Spionul Babenco rupe tăcerea

Miliţia Spirituală şi Institutul Român de Istorie Recentă vă prezintă povestea unui spion sovietic care a acţionat la sfârşitul anilor ’30 pe teritoriul României şi care ulterior, după instaurarea regimului de democraţie populară, a ocupat funcţii de răspundere în nomenclatura comunistă. La Arhivele Naţionale ale României pot fi găsite dosarele întocmite de către Poliţia de Siguranţă şi organele de justiţie militară pe numele lui Simion Babenco, cetăţeanul sovietic judecat şi condamnat pentru tentativă de spionaj[1]. 

În perioada interbelică, Partidul Comunist din România ţinea legătura cu Internaţionala a III-a comunistă de la Moscova (Kominternul) prin intermediul unor curieri. Serviciile pe care aceştia le efectuau erau deosebit de riscante deoarece trecerea peste graniţă se făcea în mod clandestin (curierii mai erau denumiţi în limbajul conspirativ comunist, canale). De-a lungul vremii au fost prinşi şi condamnaţi pentru trecerea frauduloasă a frontierei sau spionaj mai mulţi astfel de cărăuşi[2]. În bagajele lor se regăseau de obicei bani, rapoarte ale PCdR sau ale Kominternului, note informative ale comuniştilor referitoare la starea de spirit din ţară, material propagandistic etc. 

 Instructajul şi trimiterea peste graniţă a tânărului Babenco 

Un asemenea curier a fost şi cetăţeanul sovietic de origine ucraineană, Simion Babenco (n. 19 martie 1912, Snamenca, Ucraina – d. 2 iulie 1971), de profesie ziarist, care în vara anului 1939 a trecut în mod ilegal frontiera în România. După ce absolvise o şcoală sovietică de spionaj, lui Babenco i s-a ordonat să plece în România pentru a racola diverşi cetăţeni în vederea obţinerii de informaţii militare. De asemenea, Babenco fusese însărcinat şi cu aducerea în URSS a unui cetăţean român care să poată divulga organelor de informaţii sovietice date despre efectivele militare care staţionau în garnizoana Focşani. În acest scop, lui Babenco i s-au întocmit acte false româneşti[3] cu care a trecut Nistrul în noaptea de 25/26 iunie 1939 în dreptul oraşului Moghilev (asupra sa mai avea un revolver, o busolă fosforescentă şi o schiţă de hartă efecte pe care le-a îngropat odată ajuns pe teritoriul românesc). 

Sosirea la destinaţie şi începutul misiunii 

Intrat în ţară, acesta s-a deplasat cu trenul la Focşani, acolo unde s-a cazat la Hotelul „Princiar” iar după câteva zile a închiriat o cameră de la cizmarul Costică Dumitru în strada Primăverii, nr. 6. După doar 10 zile de la intrarea în România, Babenco a reuşit să racoleze un chelner (Călin Angheluţă) de la Restaurantul „Mielul de Aur”, acolo unde acesta lua masa regulat. Babenco s-a prezentat ca fiind un angajat al unei societăţi particulare importante şi i-a spus că ar avea nevoie de informaţii despre unităţile militare focşănene. În schimbul sumei de 1.600 de lei, Angheluţă i-a comunicat că în Focşani sunt staţionate 7 unităţi militare. Totodată, Babenco i-a propus chelnerului să meargă cu el în URSS unde, ca urmare a informaţiilor furnizate, va primi mult mai mulţi bani (propunerea a fost acceptată doar formal). Neprimind un răspuns ferm de la Angheluţă, Babenco s-a deplasat la Restaurantul „Vlădescu” din acelaşi oraş şi l-a acostat pe picolul Zamfirescu Ştefan, cerându-i să-i recomande tineri şomeri dispuşi să câştige uşor nişte bani. Zamfirescu i-a recomandat pe tinerii Pavelescu Grigore şi Toia Gheorghe care, după discuţia avută cu Babenco, l-au şi denunţat pe acesta la Poliţie (Toia Gheorghe era fotograf ambulant şi un vechi informator al poliţiei focşănene). Odată informate autorităţile, Siguranţa a hotărât să-l supravegheze îndeaproape pe Babenco, cerându-le celor 2 tineri să accepte toate propunerile care li se făceau de către acesta. 

În ancheta Siguranţei şi a procurorilor militari  

În urma filajului, s-a stabilit că în perioada 8 – 18 iulie 1939, Babenco a mai avut patru întâlniri cu chelnerul Angheluţă în grădina publică a localităţii (în afară de cele de la restaurant). În data de 18 iulie 1939, Simion Babenco, Călin Angheluţă şi Dumitru Constantin au fost arestaţi şi înaintaţi pentru anchetă Parchetului Militar al Corpului 5 Armată Braşov (în august 1939, după finalizarea anchetei a fost depus la Penitenciarul Principal Braşov al cărui administrator la acea dată era căpitanul Gheorghe Ionescu). 

Iniţial, Babenco nu a recunoscut în cadrul anchetei că ar fi fost spion sovietic, declarând că a venit în Focşani în căutare de lucru, el nefiind decât un smplu electro-mecanic din Chişinău (pentru a-şi susţine afirmaţiile, Babenco a prezentat anchetatorilor săi actele falsificate de sovietici). 

Astfel, în finalul declaraţiei sale date în ziua de 18 iulie 1939, Babenco a făcut o menţiune hazlie: „Asta Declaraţie nu este adevărată, dar eu am dictat-o”[4]. După numai 24 de ore de la primul interogatoriu, pus în faţa probelor pe care poliţiştii le administraseră la dosarul său, Babenco şi-a recunoscut adevărata sa identitate şi sarcina cu care fusese trimis în România. 

Redăm integral declaraţia lui Babenco dată în faţa anchetatorilor săi din Focşani, deoarece este vorba despre un document relevant din  Arhiva Siguranţei care redă procedura prin care a fost recrutat de către serviciile militare sovietice de informaţii, cât şi instructajul făcut spionilor de către acestea în vederea trimiterii lor peste graniţe. De asemenea, în acelaşi document, Babenco povesteşte şi peripeţiile prin care a trecut până a ajuns la destinaţie: 

Subsemnatul Babenco Simion de naţionalitate ucrainean, supus al Rusiei Sovietice născut în anul 1912, în Comuna (oraşul) Snamenca Ţinutul Nicolaev, Ucraina, fiul lui Simion şi al Matriona, de meserie lemnar, declar următoarele. În anul 1922, la vârsta de 10 ani am început să urmez cursurile şcoalei primare din Comuna natală, începând cu clasa 3 primară, pentru primele două clase învăţasem singur, iar în anul 1928 am terminat 7 clase primare, absolvind şcoala.  

Din anul 1928 şi până în anul 1931 am învăţat şcoala de Meserie din acelaşi oraş Snamenca, luând diploma pentru secţia electro-mecanică. Apoi, timp de un an, am lucrat la uzina electrică pe care o are Statul Sovietic în acel oraş cu un salar de 400 ruble pe lună. În cursul anului 1932 am fost ales Preşedintele Uniuni lucrătorilor profesionişti din căile ferate sovietice, districtul de Căi Ferate Snamenca (pe o lungime de 120 Km.). În acest timp am primit un salariu de 550 ruble pe lună, provenit din cotizaţiile lucrătorilor.  

În cursul anului 1933 am fost corespondent al ziarului „Lucrătorii de Cale Ferată” (Ielesvororojnic) care apărea în oraşul Nicolaev, unde am locuit şi eu. În anul 1934 până în 1936, mi-am făcut stagiul militar în regimentul 9773 Infanterie din Kiev, terminând cu gradul de „Străşinar” (însărcinat cu cazarmarea şi aprovizionarea). În timpul stagiului am cunoscut Maiorul Ivanov, ofiţer la o unitate specială de Stat Major. Gradul pe care îl aveam era de ofiţer de Administraţie, eu având gospodăria Companiei a 3-a din acel Regiment şi purtam patru triunghiuri pe petliţă.  

În primul an al stagiului militar, primele 6 luni am făcut şcoala de Regiment, unde se primeau toţi care ştiu carte mai multă şi am terminat-o cu gradul de Comandant de secţie. După terminarea stagiului militar m-am înapoiat la Nicolaev unde am lucrat până în anul 1938 în redacţia ziarului „Adevărul de Sud”, ziar al întregului Ţinut Nicolaev. Nu am fost niciodată înscris în partidul comunist rus.  

La 5 Mai 1939 m-am prezentat la Regimentul Nr. 9773 Infanterie din Kiev, având ordin de concentrare, îmbrăcându-mă cu haine militare şi repartizându-mă la Compania a III-a făcând diferite servici de cazarmare şi aprovizionare. În ziua de 15 Mai a.c. a venit la Regiment Dl. Maior Ivanov care m-a chemat în sala jocurilor de distracţie, în care cameră nu mai era nimeni şi unde Dl. Maior Ivanov mi-a propus şi mi-a spus că trebuie să trec în România unde am de făcut următoarele: 

1. Studierea limbei române. 

2. Informaţiuni cu caracter la unităţile militare din Focşani şi Buzău spunându-mi că în aceste oraşe sunt garnizoane mai mari. 

3. Să-mi aleg un om din România (din Focşani sau Buzău) pe care să-l trec fraudulos în Ucraina. 

4. Că trebuie să port cu D-sa adică cu Dl. Maior Ivanov, corespondenţă pe care să o adresez astfel: „Domnului PETRENCO GRIGORE MACAROVICI, strada Andreiv Nr.25 oraşul Bravari”, că scrisorile să le scriu în limba română având următoarea convenţiune: fraza „Eu trăesc bine, acum săvârşesc călătoria pe ţară, ce frumoasă ţară” ce bogată ţară”. Această frază înseamnă că am ajuns în România fără nici un fel de piedici, şi această scrisoare să o scriu şi s-o expediez în primele zile de la sosirea în ţară.  

Iar mai târziu să scriu o a doua scrisoare înainte de a părăsi ţara cu următoarea frază: „Viaţa noastră trece din zi în zi mai bună şi mai bună. Colea (Nicolae) lucrează la uzina electrică ca electro-mecanic. La ziua de 20 August a.c. voi pleca la el (adică la Colea) ca musafirul său împreună cu Grigore. După aceasta vreau să plec la mătuşa care deasemenea trăieşte bine având trei vraci, trei oi şi alte animale domestice”.  

Toate aceste patru fraze ce întocmesc scrisoarea a doua înseamnă: că mi-am îndeplinit misiunea că am găsit omul pe care denumindul Grigore este nume fictiv şi că voi trece cu el în Rusia la data de 20 August 1939. Cu începere din acea zi adică de la 15 Mai am avut ordin lăsat la Compania mea că sunt la dispoziţia D-lui Maior Ivanov şi în fiecare zi conform dispoziţiunilor date de Dl. Maior Ivanov, mă întâlneam în mod regulat cu D-lui la o clădire din oraşul Kiev care clădire este proprietatea Cercului Militar şi în această clădire într-o cameră cu Nr. 17 am avut întâlniri cu Dl. Maior Ivanov în fiecare zi câte 4 ore adică până la data de 22 Iunie a.c. în care timp m-a învăţat cum trebuie să procedez adică de ce acte am să mă servesc acte pe care trebuia să mi le dea D-lui, cum trebuie să mă comport, cum trebuie să călătoresc, cum trebuie să strâng informaţiuni, cum trebuie să recrutez omul cu care trebuie să trec în Rusia, cum trebuie să mă comport în faţa autorităţilor în caz de prindere în definitiv.  

Am urmat cu Dl. Maior această şcoală de spionaj. După ce am primit de la D-sa personal eu singur fără vreun alt tovarăş, suma de 30.000-trei zeci mii lei-în bancnote a 500 lei am primit următoarele acte: Act de naştere că sunt născut în oraşul Chişinău, act de naţionalitate tot din Chişinău, livret militar din Reg. 93 Infanterie Arad (pe acest livret punând o fotografie de a mea fotografiindu-mă în uniformă de militar român), buletin de înscriere la biroul populaţiei din Bălţi, certificat de bună purtare din oraşul Cernăuţi, certificat de serviciu de la Soc. Intex din Cernăuţ şi cartea de meşter din Chişinău; acte în număr de 7 eliberate fals de cine sunt scrise nu ştiu dar mi-au fost înmânate de Dl. Maior Ivanov, pe numele meu adevărat de Simion Babenco.   

La plecare mi-a dat îmbrăcăminte civilă pe care scria Cehoslovaca Bucureşti (magazin de îmbrăcăminte din Bucureşti-n.n.), o pereche pantofi galbeni, o pălărie cu firma din Bucureşti, un impermeabil de ploaie kaki, două rânduri de schimburi, un revolver, o busolă, un briceag, o schiţă de drumul ce trebuie să parcurg şi un rucsak. După ce m-a echipat astfel mi-a dat ordin să plec singur cu trenul la localitatea Moghilov-Podolschi şi să-l găsesc pe dânsul la hotelul din acel oraş (în acel oraş fiind un singur hotel). Am plecat singur din Kiev în ziua de 22 Iunie a.c. luând trenul de ora 22 şi am ajuns la Moghilov-Podolschi trăgând la hotel şi găsindu-l pe Dl. Maior la ora 11 în ziua de 23 Iunie a.c. 

 După ce am luat masa cu d-lui şi ne-am odihnit la hotel am rămas tot cu D-lui la Moghilov până în seara de 25 Iunie a.c. când cu o maşină am mers până la satul Subotovca. Maşina a rămas în sat şi eu, împreună cu Dl. Maior pe jos am venit până la marginea Nistrului unde aştepta un pescar cu o barcă. Nu era lună deloc ci întuneric şi Dl. Maior m-a suit în barcă şi barcagiul a trecut cu barca Nistrul lăsându-mă pe malul românesc după care barcagiul s-a întors imediat înapoi.  

N-am văzut în acel timp nici grăniceri ruşi şi nici grăniceri români. Trecerea Nistrului precizez că s-a făcut în noaptea de 25 Iunie spre 26 Iunie între orele 12-12.30 noaptea. Rămas singur pe teritoriul românesc m-am depărtat de calea ferată mergând pe jos o distanţă de circa 24 Km. orientându-mă după busolă, gradaţia la punctul 225 şi aci am ajuns la Staţia Târnava Mare. În apropiere de Staţia Târnava Mare adică până a ajunge la acea Staţie, cum mergeam pe calea ferată, între stâlpi de telegraf cu Nr. 19 şi 18, pe partea opusă a liniei la distanţa mijlocie între aceşti stâlpi am făcut o groapă în pământ şi în acea groapă am ascuns: revolverul, busola, schiţa şi aceste toate puse în rucsak după care am acoperit groapa, am mers în Staţia Târnava Mare am scos bilet pentru tren personal cu destinaţia Iaşi, bilet ce l-am plătit cu suma de 460 lei.  

La Iaşi am ajuns în ziua de 27 Iunie ora 2 d.m. În Iaşi am stat numai câteva ceasuri de m-am repezit din gară în oraş de am cumpărat o pereche de ciorapi şi valiza. În oraşul Iaşi, nu am luat contact cu nici o persoană căci nu cunoşteam pe nimeni în Iaşi şi cu trenul de 6.20 după amează am plecat cu trenul cu destinaţia Focşani scoţând bilet şi plătindu-l aproximativ 800 lei. La Focşani am ajuns în ziua de 28 Iunie a.c. venind la ora 12 nopatea cu o trăsură la hotelul Princiar, dormind în acea nopate şi în noptea de 29 Iunie. În ziua de 30 Iunie a.c. m-am plimbat prin oraş şi mergând pe strada Primăverei la casa cu Nr. 6 am văzut un afiş de închiriat şi vorbind cu proprietara am convenit să-mi de o cameră mobilată cu chirie cu plata de 600 lei lunar. Citindu-mi-se stărui şi semnez propriu[5]. 

Expedierea în România cu misiuni de spionaj militar a unui personaj cu un nivel de instrucţie mediocru şi cu slabe cunoştinţe de limbă română denotă faptul că în pragul izbucnirii celei de-a Doua Conflagraţii Mondiale, „Ursul de la Răsărit” nu beneficia de aportul unor cadre româneşti bine pregătite gata să-şi trădeze ţara de obârşie. 

Slaba pregătire profesională a spionilor trimişi cu misiuni militare sau civile pe teritoriul României de către URSS a condus la capturarea cu uşurinţă a acestora de către organele de contrainformaţii româneşti. Acest căderi s-au accentuat mai ales în timpul celui de Al Doilea Război Mondial, atunci când întregi reţele de agenţi sovietici paraşutaţi pe teritoriul României au fost depistate şi anihilate de către autorităţile antonesciene. La Arhivele Naţionale ale României pot fi găsite mai multe dosare ale unor spioni sovietici judecaţi şi condamnaţi de către instanţele militare româneşti. 

Procesul 

Simion Babenco a fost judecat de către Tribunalul Militar al Corpului 5 Armată Braşov, fiind condamnat în ziua de 15 noiembrie 1939 la 15 ani muncă silnică şi 10 ani degradare civică pentru tentativă de spionaj, 2 ani pentru trecere ilegală a frontierei, 10.000 de lei amendă corecţională pentru deţinere de armă fără autorizaţie, 6 luni închisoare corecţională şi 2.000 de lei amendă corecţională pentru uz de acte false (a executat pedeapsa cea mai grea – tentativă de spionaj). 

În acelaşi proces au fost judecaţi Călin Angheluţă şi Dumitru Constantin[6] care au fost acuzaţi de „crimă de trădare”, respectiv deţinere de manifeste cu caracter interzis/subversiv şi încălcarea Legii privind cartea de imobil – nu l-a declarat pe chiriaşul său, Simion Babenco – în termenul legal de 24 de ore (în locuinţa sa au fost găsite cu ocazia pecheziţiei mai multe imprimate şi broşuri comuniste care contraveneau Ordonanţei Corpului 5 Armată nr. 17 din 16 noiembrie 1938). 

Angheluţă a fost achitat, însă Dumitru Constantin a fost condamnat la plata unei amenzi contravenţionale de 5.000 de lei. 

Procesul s-a judecat de către o instanţă militară potrivit Codului Justiţiei Militare, acuzaţii fiind reprezentaţi/asistaţi de către patru avocaţi braşoveni: Petre Mihăilescu (pentru Călin Angheluţă), Gheorghe Butoi şi Mihail Gheorghiu (pentru Dumitru Constantin) şi A.C. Welter – numit din oficiu de către preşedintele completului de judecată (pentru Simion Babenco). 

Interesant este faptul că pe lista martorilor propuşi de către Dumitru Constantin s-au numărat: senatorul Ion Flueraş, avocatul Vasile Gavrilescu din Bucureşti şi comisarul Negrei din Poliţia oraşului Focşani (Babenco nu a avut niciun martor care să-i susţină nevinovăţia). Însă niciunul dintre martorii propuşi de către acuzatul Dumitru Constantin nu s-a prezentat la proces. 

În recursul făcut către Secţia penală a Curţii de Casaţie şi Justiţie din Bucureşti, Babenco s-a declarat nemulţumit de sentinţa instanţei militare braşovene, cerând să-i fie schimbată încadrarea juridică din „tentativă de spionaj” în „uneltire contra ordinei sociale”: 

Motivul venirii mele în România – am declarat se datoreşte scopului de a vizita ţara, justificând această vizită, ca o aventură tinerească. În ce priveşte faptul că am intenţionat să mă reîntorc în statul sovietic cu încă doi tineri se datoreşte tot unei aventuri tinereşti, fără nici un scop de a aduce prejudicii statului sau organizaţiei sociale române, ci numai cu scopul de a face o paralelă (studiind) între viaţa socială dintre cele două state[7].

Prin Decizia nr. 424 din 14 mai 1940, Curtea Militară de Casare şi Justiţie a respins recursul lui Babenco împotriva sentinţei nr. 3.225/1939 a Tribunalului Militar al Corpului 5 Armată (recursul a fost respins ca „nefondat”). 

A fost trimis pentru executarea pedepsei la Penitenciarul Principal Braşov (iul. 1939 – mart. 1940), penitenciarul Doftana (apr. – nov. 1940), penitenciarele Mărgineni şi Caransebeş (nov. 1940 – aug. 1944). La Caransebeş a fost coleg de detenţie cu Gheorghe Gheorghiu – Dej, Gheorghe Pintilie, Chivu Stoica, Petea/Petre Goncearuc etc. 

Ascensiunea în ierarhia comunistă după 6 martie 1945 

După 23 august 1944, Simion Babenco a fost „ales” deputat de Vlaşca în Marea Adunare Naţională (28 martie 1948 – 30 noiembrie 1952), lucrând în acelaşi timp pe linie de partid la Direcţia administrativă a CC al PMR/Secţia administrativ-politică a CC al PMR. 

Tot după întoarcerea armelor, Simion Babenco s-a căsătorit cu o educatoare din Timişoara – Trudi Gertruda[8] (19 mart. 1925, mun. Timişoara, jud. Timiş), fiica lui Oscar Redlingher (n. 7 oct. 1894, oraşul Sânnicolau Mare, jud. Timiş), evreu maghiar, originar din Timişoara, acesta s-a stabilit în Bucureşti la începutul războiului). Când a venit în Capitală, Oscar Redlingher şi soţia sa Paula au locuit în cartierul Dorobanţi, la intersecţia străzilor Jean Texier cu Iuliu Tetrat (în 1952 familia Redlingher locuia în Bucureşti, pe strada Ermil Pangrati, nr. 10.). 

Oscar Redlingher făcuse partidului diverse servicii prin „filiera maghiară” a PCdR, intrând în legătură cu Gavrilă Birtaş care i-a solicitat locuinţa pentru susţinerea „cauzei”. Cu câteva zile înainte de arestarea lui Birtaş, în aprilie 1941, acesta convenise cu Oscar Redlingher să îl găzduiască la el acasă pe Ştefan Foriş, secretarul general al partidului din anii celui de-Al Doilea Război Mondial. Ulterior, „Casa Redlingher” a fost una din locuinţele preferate de  Foriş în respectiva perioadă. 

După preluarea puterii de către comunişti, Oscar Redlingher şi-a practicat în continuare meseria de contabil la Combinatul Poligrafic „Casa Scînteii”. În ancheta „Lotului Pătrăşcanu” a fost întrebat despre chiriaşul lui din anii războiului. Viaţa cotidiană a ultimului şef al PCdR din ilegalitate poate fi cunoscută şi graţie mărturisirilor făcute de Redlingher cu această ocazie[9]. 

Prin Decretul nr. 2.167 din 29 decembrie 1948, tovarăşului Babenco Simion i s-a conferit Ordinul „Muncii”, clasa a III-a[10] iar prin Decretul nr. 308 din 12 august 1959, i s-a conferit Ordinul „23 August”, clasa a IV-a, pentru „merite deosebite în opera de construire a socialismului”[11]. De asemenea, cu prilejul împlinirii vârstei de 50 de ani, prin Decretul nr. 199 din 24 martie 1962, tovarăşului Babenco Simion i s-a conferit Ordinul „Muncii”, clasa a II-a, pentru „activitate îndelungată în mişcarea muncitorească şi merite în opera de construire a socialismului”[12]. 

La începutul anilor ’60, pe fondul românizării aparatului de stat şi al scoaterii din Securitate a foştilor spioni sovietici, numele lui Simion Babenco apărea într-o şedinţă a Biroului Politic al CC al PMR din 30 august 1963. La această şedinţă s-a discutat problema reţelelor de informaţii sovietice de pe teritoriul RPR şi ale căror şef fusese chiar temutul Gheorghe Pintilie (la acea dată acesta fusese deja trecut în rezervă şi pensionat). Luând cuvântul în cadrul şedinţei, viitorul secretar general al PCR (Nicolae Ceauşescu) a declarat că deşi mulţi dintre spionii sovietici ai reţelei afirmaseră că şi-au încetat activitatea în prima parte a anilor ’50: 

Există informaţii că Pintilie (Gheorghe-n.n.), Posteucă (Vasile-n.n.) şi Babenco se întâlnesc chiar acum, în timp ce, într-o discuţie cu un cetăţean, Pintilie a spus: „Ne aşteaptă zile grele”. În orice caz, este evident că sovieticii nu numai că au avut reţele de informaţii aici, ci ele încă mai activează[13]. 

Simion Babenco a fost incinerat la Crematoriul „Cenuşa” din Capitală, urna sa găsindu-se în zilele noastre adăpostită de columbarul crematoriului alături de cea a Ofeliei Manole – Vinea. 

Nota redacţiei: Material documentar pentru angajaţii SRI&SIE.