Adevărata reformă politică
Autor:Mihnea Anastasiu
| 19.01.2012Cristina Diac mi-a atras atenţia, pe bună dreptate, că actuala putere uzează de asemenea de discursul „toţi sunt o apă şi un pământ” pentru a relativiza abuzurile pe care le comite, pentru a invalida ideea de alternativă, a demobiliza electoratul, lăsând chestiunea alegerilor în sarcina unor grupuri interesate şi mult mai uşor de controlat şi, până la urmă, pentru a şubrezi sistemul democratic. Cu acest lucru sunt de acord.
Nu cred însă că simpla schimbare a partidelor aflate la guvernare reprezintă cheia rezolvării problemelor României. Aceasta este o soluţie doar pe termen scurt. Avem de a face cu o criză de sistem. Iar aceasta nu se poate rezolva în cadrul actualei paradigme. Pentru că rezultatul va fi invariabil acelaşi. Eu unul nu am uitat că Miliţia Spirituală s-a constituit pentru a protesta împotriva abuzurilor regimului Năstase, care părea la acea vreme încă mai înstăpânit peste ţară decât actuala putere. Câţi oare dintre membrii Miliţiei nu au fost în piaţă în iarna lui 2004 sărbătorind victoria lui Traian Băsescu? Iată-ne după şapte ani în acelaşi punct.
Există soluţii pentru a depăşi actualul impas politic, soluţii care ies din logica strâmtă Putere sau Opoziţie.
1. Cel mai simplu ar fi ca actualele partide reprezentate în Parlament să relaxeze regulile pentru înfiinţarea noilor partide şi să coboare pragul electoral. În acest fel am putea avea figuri noi în Parlament şi am avea reprezentate inclusiv curente politice care în prezent nu au nicio şansă de a accede în Parlament. Ştim însă că Partidele sunt rezistente la ideea de schimbare în această privinţă, iar prin pârghiile pe care le controlează (cum ar fi autorităţile electorale) au căutat să împiedice candidatura unor partide noi.
Îmi aduc aici aminte de decizia scandaloasă prin care Remus Cernea nu a fost lăsat să candideze în colegiul 19 Bucureşti, motivându-se că numai partidele parlamentare pot depune candidaţi. Chiar dacă această măsură a fost contestată la Curtea Constituţională, ea tot a produs efecte, rezultatul fiind menţinerea monopolului partidelor parlamentare.
2. A doua idee, mult mai ambiţioasă, ar fi dezinstituţionalizarea partidelor actuale şi concurenţa politică reală la toate nivelurile. În prezent partidele sunt organizate în mod piramidal. O structură centrală ce, în principiu, controlează structurile locale ale partidului şi o masă de activişti înregimentaţi care îşi datorează cariera politică obedienţei faţă de mai-marii partidelor. Această organizare face partidele închise faţă de societatea civilă şi încurajează uniformitatea în gândire şi soluţii.
Potrivit actualei organizări, partidele din România sunt ostile ideii de democraţie internă şi au tendinţa să suprime orice fel de dizidenţă. Cel mai bun exemplu îl reprezintă îndepărtarea celor care au contestat conducerea actuală a partidelor sau au fost îndepărtaţi de la şefia partidelor. Toţi au fost în situaţia asta (Iliescu în FSN, Petre Roman în PD, Mircea Geoană şi Cristian Diaconescu în PSD, iar Crin Antonescu face evidente eforturi să nu-i excludă pe Tăriceanu şi Orban din partid deşi cred l-ar unge pe suflet dispariţia acestora din PNL). Noi am luat de bun modelul acesta piramidal de organizare a partidelor crezând că este de la sine înţeles că e nevoie de o conducere centrală şi de structuri în teritoriu. În fapt, această structură de partid nu este indispensabilă.
Partidele ar trebui să fie platforme care să încurajeze competiţia liberă între oameni şi idei. Pentru aceasta nu este nevoie de structuri ierarhice piramidale. Dacă s-ar deschide cu adevărat pentru concurenţa politică, permiţând simpatizanţilor să se exprime liber în cadrul unor alegeri preliminare care să decidă candidaţii la fiecare nivel (de la consilii locale şi primării, până la parlamentari şi candidaţi pentru preşedinţie), partidele nu ar avea nevoie de structuri interne aşa rigide. Ar fi responsabilitatea fiecărei candidaturi să găsească resurse şi să-şi construiască baza logistică necesară pentru a concura în alegeri, atât pentru cele interne, cât şi pentru cele generale.
O astfel de organizare ar permite împrospătarea permanentă a clasei politice, ar încuraja selecţia performerilor în dauna ţuţerilor de partid şi ar duce la pluralitatea opiniilor exprimate. Nu am mai ajunge în situaţia de a avea de ales aşa cum a făcut-o actualul guvern în vara anului 2010 între „creştem TVA sau tăiem salariile şi pensiile”, ambele fiind soluţii proaste, izvorâte din conformismul doctrinar de la şefia partidului. Dacă la nivel economic concurenţa este mecanismul care reglează piaţa şi duce la progres, de ce oare nu am încura competiţia şi la nivel politic? O competiţie reală de idei.
Prin urmare, dacă ieşim din logica strâmtă a jocului Putere sau Opoziţie, cred că s-ar putea găsi soluţii pentru un sistem politic mai echitabil şi mai reprezentativ care să ducă la o guvernare mai eficientă şi mai atentă la nevoile cetăţenilor.
În fine, observ că a apărut un articol care califică drept „stupefiantă” comparaţia dintre mişcările din 68 şi actualele proteste din Piaţa Universităţii, acuzându-ne foarte transparent de neo-marxism, neo-trotkism şi că am fi agenţi ai Moscovei (ce dor mi-era de înfierarea asta proletară a duşmanilor de clasă şi a agenţilor străini!! În fapt, observ un oarecare progres. În 89 Dinescu sau Caramitru erau acuzaţi că sunt agenţi ai serviciilor secrete britanice).
Pentru că uneori în România se scrie mai mult decât se gândeşte, şi cu siguranţă se gândeşte mai mult decât se scrie, ar fi util să-i reamintim gazetei cu pricina (căreia îi mulţumim că ne urmăreşte cu atenţie!) că mişcarea de la sfârşitul anilor 60 s-a manifestat atât în ţările vestice (Statele Unite, Franţa, Germania etc.), cât şi în blocul sovietic (Cehoslovacia 68, sună cunoscut?). Că a dus nu doar la reforma sistemelor politice occidentale, dar a şi generat un val de democratizare care a cuprins încet-încet întreaga Europă – Grecia, Spania, Portugalia în anii 70 şi, în fine, Europa de Est la sfârşitul anilor 80. Există o legătură puternică între mişcarea pentru drepturi şi libertăţi civile şi renaşterea societăţii civile în fostele state comuniste în anii 70 şi 80.
Desigur însă, nu aici este locul lecţiilor de istorie recentă. Însă este îmbucurător să vezi că societatea se trezeşte din letargie, iar Piaţa Universităţii redevine un loc al dialogului fertil, în care se întâlnesc diverse curente de opinie şi diverse ideologii animate de dorinţa de schimbare în bine a societăţii.
Comentarii