Această orbitoare absență a luminii

“A se lăsa deoparte orice prejudecată” – a fost premisa cu care m-am apropiat de Această orbitoare absență a luminii și de un vechi și drag prieten, marocanul Tahar Ben Jelloun. Cartea a suscitat numeroase polemici, cu mize etice și morale, căci transferă în planul ficțiunii o rană încă sângerândă din istoria recentă a Marocului (lovitura de stat eșuată împotriva regelui Hassan al II-lea, din iulie 1971, și încarcerarea celor 58 de subofițeri participanți într-una dintre cele mai odioase închisori inventate vreodata, cea de la Tazmamart). De ce alege Ben Jelloun să scrie această carte, având la bază amintirile unui supraviețuitor, Aziz Binebine? De ce o face abia când nu mai exista niciun risc politic? De ce folosește persoana I? – toate acestea sunt întrebari care-și găsesc răspunsurile în altă parte…

Închisoarea de la Tazmamart a fost un laborator al morții (ca multe alte locuri de pe harta universală a represiunii și torturii politice); doar că patima punitivă și setea de provocare a suferinței au împins imaginația bolnavă mult mai departe: închiși sub pământ, în celule minuscule, condamnații au cunoscut, timp de 18 ani, experiența uitării verticalitații fizice și a luminii. Înălțimea redusă a “mormântului” a tasat, zi după zi, coloane vertebrale, a sădit în oase și articulații dureri care nu vor trece niciodată. Întunericul dens și prelungit a ars retinele și a secat, treptat, amintirea soarelui, luminii, căldurii.

Naratorul lui Ben Jelloun, Salim, ne dezvăluie, gradual, metodele de supravietuire și deznodământul tovarășilor săi. Karim este cel care numără minutele și nu lasă timpul să evadeze din reperele firești (a controla timpul, în carceră, devine o formă de libertate); Gharbi recită din Coran si pansează suflete; Wakrine este specialist în scorpioni; Omar povestește, o dată pe săptamână, despre Paris; Moh înnebunește, lăsându-se treptat să moară, găsindu-și alinarea în dialoguri imaginare cu mama sa; Sebban este devorat, într-o noapte, de gândaci; Majid este singurul care se sinucide, spânzurându-se cu o funie făcută din propriile haine. Salim, naratorul, este povestitorul prin excelență: dotat cu o memorie prodigioasă, reușește să înlocuiasă întunericul dezumanizant din carceră cu soarele și nisipul cald din Străinul lui Camus; dizolvă cu forța sa evocativă disperarea camarazilor săi și pune în loc o urmă palidă de fericire, povestind și adaptând Un tramvai numit dorință, filmul cu Marlon Brando. 

Remarcabil redat de-a lungul întregii cărti, ca un fir rosu, este durerosul travaliu al protagonistului-narator de a ajunge în posesia cheii către supraviețuire. Rețeta se costruiește din fragmente de monolog, până la final: să-ți renegi amintirile, să uiți ceea ce ai trăit, experiețele care te-au modelat, totul – cu excepția numelui. Să visezi, sub orice formă, în orice moment, dar nu la eliberare, ci la evadarea într-un timp ideal, într-un spatiu degrevat de orice reper concret. Salvarea în momente-limită  – transpare din povestea lui Ben Jelloun – vine doar din conștientizarea prezentului, dar fără nicio alunecare retrospectivă sau proiectivă. Să abandonezi corpul însângerat pe cimentul celulei și să lași sufletul să planeze, să redescoperi spiritualitatea și forța rugăciunii care nu așteaptă nimic, să-ți alungi suferința cu o suferință și mai mare. Clipa în care protagonistul simte că a stors din ființa lui ultimul strop de ură este echivalentă cu eliberarea totală.

Descoperisem scriitura plină de poezie și de exotism a lui Ben Jelloun în două dintre capodoperele sale, Copilul de nisip și Noaptea sacră. Am regăsit-o in Această orbitoare absență luminii, dar dublată de sobrietate, de o tentă înnegurată și reflexivă. Fraze scurte, poticnite pe alocuri, la capătul cărora te întâmpină concluzii surprinzătoare, cuvinte dezarmant de simple, o căldură specială emanată de evocarea solidarității și solitudinii, o glacialitate crispată în pasajele ce exorcizează odiosul și atrocele, o tușă de maestru în păstrarea echilibrului între disperare și speranță. Cititorul e trecut prin dușul rece al unor episoade care frizează absurdul (câinele condamat la 5 ani de închisoare pentru că a mușcat un general), dar și prin perdeaua sidefie a scrisorii imaginare a protagonistului către mama sa ori a unor fragmente de dicteu aproape-suprarealist, mustind de emoție.

Scrisă ori nu la patru mâini, absolvită sau nu de “păcatul”autorului de a reda experiențe pe care nu le-a trăit, cartea lui Ben Jelloun va sta nu pe rafturi, ci în mâinile cititorilor săi. Nu doar ca o mărturie a ororii și absurdului, ca radiografie a terorii și torturii, ci, mai ales, ca o monografie a speranței,  a forței de regenerare incredibilă camuflată sub învelișul fragil al psihicului uman. Poate că marea întrebare se conturează abia spre finalul cărții: “cum supraviețuiești libertății, după ce aproape două decenii de carceră ți-au erodat orice reflex al ei?”.