Impostura „democraţiei” din România, alternanţa la putere între două grupări ale oligarhiei

Scriam în ianuarie că USL nu poate fi o soluţie viabilă pentru schimbarea PDL. Spuneam că în Piaţa Universităţii se solicita o schimbare reală a clasei politice şi că lozinca „PDL şi USL – aceeaşi mizerie” demasca de fapt impostura în care a ajuns sistemul politic din România, aceea de a vedea o alternanţă la putere între două grupări ale oligarhiei hâde născute în vechiul regim comunist şi care a prosperat în tranziţia tulbure din ultimii 20 de ani. 

Mărturisesc însă că ultimele trei luni m-au speriat mai mult decât anii de guvernare autistă portocalie. Mi-a displăcut întâi de toate maniera în care s-a cocoţat USL la putere, folosindu-se de aceeaşi grupare de trădători ce părăsesc corabia aflată în derivă. Desigur,  nu erau cei care patentau această modalitate nelegitimă de a prelua guvernarea (Băsescu a inventat „soluţia imorală” în 2004 şi a reluat-o după alegerile din 2009), dar arăta că sunt dispuşi la aceleaşi manevre jegoase ca şi vechea majoritate. 

Derapajul anti-democratic al USL a început însă cu adevărat după alegerile locale, când, simţindu-se pe cai mari, şi-au imaginat că au mână liberă în a reconfigura după bunul plac peisajul politic şi instituţional autohton. 

Două au fost cauzele care au radicalizat poziţia USL. Pe de o parte condamnarea lui Adrian Năstase a dat fiori şantajabililor şi puşcăriabililor din tabăra actualei majorităţi şi i-a solidarizat în jurul ideii de a-l îndepărta pe Băsescu cu orice preţ pentru a-i confisca instrumentele preferate de teroare: Parchetul şi serviciile secrete. Pe de altă parte, acutizarea scandalului plagiatului l-a forţat pe Victor Ponta să se îmbarce cu arme şi bagaje în aventura suspendării, pentru că un scandal de asemenea proporţii nu putea fi îngropat decât cu preţul unui scandal şi mai mare. 

Asaltul pe care USL l-a dat la începutul lunii iulie pentru acapararea şefiei Camerei Deputaţilor şi Senatului, pentru îndepărtarea Avocatului Poporului, restrângerea prerogativelor Curţii Constituţionale şi, în final, suspendarea lui Băsescu, a sfidat cele mai elementare de proceduri parlamentare şi constituţionale. A fost nevoie de intervenţia liderilor europeni şi a diplomaţilor americani pentru a determina guvernarea USL să respecte prevederile legislative referitoare la criteriile de validare a referendumului, iar, ulterior desfăşurării votului, este din nou nevoie de intervenţia occidentală pentru a-i determina să accepte ceea ce este de natura evidenţei, faptul că referendumul de pe 29 iulie nu poate fi validat. 

În acest moment, liderii USL sunt scindaţi. Unii dintre ei, aşa cum este Ponta, încearcă să limiteze daunele produse de foarte probabila invalidare a referendumului şi îşi arogă victoria morală asupra taberei Băsescu, în vreme ce Antonescu este victima a ceea ce în psihologie se numeşte disonanţa cognitivă - tendinţa naturală a omului de a suprima o sursă de conflict interior. Bunăoară conflictul dintre convingerea că Băsescu este un tiran abominabil care trebuie îndepărtat cu orice preţ şi realitatea că nu ai reuşit să convingi majoritatea cetăţenilor de această evidenţă şi că răii de occidentali par a fi de cu totul altă părere. 

Antonescu este victima (fără a fi în acelaşi timp şi inocent) a propagandei emanate zi de zi de posturile de televiziune partizane, care i-au creat un piedestal şi i-au distorsionat percepţia realităţii. Asemenea lui sunt şi alte milioane de cetăţeni care nu pot accepta că democraţia presupune ceva mai mult decât jocul cifrelor. Câtă dreptate avea Ion Raţiu în timpul dezbaterilor electorale din 1990 să arate că în primul rând democraţia înseamnă să pui cetăţeanul şi drepturile sale în centrul preocupărilor instituţiilor şi nu majorităţile de conjunctură! 

Or aceasta înseamnă că înainte de recursul la urne, trebuie respectate legile şi procedurile constituţionale. Înseamnă că, în democraţie, scopul nu scuză mijloacele. 

Această isterie politică estivală a produs un rău ireparabil în societate. În acest moment, actuala putere a legitimat încercarea de schimbare a preşedintelui în momentul schimbării majorităţii parlamentare. Din ceea ce trebuia să fie o procedură excepţională, prevăzută doar pentru situaţii limită, procedura suspendării a ajuns un fapt comun al procesului politic din România. De altfel, este o procedură pe care am exersat-o deja de două ori în ultimii cinci ani. După cum obstinaţia cu care Băsescu a încercat mereu să contureze majorităţi parlamentare fidele lui, fără a respecta voinţa electoratului, a produs un alt mare rău – în România nu contează rezultatul votului, ci capacitatea partidului desemnat de preşedinte de a-şi racola susţinători în Parlament. Oricât ne-am strădui, nu vom putea reveni la modul „business as usual” cu actuala clasă politică şi în actuala arhitectură instituţională. 

Prin urmare, este nevoie de o schimbare de paradigmă în politica românească. E nevoie de eliminarea monopolului actualelor partide asupra procesului politic şi electoral şi deschiderea sistemului politic pentru concurenţă reală. E nevoie de schimbarea procedurilor pentru înfiinţarea unui partid şi de coborârea pragului electoral. E nevoie de o regândire a structurii instituţionale, fie prin trecerea la republica parlamentară, fie prin revenirea la monarhia constituţională, sistemul politic legitim al ţării. 

Din păcate, în România suntem mereu puşi în postura Meşterului Manole care trebuie să reia construcţia de la zero. Nimic nu poate dura însă dacă temelia nu este sănătoasă. Iar pentru a clădi ceva trainic este nevoie întâi de toate de refacerea încrederii, de revenirea la o minimă decenţă în raporturile politice, de abandonarea discursului partizan isteric, de reluarea dialogului şi a negocierii. Trebuie să ieşim din logica absurdă că cine nu e cu noi e împotriva noastră sau e invariabil un dobitoc cu vederi înguste. 

Am putea face noi un prim pas în această direcţie. Stingeţi televizorul şi mergeţi mai degrabă în parc cu copiii sau la o bere cu prietenii. Viaţa e cu siguranţă în altă parte...