Interdependenţa economică dintre UE şi Rusia este adevărata garanţie a păcii în Europa

Actuala criză ucraineană a revitalizat angajamentul faţă de alianţa nord-atlantică şi a redeschis subiectul asigurării independenţei energetice a Europei, citită ca independenţa de gazul rusesc. Partizanii unor reacţii mai dure a UE faţă de Rusia îşi doresc sancţiuni economice tot mai drastice care să usture regimul lui Vladimir Putin şi să-l descurajeze să mai urmeze o astfel de politică externă agresivă.

Dar dacă scopul acestor partizani ai sancţiunilor este să asigure pacea în Europa, calea propusă de aceştia pare greşită. Căci pacea europeană depinde în mai mare măsură de interdependenţa economică dintre Rusia şi Uniunea Europeană decât de orice alianţă militară occidentală. Construită încă din anii 70-80, în ciuda protestelor americane, reţeaua de gazoducte dintre Rusia şi statele vest-europene a creat în timp substanţa economică pe care s-au putut baza înţelegerile politice şi militare de la începutul anilor 90 prin care s-a pus capăt Războiului Rece, s-a produs unificarea Germaniei şi trupele sovietice au fost retrase din Europa Centrală şi de Est.

Se uită deseori faptul că Războiul Rece nu a fost câştigat de occidentali prin forţa armelor, ci prin implozia economică sovietică şi reafirmarea naţiunilor din cadrul fostei URSS, precum şi printr-o serie de înţelegeri diplomatice dintre liderii politici occidentali şi cei sovietici şi, apoi, ruşi.

În sfertul de secol care s-a scurs de la căderea Cortinei de Fier, Rusia a fost conectată solid la economia globală, companiile occidentale şi-au deschis sedii în Rusia, a cărei economie s-a deschis către investiţiile străine, iar apoi a fost la rândul său exportatoare de capital şi, mai ales, de capitalişti către alte pieţe. Cei 25 de ani de pace din Europa datorează mai mult acestor relaţii economice construite în timp decât extinderii NATO în statele din Europa Centrală şi de Est.

A tăia acum aceste relaţii economice înseamnă a condamna Europa la un nou Război Rece şi a transforma Rusia dintr-un actor legitim al jocului diplomatic global într-un stat revanşard dispunând de armament nuclear, care îşi va căuta aliaţi printre toate regimurile paria ale planetei şi va sabota cu toate mijloacele eforturile diplomatice occidentale.

O Rusie întoarsă cu faţa de la Europa nu va fi mai democratică. Partizanii sancţiunilor sunt convinşi că regimul Putin se va prăbuşi dacă va fi lipsit de resursele financiare pe care şi-a construit puterea. Dar această ipoteză s-ar putea dovedi falsă, iar cei din jurul lui Putin să profite de noua Cortină de Fier ca să sugrume orice fărâmă democratică din Rusia. Poate că Putin calculează că pe termen lung, singura garanţie a menţinerii sale şi a celor apropiaţi lui la cârmă la Kremlin este izolarea Rusiei de Occident şi înăsprirea controlului asupra societăţii ruse.

Parteneriatul Estic a fost lansat de către Uniunea Europeană, la iniţiativa Suediei şi Poloniei, tocmai pentru a nu exista o nouă Cortină de Fier în estul Europei, o zonă gri de sărăcie şi insecuritate la graniţele Uniunii. Însă în Ucraina, pare că această idee a eşuat spectaculos, iar ţara este azi în pragul colapsului.

Fără îndoială, prăbuşirea autorităţii Kievului s-a datorat în bună măsură politicii subversive duse de Kremlin, însă Europa riscă să se găsească în faţa unei noi crize umanitare, de proporţii infinit mai mari decât cea din fosta Iugoslavie, şi să fie lăsată de aliaţii americani să suporte singură costurile refacerii acestei zone, aşa cum i s-au lăsat moştenire şi statele fragile, neviabile economic şi controlate de elemente criminale din Balcanii de Vest.

Este seducătoare ideea de a vedea zona democraţiei şi libertăţii extinsă până aproape de Don, însă dacă acest lucru riscă să arunce în haos o ţară de 45 de milioane de oameni, nu este preferabilă totuşi stabilitatea acestei disoluţii periculoase?

Europa are propriile sale probleme structurale economice, dar şi politice. Şomajul foarte ridicat din unele state membre, ascensiunea unor grupări politice eurosceptice şi extremiste, precum şi integrarea politică europeană incompletă sunt preocupări majore la care Uniunea trebuie să facă faţă şi să găsească soluţii pe termen scurt. Rămân puţine resurse la dispoziţie pentru a gestiona o criză de amploare la graniţele sale.

Iată de ce răspunsul Europei la criza ucraineană nu trebuie să arunce în aer toate punţile de dialog cu Rusia şi să pună în primejdie ceea ce s-a construit în ultimii 40 de ani în Europa.

Şi atunci, cum se poate ieşi din impasul din Ucraina? Este important ca oficialii europeni să le transmită guvernanţilor de la Kiev că nu vor avea un cec în alb în ceea ce priveşte rezolvarea cu orice mijloace a problemei separatiştilor pro-ruşi şi asigurarea stabilităţii economice a ţării. Prin urmare, asigurarea finanţării Ucrainei să fie strict condiţionată de îndeplinirea unor angajamente de reformă, combaterea corupţiei, dar şi de derularea unor alegeri libere pe tot teritoriul ţării. Prin urmare, trebuie încurajaţi oficialii de la Kiev să poarte un dialog cu separatiştii, chiar dacă acest lucru ar duce la o eventuală federalizare a ţării.

Pe termen mai lung, trebuie ca Europa să răspundă onest la întrebarea dacă poate integra, fie şi parţial, Ucraina, sau acest stat va rămâne în afara graniţelor Uniunii. Din declaraţiile principalilor candidaţi la şefia Comisiei Europene, Jean-Claude Juncker şi Martin Schultz, se înţelege că Ucraina nu va avea o perspectivă europeană în următorii 5-10 ani. Atunci trebuie ca Uniunea să definească foarte clar cum vede această relaţie cu Kievul şi dacă i se va da la un moment-dat Ucrainei perspectiva unui parcurs european sau nu.

În fine, nu trebuie pierdută din vedere poziţia Moscovei, fără concursul căreia nu va fi posibilă o evoluţie paşnică şi democratică a Ucrainei. Ar trebui văzut în ce măsură este dispusă Moscova să susţină derularea unor alegeri pe întreg teritoriul ucrainean şi să dea garanţii că o eventuală federalizare a ţării nu va fi un prim pas către anexarea estului şi sudului ţării la Rusia. De asemenea, există în relaţia cu Moscova şi necunoscuta statului Crimeii. Fără îndoială, recunoaşterea internaţională a apartenenţei Crimeii la Rusia este ceva ce Moscova îşi doreşte. Dar şi mai tare, Moscova şi-ar dori să ştie în ce măsură doreşte Uniunea Europeană să integreze Ucraina şi, dacă va exista la un moment-dat perspectiva unei aderări la NATO a ţării. Atâta vreme cât europenii nu vor semnala clar Kremlinului că perspectiva extinderii NATO în Ucraina şi Georgia este exclusă, probabil că nu va exista pace la graniţele noastre estice.