Pentru un Muzeu al totalitarismului în Bucureşti

Despre o posibilă locaţie pentru amplasarea unui muzeu/ memorial al dictaturii comuniste s-a vorbit mult în ultimii ani. Dezbaterea nu s-a mărginit doar la sfera culturală, ci şi la spaţiul politic. Pe rând, principalii lideri ai partidelor politice care s-au succedat la putere în perioada 2008 – 2012 şi-au exprimat intenţia de a înfiinţa o astfel de instituţie culturală (chiar şi premierul Ponta şi-a exprimat deunăzi intenţia de a transforma Fortul 13 Jilava într-un muzeu). Bineînţeles, totul a rămas suspendat în zona declaraţiilor. Au fost avansate mai multe posibile amplasamente, precum Fortul 13 Jilava sau fostul Penitenciar Râmnicu-Sărat. 

Nimeni însă nu a menţionat până acum ca posibilă locaţie o clădire aflată chiar în capitala ţării, aşa cum e firesc şi aşa cum este în majoritatea ţărilor din fostul lagăr socialist (vezi oraşe precum Berlin, Budapesta, Varşovia etc.). De asemenea, nu a fost vehiculată niciodată ideea potrivit căreia un muzeu/ memorial al dictaturii comuniste ar putea fi amplasat într-o clădire aparţinând actualelor structuri de forţă ale statului român. În fosta Germanie democrată, în timpul evenimentelor din toamna anului 1989, cetăţenii germani au ocupat principalele sedii ale STASI, pe care nu le-au mai părăsit (vezi sediile STASI din Leipzig şi Berlin). Aşa se face că în zilele noastre aceste „citadele ale terorii” au fost transformate în muzee sau memoriale, având bugete anuale de zeci de milioane de euro. În România, cetăţenii nu au ocupat imobilele centrale ale Departamentului Securităţii Statului şi Inspectoratului General al Miliţiei, ci doar sediile CC al PCR şi Radioteleviziunii, de unde au fost repede evacuaţi de noua putere sub pretextul asediului teroriştilor şi al „liniştii” de care ar fi avut noile structuri statale pentru a deveni eficiente. În acest fel, vechiul aparat opresiv şi-a desfăşurat în continuare nestingherit activitatea în aceleaşi locaţii, formulă şi structură de personal, schimbându-şi doar titulaturile (DSS/ CIE – SRI/ SIE şi Miliţia – Poliţia).

Personal, cred că actualul guvern ar comite o mare greşeală dacă ar alege Fortul 13 Jilava pentru a înfiinţa un muzeu/ memorial al dictaturii comuniste. Practic, s-ar confisca memoria traumatică a unui spaţiu concentraţionar care nu a fost înfiinţat de către regimul politic venit la putere după 6 martie 1945, ci de către regimurile politice antebelice. În perioada interbelică, în Fortul 13 Jilava a funcţionat o închisoare militară unde îşi ispăşeau pedepsele condamnaţii politici care săvârşiseră infracţiuni „contra siguranţei statului” (comunişti, legionari, social-democraţi, socialişti, activişti pentru drepturile omului, antifascişti, sindicalişti şi cam orice persoană care lua atitudine împotriva regimului). Mai menţionez aici faptul că tot în această unitate de detenţie au fost aduşi, în octombrie 1920 şi februarie 1933, mii de muncitori care participaseră la cele mai mari greve care au zdruncinat conducerea politică a vremii. Aşadar, istoria zbuciumată a acestui loc de deţinere nu se mărgineşte doar la perioada comunistă, ci începe cu mulţi ani înainte. 

O altă locaţie vehiculată pentru înfiinţarea unui asemenea muzeu este fostul penitenciar de la Râmnicu-Sărat, aflat în patrimoniul IICCMER. În perioada 1938 – 1945, penitenciarul a avut o destinaţie specială, aflându-se în subordinea Jandarmeriei, şi nu în cea a Direcţei Generale a Peniteniciarelor. Aici erau trimişi, în vederea executării pedepselor, cei mai periculoşi deţinuţi politici ai regimului – cei care se poziţionau la extrema stângă sau dreaptă a eşichierului politic (Corneliu Codreanu, Ana Pauker, Vilma Drăgan etc.). După 23 august 1944, penitenciarul şi-a păstrat destinaţia specială. Însă după eliberarea din detenţie a comuniştilor şi legionarilor, locul lor va fi fost luat de reprezentanţii de seamă ai partidelor istorice (PNŢ, PNL; după 1948 chiar, aici vor fi reîncarceraţi din nou legionarii). 

Dacă din punct de vedere istoric fostul Penitenciar de la Râmnicu-Sărat se încadrează în tematica unui muzeu al dictaturii comuniste, din punct de vedere geografic el este total inadecvat. Acelaşi lucru este valabil şi pentru Fortul 13 Jilava. Situarea celor două foste penitenciare în afara Capitalei (dacă Jilava e la doar câţiva kilometri de Bucureşti, pentru a ajunge la Râmnicu Sărat trebuie să parcurgi peste 150 de kilometri), constituie impedimente importante pentru înfiinţarea şi funcţionarea în bune condiţii a unui muzeu/ memorial al dictaturii comuniste.

Pe de altă parte, consider că dacă statul român ar hotărî demararea procedurilor administrative pentru înfiinţarea unui muzeu referitor la trecutul recent represiv al României, acest spaţiu ar trebui să aibă ca subiect principal TOTALITARISMUL ÎN ROMÂNIA. Un astfel de muzeu/ memorial ar trebui să fie împărţit în 4 secţiuni/ perioade separate:   

-          regimul dictatorial al Regului Carol al II-lea[1] (februarie 1938 – septembrie 1940);

-          regimul statului naţional – legionar (septembrie 1940 – ianuarie 1941);

-          regimul militar al Conducătorului Statului – Mareşalul Ion Antonescu (ianuarie 1941 – 23 august 1944); 

-          regimul comunist (6 martie 1945 – 22 decembrie 1989).

Pentru înfiinţarea unui muzeu al totalitarismului aş propune următoarele locaţii:

-          subteranele din Piaţa Revoluţiei a căror amenajare corespunzătoare ar cadra perfect cu originile totalitarismului (vezi de exemplu anchetele Siguranţei/ SSI/ Securităţii care se desfăşurau întotdeauna în spaţii închise/ izolate).

-           clădirea care a adăpostit fosta închisoare Malmaison din Calea Plevnei nr. 137 A (actuala clădire IPROCHIM). În anii ’30 – ’40, aici îşi avea sediul Secţia de poliţie judiciară militară din cadrul Direcţiei justiţiei militare a MApN şi în interiorul căreia au avut loc sute de anchete şi interogatorii. Începând cu anul 1950, fosta cazarmă a MApN a fost trecută în patrimoniul MAI – Serviciul închsiori preventive, devenind astfel un centru important de anchete al Direcţiei anchete penale a MAI (anii ’50 – ’60).

-          actualul sediu al SRI din strada Toamnei. Înainte de 1990, aici îşi desfăşura activitatea o mare unitate militară a DSS.

În vederea înfiinţării unei astfel de muzeu dedicat totalitarismului, ar trebui ca instituţiile care au ca obiect de activitate studierea trecutului recent al României (CNSAS, IICCMER, IRR, INST, Institutul de istorie „Nicolae Iorga” din Bucureşti) să demareze campanii pentru sensibilizarea autorităţilor statului (conferinţe de presă, prezentarea unor proiecte-concept pentru o asemenea instituţie, strângeri de semnături etc.).

Este evident că pentru a pune pe picioare un asemenea proiect cultural ar fi nevoie de fonduri importante (estimările indică sume care variază între 20 şi 30 de milioane de euro), dar cu cât statul întârzie mai mult această iniţiativă, cu atât mai mare va fi lipsa de cunoaştere a tinerilor faţă de istoria imediată a României. 

Să nu ne mire aşadar dacă în zilele noastre portretul lui Gheorghe Gheorghiu–Dej nu va spune nimic câtorva sute sau mii de elevi din clasa a XII-a de liceu, iar întrebarea referitoare la identitatea personajului va stârni răspunsuri dintre cele mai hilare. Recuperarea memoriei şi a locurilor de memorie nu trebuie să mai însemne gâlceavă pseudo-politică şi pseudo-intelectuală de împărţire a câmpului sau de legitimare vremelnică pe marginea subiectului administrării trecutului, ci un adevărat efort comun şi onest de lichidare a „monştrilor din dulap” şi de afirmare a unei identităţi profund democratice.