Activismul Papei Francisc și noua responsabilitate socială

Zilele trecute, Papa Francisc a avut o nouă ieșire din seria "progresistă" cu care ne-a obișnuit în puținul timp scurs de la alegerea sa, în martie 2013. De data aceasta, noul papă a îmbrăcat hainele activismului anti-fracking, afișându-se în public cu sloganuri împotriva fracturării hidraulice (celebra metodă patentată de corporațiile petroliere americane). Pe de altă parte, fiind vorba de o platformă activistă extrem de implicată în protestele românești anti-RMGC și anti-Chevron din ultimele luni de zile, ar fi poate prea facil să încercăm o demonstrație a gradului de compatibilitate cu gestul papal. NU despre asta este vorba, cel puțin nu în acest text. După cum, în aceeași ordine de idei, nu va fi vorba despre referințe biografice la adresa Papei Francisc.

Ceea ce ne interesează de această dată este principiul (sau premisa) potrivit căruia bisericile pot fi înțelese drept instituții care modelează comportamentul membrilor lor, ceea ce, la rigoare, are implicații sistematice privind participarea la viața politică a unei comunități. Nu este nici aceasta o idee originală, ea a fost tălmăcită din punct de vedere spiritual (sic) în texte academice decente, din care am aminti doar Voice and Equality: Civic Voluntarism in American Politics (Sidney Verba, Kay Schlozman, Henry Brady - eds.). Și deși această carte susține că impactul bisericilor asupra participării politice ține și de natura organizațională a instituției religioase (spre exemplu, Biserica Catolică va acorda mai puține oportunități membrilor săi în a-și dezvolta asemenea deprinderi participative din cauza organizării ei ierarhice riguroase), gestul lui Francisc pare nu doar a infirma teoria aplicată la propria sa biserică, ci, din contră, pare a ranforsa potențialul de "role model" al enciclicelor. Aceasta a fost de altfel și promisiunea Papei Francisc cu ocazia celei mai recente ieșiri publice: o viitoare enciclică despre natură, poluarea mediului și umanitate. 

Să încercăm acum să ne desprindem pentru câteva momente de imaginea liderului Bisericii Catolice și să ne concentrăm strict pe instituție, principii, crize globale. În octombrie 2011, deci mult înainte de apariția pe scenă a acestui papă atipic, aceeași biserică catolică cerea public o cercetare amănunțită a sistemelor financiare mondiale și sugera înființarea unei autorități supranaționale care să vegheze economia globală. Expunerea de motive era și ea cât se poate de clară: o nevoie presantă de noi principii etice și democratice pentru piața liberă. Mesajul este chiar mai dur de atât (repet, vorbim de 2011): Fondul Monetar Internațional era nominalizat printre instituțiile care nu ar fi abordat tocmai rezonabil numeroasele probleme născute din criza economică. Și mai simplu spus, ceea ce îngrijora (și se pare că îngrijorează încă) Biserica Catolică erau efectele acestei crize globale, adâncirea clivajului inegalităților și instabilității, sărăcirea accelerată a unor largi segmente de populație (pretutindeni), în general chestiuni care pot fi abordate la fel de global și care depășesc sfera de competență a guvernelor naționale. Perfect onorabil, am fi imediat înclinați să tunăm!

Într-un registru cât se poate serios, se pare că, cel puțin la nivel declarativ, Biserica Catolică a înțeles faptul că globalizarea nu are la bază doar o împărțire transnațională a beneficiilor pieței, ci, mai important și mai sensibil, o împărțire universală a responsabilității costurilor și efectelor pernicioase ale unei piețe care a devenit din ce în ce mai incontrolabilă. Se vor grăbi mulți, poate, să tranșeze cestiunea în limitele dihotomiei stânga-dreapta, însă nu pare a fi acum cazul. Dacă vreți totuși, reacția Vaticanului nu este defel o reacție împotriva neoliberalismului, ci, din contră, o reacție cât se poate de liberală, în sensul principiilor umanismului. Biserica Catolică nu dorește eliminarea pieței concurențiale (așa cum își imaginau anumite "religii politice" de secol XX), ci doar o asumare a responsabilității "viciilor de procedură". Nu o înlocuire a soft-ului pe care se clădește lumea modernă, ci o devirusare a sa. Nu o critică a sistemului democrației de tip liberal, ci o întoarcere a ei cu fața către fundament: Omul!

Și deși documentul făcut public în 2011 a precizat destul de tranșant că nu este vorba de o raliere la cauza mișcărilor anti-establishment, suprapunerea de agende cu acei indignados din Madrid sau cu protestatarii din New York a fost considerată o coincidență evidentă, bazată pe principii de bun-simț. Documentul mai preciza, pe linia inaugurată de Papa Benedict al XVI-lea încă din 2009, că este nevoie de "o mai mare responsabilitate socială a economiei" și că economia însăși "are nevoie de o nouă etică centrată pe oameni". Așadar, oricât de excentric ni s-ar părea astăzi Papa Francisc, el nu face în acest caz decât să prelungească, poate mai vizibil, poate mai spectaculos, o anumită frământare a întregii biserici catolice în acești ani din urmă, marcați de crize economice în cascadă.

Trebuie apoi înțeles că rețelele sociale izvorâte din această intensă activitate a bisericii (sens larg) pot facilita, în anumite situații, o mobilizare politică extrem de rapidă și intensă. Importă aici potențialul de mobilizare și mai puțin mobilizarea efectivă, în condițiile în care bisericile nu vor putea niciodată să ofere ca stimulent mai mult decât linii etice generale și difuze. Dar rolul lor în modelarea unui anume frame mental nu trebuie neglijiat, și nici luat în răspăr. Utilitatea perceperii bisericilor ca instituții apare foarte bine exemplificată, poate în mod paradoxal, tocmai în Statele Unite. 

Aici apare cel mai ostensibil cum anume reușesc să funcționeze aceste biserici ca asociații civice, și cum spiritul comunitar transgresează particularul înspre un general cu caracter profund politic. Pe de altă parte, anumite biserici tind să ocupe mai tot timpul enoriașilor lor, așa încât ceea ce mai rămâne de alocat participării politice efective tinde spre un zero absolut și, ca atare, în astfel de situații, stimulul participării acționează și funcționează totuși într-un mediu închis. Dar dincolo de toate aceste considerații cu caracter general, se desprinde un principiu educațional care stă la baza pozițiilor publice ale bisericii (din nou, sens larg). Am intuit deja și câteva dintre cuvintele-cheie: responsabilitate socială, echitate, asistență, compasiune, umanism.

Cam în această cheie credem că trebuie interpretat și cel mai recent gest al Papei Francisc. Evident, biserica nu-și permite sentințe economice, deși mulți se vor grăbi să o suspecteze. Evident, biserica nu-și permite sentințe ideologice, deși tot la fel de mulți se vor grăbi să o bănuiască. Dar își permite foarte răspicat tot ceea ce nu-și permit celelalte instituții seculare: grija față de cetățean, în calitatea sa de om și mai puțin de agent economic. Nu știm însă cât de mult vor modela astfel de reacții, din partea uneia dintre cele mai importante biserici ale lumii, harta mentală a "regilor" și "supușilor". 

Știm însă că în societățile în care biserica funcționează complementar cu interesele generale ale cetățeanului, asemenea opțiuni vor fi greu de ignorat inclusiv de către decidentul politic. Avem, în fine, acest potențial de mobilizare, rămâne doar să vedem cum va fi el valorificat aici, "pe pământ". Între timp, protestele împotriva utilizării cianurilor și fracturării hidraulice continuă peste tot și se pare că acest autism al decidenților politici nu mai este doar fundalul pe care se produce un dezastru umanitar pe termen lung, ci un adevărat viol colectiv împotriva voinței celor mulți. În fond, Papa Francisc nu mai arată calea unor comunități aflate în întuneric, ci, din contră, el preia mesajul perfect conștient și informat al acestora și îl verbalizează de la înălțimea autorității sale morale ca pe un act de voință legitim. Pilde la care ar trebui probabil să mai reflecteze și alți capi ai bisericilor răsăritene, dacă nu din convingere, măcar din responsabilitate...