Informatorii comunişti ai Siguranţei. Studiu de caz: Nicolae Pârgaru

[1] Istoricul Tony Judt estimează că, în perioada 1944-1945, circa 10.000 de oameni au fost executaţi în Franţa pentru că ar fi colaborat cu ocupantul german sau autorităţile de la Vichy: „Pedepsirea colaboraţioniştilor (reali şi imaginari) a început înainte de sfârşitul războiului. Mai exact, a avut loc în acei ani, fie sub formă de acţiuni individuale, fie pe baza instrucţiunilor de la organizaţiile clandestine. În intervalul dintre refluxul armatelor germane şi preluarea efectivă a controlului de către guvernele aliate, frustrările populare şi vendetele personale au generat, adesea sub impulsul oportunismului politic sau al unui avantaj economic, un scurt, dar sângeros ciclu de răfuieli. În Franţa, circa 10.000 de oameni au fost ucişi prin metode «extrajudiciare», mulţi dintre ei fiind executaţi de grupurile independente de rezistenţă armată, mai cu seamă de faimoasele Milices Patriotiques, care i-au adunat pe suspecţii de colaborare, le-au confiscat averile şi, în multe cazuri, i-au împuşcat pe loc. Aproximativ o treime dintre cei executaţi astfel au murit înainte de debarcarea Aliaţilor în Normandia pe 6 iunie 1944, iar restul în următoarele patru luni de luptă pe teritoriul francez”. Tony Judt, Epoca postbelică. O istorie a Europei de după 1945, Iaşi, Ed. Polirom, p. 52.

[2] Chiar şi înainte de 1989 au fost publicate câteva articole despre fostul secretar general al PCdR. Dacă până la moartea lui Gheorghiu-Dej din 1965, numele lui Foriş apărea întotdeauna în context negativ (fiind caracterizat ca trădător şi informator al Siguranţei), după reabilitările Plenarei CC al PCR din aprilie 1968, istoriografia epocii îl va prezenta ca pe un lider al partidului asasinat în contextul luptelor pentru putere din interiorul PCdR (lupte care s-au întețit începând cu primăvara anului 1944). De această dată, istoricii regimului l-au absolvit de anatema de "colaborator al dictaturii antonesciene" aruncată de către Gheorghiu-Dej şi locotenenţii săi, întrucât această suspiciune fusese înlăturată de Comisia specială a CC al PCR însărcinată de Nicolae Ceauşescu cu investigarea crimelor şi abuzurilor care au avut loc în primele două decenii de democraţie populară. Redăm un fragment dintr-un scurt articol ce îl are ca personaj principal pe Foriş, apărut în 1972 în periodicul Institutului de Studii Istorice şi Social-Politice de pe lângă CC al PCR, Anale de istorie. Autorul articolului, N.I. Florea, deşi redă precis ultimii ani din viaţa lui Foriş, omite să spună din ordinul cui a fost arestat şi asasinat. Acest lucru poate fi de înţeles prin prisma faptului că unul dintre ucigaşi – Gheorghe Pintilie – fusese decorat cu un an în urmă chiar de către Nicolae Ceauşescu (4 mai 1971) cu Ordinul „Tudor Vladimirescu”, clasa a II-a, pentru „activitate îndelungată în mişcarea muncitorească şi merite deosebite în opera de construire a socialismului” (această distincţie îi fusese acordată lui Pintilie prin Decret al Consiliului de Stat cu prilejul aniversării a 50 de ani de la constituirea PCR). Iată fragmentul de care aminteam mai sus: „Desele căderi, între care şi ale unor cadre de conducere, precum şi alţi factori au creat o atmosferă de suspiciune, alimentând teama de trădări şi acte de provocare. La această atmosferă aveau să contribuie lipsurile şi greşelile grave din activitatea lui Foriş, datorate unor metode nepartinice de muncă manifestate pe fondul unor trăsături negative de caracter, metode care au dus la fracţionarea şi dezorganizarea unor organizaţii de partid, la încălcarea unor reguli ale conspirativităţii. În condiţiile trecerii la înfăptuirea nemijlocită a planului de acţiune în vederea pregătirii insurecţiei naţionale antifasciste, la 4 aprilie 1944 Ştefan Foriş a fost înlăturat din funcţia de secretar general al CC al PCR, instituindu-se o conducere operativă a partidului, spre a se asigura unitatea de acţiune a acestuia, capacitatea sa combativă şi mobilizatoare. În perioada următoare el a continuat să activeze în domeniul propagandei până la 9 iunie 1945, când a fost arestat în mod abuziv, fiind ucis în vara anului 1946, fără ca în prealabil să fi fost cercetat şi judecat. Plenara CC al PCR din aprilie 1968, dezbătând raportul comisiei constituite de conducerea partidului pentru cercetarea învinurilor aduse cu mulţi ani în urmă unor activişti de partid, constatând lipsa de temeinicie a învinuirilor aduse lui Ştefan Foriş, a hotărât reabilitarea politică post-mortem a acestuia şi depunerea osemintelor lui la Monumentul eroilor luptei pentru librtatea poporului şi a patriei, pentru socialism”. Decretul nr. 157 din 4 mai 1971 privind conferirea unor ordine ale Republicii Socialiste România. ANIC, Fond Consiliul de Stat-Decrete, Dosar nr. 218/1971, f. 9. N.I. Florea, „Ştefan Foriş (1892-1946)” în Anale de istorie-Institutul de studii istorice şi social-politice de pe lângă CC al PCR, nr. 3/1972  pp. 150-153.

[3] ANIC, Fond 95, Dosar nr. 12.900, f. 7.

[4] Raportul nr. 1637 din 9 martie 1934 semnat de comandantul Legiunii de Jandarmi Satu-Mare. Ibidem, fv. 8.

[5] Popescu V. Gheorghe alias „Roler Georges”, alias „Boxerul”, alias „Solidul”, alias „Ursul”, alias „Înfiptul”, alias „Măcelarul”, alias „Gică” (n. 1907, oraşul Adjud, jud. Bacău), de profesie mecanic strungar; absolvent al şcolii de arte şi meserii; serviciul militar satisfăcut la Regimentul 14 Infanterie Roman şi Oficiul Naţional de Educaţie Fizică (oct. 1929-oct. 1930). În anii ’30, Popescu figura în evidenţele Siguranţei ca fiind un tânăr comunist, agitator şi propagandist. În august 1931, Popescu a plecat la Berlin împreună cu un grup de tineri boxeri din Bucureşti pentru a participa la „Spartachiada Roşie” care a avut loc în aceeaşi lună. De la plecarea în Germania, Siguranţa l-a pierdut din vedere considerând că acesta ar fi fost chemat în URSS pentru a urma o şcoală a Cominternului. În vara anului 1934, Popescu a reintrat în atenţia Siguranţei, fiind semnalat că ocupă funcţia de secretar al Comitetului judeţean Ilfov al PCR (?-1934). În şedinţa Biroului Politic al CC al PMR din 29 noiembrie 1961 care a avut pe ordinea de zi pregătirea Plenarei şi raportul lui Gheorghiu-Dej după revenirea în ţară de la Congresul al XXII-lea al PCUS, numele lui Popescu era pomenit de către doi înalţi responsabili ai PMR sub pseudonimul „Oţelarul”. Despre acesta, Alexandru Sencovici spunea că în 1934 s-ar fi situat pe o poziţie „fracţionistă” pentru că ar fi dorit să separe organizaţia locală de partid a Bucureştiului de Comitetul Central, aliindu-se în acest demers cu Iosif Chişinevschi. Aceleaşi acuzaţii le-a formulat şi Nicolae Goldberger care l-a catalogat pe „Oţelarul” ca fiind un „provocator” manipulat de Chişinevsci. Afirmaţiile celor doi trebuie privite prin prisma faptului că, în acel moment, Iosif Chişinevschi nu se mai afla în conducerea superioară de partid, fiind „tras pe linie moartă” de câţiva ani de zile, după ce, alături de Miron Constantinescu îl acuzase într-o şedinţă a Biroului Politic pe primul-secretar al PMR că şi-a construit un cult al personalităţii (toţi participanţii la această şedinţă a Biroului Politic din noiembrie 1961 i-au atacat virulent în cuvântările lor pe foştii inamici politici ai lui Dej: Ştefan Foriş, Lucreţiu Pătrăşcanu, Ana Pauker, Vasile Luca, Iosif Chişinevschi, Miron Constaninescu etc.). În toamna anului 1934, Popescu a fost trimis la Ploieşti pentru a organiza mişcarea comunistă din zona petroliferă a Văii Prahovei. Aici i-a avut în subordine pe Teohari Georgescu şi Eftimie Cosmici, alias „Nicolae Titulescu” (poreclă atribuită lui Cosmici datorită asemănării fizice cu ministrul de Externe din anii ’30), care aveau sarcina de a atrage în mişcarea comunistă cât mai mulţi muncitori de la societăţile petrolifere „Româno-Americană”, „Vega”, „Dorobanţu” etc. (la 30 ianuarie 1935, cei doi au fost arestaţi de Siguranţa ploieşteană, în beciurile căreia au fost torturaţi în timpul anchetei). La 6 iulie 1935, un document al Siguranţei dintr-unul din cele 4 dosare personale existente la Arhivele Naţionale ale României preciza că, la acea dată, Popescu se afla în Bucureşti, fiind exclus din rândurile membrilor PCdR pe o perioadă de 6 luni pentru că ar fi comis mai multe abateri disciplinare. De asemenea, într-o adresă a Biroului Poliţiei de Siguranţă din Iaşi trimisă Siguranţei bucureştene, se menţiona că la acea dată Popescu era exclus din partid pe o perioadă de 6 luni pentru că ar fi „transmis microbul de sifilis la două fete din mişcare”. Doi ani mai târziu, în februarie 1938, Popescu a fost exclus definitiv din PCdR pentru „fracţionism” (Popescu a dorit să creeze o mişcare disidentă în cadrul partidului, căutând să atragă în acest scop cât mai mulţi membri din PCdR). În perioada 1936 – septembrie 1940 a lucrat la Uzina electrică din Iaşi/ Uzinele comunale din Iaşi. După venirea legionarilor la putere, s-a angajat la Uzinele „Malaxa” din Bucureşti şi s-a înscris în Corpul Muncitoresc Legionar, unde a activat până la rebeliunea legionară din ianuarie 1941. În aceeaşi lună a fost îndepărtat din serviciu deoarece desfăşura propagandă politică printre muncitori (chiar şi după concediere, Popescu a continuat să facă propagandă comunistă printre foştii colegi ai uzinei, fiind perceput de către aceştia ca „legionar-roşu”). Agitaţiile politice pe care le-a produs printre muncitorii de la „Malaxa” nu au rămas fără ecou. La începutul lunii iunie 1941, Comandamentul Militar al Uzinelor „Malaxa” a atras atenţia Siguranţei Statului asupra acţiunilor pe care le ducea Popescu printre muncitorii pe care îi îndemna la declanşarea de greve şi sabotaje sub pretextul nemulţumirilor privind salarizarea. După câteva zile, agenţii Siguranţei au descins la domiciliul lui Popescu din strada Paul Greceanu nr. 16, unde au efectuat o percheziţie la sfârşitul căreia Popescu a fost reţinut. Fiind suspect de activitate comunistă, Popescu a fost scos în ziua de 13 iunie 1941 din arestul Prefecturii Poliţiei Capitalei şi trimis în Lagărul de internaţi politici de la Târgu Jiu, unde a fost internat printr-o decizie a Direcţiei administraţiei de stat din MI. Odată cu internarea în lagăr pentru „propagandă comunistă” a fost adusă şi soţia sa, Ana Grümberg (n. 1909). Nu cunoaştem data la care a fost eliberat, ci doar faptul că în decembrie 1943 lucra ca strungar la Uzinele „Lemaître” din Bucureşti, iar în februarie 1944 se afla în continuare sub supravegherea Siguranţei ca suspect comunist (la începutul anului 1944 şi-a stabilit domiciliul la unchiul său, Emil Roller, care locuia în Bucureşti, pe Bulevardul Pache Protopescu nr. 109). ANIC, Fond 95, Dosar nr. 35.352, Dosar nr. 35.352/2.276, Dosar nr. 9.791 şi Dosar nr. 9.791/9.409. Dosarul Ana Pauker, volumul I, Bucureşti, Ed. Nemira, 2006, pp. 220-221 şi pp. 242-243.

[6] Congresul General al Sindicatelor Unitare a avut loc în perioada 2 – 5 aprilie 1929, la lucrări participând 316 delegaţi care reprezentau 7 uniuni sindicale unitare, comisiile locale sindicale, 234 de sindicate, 18 organizaţii locale de tineret, 11 organizaţii locale ale femeilor muncitoare, muncitori neorganizaţi din 25 de fabrici, precum şi numeroşi şomeri. La acea dată, Sindicatele Unitare numărau circa 15.000 de membri. În cadrul lucrărilor Congresului a fost proclamată recunoaşterea Internaţionalei Sindicale Roşii (Profintern) ca bază ideologică în lupta sindicatelor unitare. De asemenea, Congresul a hotărât înfiinţarea Comitetelor de fabrică şi de uzină şi a decis abandonarea programului de refacere a unităţii sindicale prin fuziunea cu mult mai bine organizata Confederaţie Generală a Muncii. În final, Congresul a ales noua conducere a Consiliului General al Sindicatelor Unitare: Dumitru Grofu – preşedinte, Dan Ştefan – vicepreşedinte şi Vasile Luca – secretar. În timpul Congresului, organele represive au întărit măsurile stării excepţionale din Timişoara cu scopul de a preîntâmpina demonstraţiile prilejuite de funeraliile fastuoase pe care comuniştii doreau să le organizeze tânărului lider al UTCdR din Transilvania, Ion Fonaghi. Incidentele ivite între organizatorii funeraliilor şi autorităţi pe marginea acestui nefericit eveniment au fost pretextul guvernanţilor PNŢ de a decreta dizolvarea Sindicatelor Unitare şi arestarea multora dintre delegaţi la două zile după încheierea lucrărilor Congresului. Datorită presiunii opiniei publice şi a solidarizării muncitorilor cu sindicaliştii arestaţi, măsura guvernului de dizolvare a Sindicatelor Unitare nu a putut fi pusă imediat în aplicare. Ele urmau să fie dizolvate prin sentinţe judecătoreşti ale instanţelor civile care le acordaseră personalitate juridică (această procedură a trenat, prelungindu-se pe durata mai multor ani de zile). În urma retragerii personalităţii juridice, unele sindicate unitare au intrat în Confederaţia Generală a Muncii iar altele şi-au continuat activitatea în mod legal sau ilegal (în cele din urmă acestea vor fuziona şi ele cu CGM, care în anii ’30 era singura centrală sindicală recunoscută de către stat). Fl. Dragne, I. Iacoş, N.G. Munteanu, V. Petrişor, Mişcarea sindicală din România, vol. I, Bucureşti, Ed. Politică, 1981, pp. 384-393. „Organizaţii profesionale, de tineret şi femei create, conduse sau folosite de partid”, în Analele Institutului de Istorie a Partidului de pe lângă CC al PMR, nr. 1/1965, pp. 135-136.

[7] Fonaghi Ion (n. 17 sept. 1900, oraşul Marghita, jud. Bihor – d. 30 mart. 1929, mun. Câmpina, jud. Prahova) a fost un tânăr intelectual comunist absolvent al şcolii de ingineri din Oradea care după absolvirea cursurilor medii a plecat la Budapesta pentru a urma arhitectura. După eşecul revoluţiei comuniste din Ungaria (1919), din cauza activităţii sale depuse în susţinerea partizanilor lui Bela Kun, s-a refugiat la Viena iar apoi a emigrat la Praga, unde şi-a continuat activitatea revoluţionară. În 1921 s-a întors în ţară angajându-se ca muncitor la diferite întreprinderi din Oradea şi Satu-Mare, apoi la un maistru zidar particular, devenind între timp şi membru al Uniunii sindicale a zidarilor. La scurtă vreme (1922), Fonaghi a intrat în PCR, unde i s-a încredinţat sarcina de a coordona activitatea tinerilor comunişti din Ardeal şi Banat (secretar al Comitetelor judeţene Arad, Timiş-Torontal şi Bihor al UTCdR). În această calitate, începând cu anul 1923, a publicat mai multe articole jurnalistice în presa clandestină de partid în care expunea pe larg prigoana politică dusă de autorităţi împotriva comuniştilor, socialiştilor şi sindicatelor roşii (totodată, Fonaghi colabora intens cu corespondenţii de presă comunişti din Arad, Cluj, Petroşani, Lupeni, Baia Mare, Timişoara etc.). Aflându-se permanent în vizorul Siguranţei, în seara zilei de 29 septembrie 1923 a fost arestat la Bucureşti pentru prima dată, după ce participase la o şedinţă de partid la care mai fuseseră prezenți: Alexandru Dobrogeanu-Gherea, Gheorghe Niculescu-Mizil, Marcel Pauker, Elena Filipovici, Leonin Marcel ş.a.m.d. Neavând suficiente probe pentru a-l pune sub acuzare (la percheziţia corporală efectuată, poliţiştii nu au găsit decât ziare legale), Siguranţa l-a expediat la Regimentul 85 Infanterie, întrucât Fonaghi nu îşi satisfăcuse serviciul militar (sept. 1923-mart. 1924). După lăsarea la vatră şi-a reluat activitatea ilegală în partidul comunist, fiind trimis la Arad pentru a reface mai multe organizaţii care fuseseră decimate după o serie de arestări care avuseseră loc cu câteva luni în urmă. Având excelente calităţi organizatorice, Fonaghi a reuşit să creeze o puternică organizaţie de tineret comunistă în Arad. Şedinţele pe care le prezida seara aveau loc într-o sală a căminului muncitoresc al Fabricii de vagoane din Arad. Tinerii utecişti care participau la aceste şedinţe proveneau de la Industria textilă Arad, de la atelierele de mobilă, cizmărie şi croitorie din aceeaşi localitate. După scoaterea în afara legii a partidului comunist (decembrie 1924), Fonaghi a fost trimis în ianuarie 1925 într-o misiune la Praga. La întoarcerea în ţară, care a avut loc în aceeaşi lună, este arestat la Timişoara, unde a fost anchetat de Siguranţa locală şi de un procuror militar. Nici de această dată nu s-au găsit probe pentru trimiterea în faţa justiţiei. După punerea în libertate, în martie 1925, a plecat la Braşov în căutarea unui loc de muncă, mai precis la ziarul local „Braşoi Lapok” („Gazeta braşoveană”). Nefiind acceptat în echipa redacţională, şi-a publicat articolele în alte ziare locale din țară, precum „Temesvari Hirlap” („Informaţia Timişoarei”). În acelaşi an a reuşit să restabilească legătura la Târgu-Mureş cu unul dintre liderii marcanţi ai PCdR, Elek Koblos, care i-a trasat mai multe sarcini. În urma sprijinului primit de la Koblos a reuşit să se angajeze ca ziarist la revista arădeană „Periscop”. Folosindu-se de calitatea de corespondent de presă, Fonaghi a reuşit să călătorească mai uşor prin ţară, legitimaţia de ziarist fiind acoperirea perfectă pentru adevărata misiune a peregrinărilor sale de-a lungul şi de-a latul României: instructor al CC al PCdR (în desele sale călătorii, Fonaghi transporta material de propagandă ilegală pe care îl distribuia curierilor partidului). Simţind pericolul unei iminente arestări, Fonaghi va părăsi Braşovul cu destinaţia Oradea. Aici şi-a continuat activitatea în slujba cauzei comuniste, continuând redactarea materialelor pentru presa ilegală a partidului. În 1925 a fost arestat de Siguranţa din Oradea în momentul în care redacta manifeste într-o tipografie clandestină a PCdR. Simion Cutişteanu a publicat în „Anale de istorie” (1972) o scurtă biografie a tânărului revoluţionar ardelean. Iată cum prezenta acesta momentul arestării lui Fonaghi de către Siguranţa orădeană: „În acest timp, unui grup de comunişti din care făcea parte Ion Fonaghi i s-a încredinţat misiunea să organizeze la Târgu-Mureş o tipografie ilegală, el urmând să lucreze efectiv la tipărirea materialelor. De la casa conspirativă din cartierl Coronca, strada Sub Dealul Mare, unde a fost instalată maşina tipografică, în pofida numeroaselor dificultăţi, şi unde Ion Fonaghi lucra şi locuia, au pornit spre oraşele şi satele ţării manifeste ale CC al PCR lansate cu prilejul alegerilor comunale din 1926, manifeste ale CC al UTC adresate maselor de tineri muncitori şi ţărani, elevi, studenţi şi ostaşi. Răspândirea  intensă a presei ilegale de partid, a manifestelor în toate colţurile ţării i-a alertat pe guvernanţi, care au concentrat organele de represiune pentru urmărirea şi descoperirea redacţiilor şi tipografiilor ilegale ale partidului. Cu toate eforturile depuse de Fonaghi, care a mutat de câteva ori sediul tipografiei într-un interval scurt de timp, poliţia a reuşit să descopere mai întâi locul unde se afla maşina demontată, iar apoi şi casa ce adăpostea tipografia conspirativă”. În octombrie 1926, Fonaghi a fost condamnat de către o instanţă militară (Consiliul de Război al Corpului VI Armată) la 5 ani închisoare, pedeapsă pe care va fi trimis să o execute la Penitenciarul Doftana. Aici a fost supus unui regim de detenţie extrem de dur, fiind repartizat la Secţia „H” – secţie cu regim restrictiv extrem de sever –, fapt care a condus la îmbolnăvirea sa. Deşi solicitase încă din 1928 asistenţă medicală de specialitate, administraţia penitenciarelor i-a refuzat asistenţa medicală. După ce starea de sănătate i s-a înrăutăţit foarte mult, a fost transportat în cele din urmă la Spitalul din Câmpina, însă gestul autorităţilor a fost unul tardiv întrucât pe 30 martie 1929, Fonaghi a decedat. Conducerea PCdR de la acea vreme a hotărât ca fostul deţinut politic comunist să fie înmormântat la Timişoara în timpul desfăşurării Congresului General al Sindicatelor Unitare care avea loc atunci în acel oraş (a fost depus la căminul muncitoresc din oraş pentru ca miile de muncitori care îl cunoscuseră să vină să-i aducă un ultim omagiu). Delegaţii la Congres şi muncitorii comunişti din Timişoara au vrut să-i organizeze funeralii cu mare fast, dorind astfel să atragă atenţia asupra opresiunii autorităţilor române împotriva clasei muncitoare. Guvernul PNŢ s-a temut de numărul mare de oameni care ar fi dorit să-i aducă un ultim omagiu lui Fonaghi, dar şi de efectul pe care impactul morţii lui Fonaghi l-ar fi produs în rândul muncitorilor timişoreni. Poliţia şi Jandarmeria au interzis funeraliile programate pe ziua de 7 aprilie, intervenind în forţă şi efectuând zeci de arestări. În cele din urmă, înmormântarea s-a desfăşurat în linişte, sub supravegherea organelor represive, fără a se permite accesul muncitorilor la catafalcul defunctului (pentru a asigura securitatea ceremoniei funerare, autorităţile au adus în zonă mai multe plutoane de jandarmi şi câteva zeci de poliţişti). ANIC, Fond 60, Dosar nr. 221, ff. 145-146. Simion Cutişteanu, „Ion Fonaghi (1900-1929)” în Anale de istorie-Institutul de studii istorice şi social-politice de pe lângă CC al PCR, nr. 2/1972, pp. 134-137.

[8] Referat din 15 martie 1934 întocmit de Secţia a 4-a din Corpul Detectivilor al Direcţiei Generale a Poliţiei. Documentul este semnat indescifrabil de un comisar şef din cadrul Secţiei. Pe referat se regăseşte apostila unui şef ierarhic superior comisarului-şef care ordona plasarea şi supravegherea lui Pârgaru la domiciliul său din Vaslui. De asemenea, o copie de pe acest referat urma să fie comunicată şi Inspectoratului Regional de Poliţie Iaşi. ANIC, Fond 95, Dosar nr. 12.900, ff. 12-13.

[9] În lucrarea sa monografică care tratează mişcarea comunistă în perioada ileaglităţii, Stelian Tănase mai prezintă numele altor doi informatori ai Siguranţei care au activat în ierarhia superioară de partid din anii ’30-’40: Nicu Tudor (n. 18 ian. 1913-d. 23 iul. 1940), muncitor ceferist participant la grevele de la Atelierele CFR Griviţa (1933), secretar al Comitetului de partid al Sectorului 3 Albastru (1938-aug. 1939) şi secretar al Comitetului regional Bucureşti al PCdR (aug. 1939 – iul. 1940) până la decesul lui din vara anului 1940 (survenit din cauza unei septicemii declanşate dintr-o operaţie de hemoroizi). Acesta a furnizat comisarului Ion Taflaru mai multe informaţii referitoare la activitatea partidului (în urma acestor informaţii, au fost descoperite în martie 1940 două tipografii clandestine ale partidului); Petre Melinte (n. 1909, com. Fântânele jud. Iaşi), de profesie croitor. În ziua de 2 aprilie 1937, Consiliul de Război al Corpului 4 Armată l-a condamnat pe Melinte la 6 luni închisoare, 1000 de lei amendă şi 3 ani interdicţie pentru faptul că a săvârşit „agitaţiuni comuniste” (art. 8 din Legea Mârzescu combinat cu Legea stării de asediu). O nouă condamnare a survenit în ziua de 2 octombrie 1939, atunci când Tribunalul Militar al Diviziei 21 Infanterie Galaţi l-a condamnat la 6 luni închisoare şi 2000 de lei amendă după ce Siguranţa din Galaţi descoperise o puternică organizaţie comunistă clandestină. Şi-a executat pedepsele în penitenciarele Doftana şi Iaşi. Despre biografia revoluţionară  a lui Petre Melinte, istoricul Cristina Diac afirmă că: „La capătul unui lung şir de arestări, bătai şi înteminţări a acceptat să dezvăluie Siguranţei din secretele partidului. Numeroasele dosare deschise pe numele lui de autorităţile vremii  conţin între coperte biografia unui revoluţionar (...) În 1933, Consiliul de Război din Iaşi l-a judecat în libertate pentru răspândire de manifeste. În februarie 1935, a fost înaintat parchetului Piatra Neamţ, pentru că îi instigase la grevă pe lucrătorii de la Buhuşi. Câteva luni mai târziu poliţia l-a reperat în oraşul Roman şi l-a arestat pentru propagandă la sate. Umbla să vândă cărţi poştale cu portretul lui Petre Constantinescu-Iaşi, deţinut la Chişinău. Colectă în favoarea deţinuţilor «antifascişti» se chemau oficial fondurile astfel obţinute. La 31 august 1935 a fost condamnat la 7 luni închisoare, pe care le-a executat. Un an mai târziu, Tribunalul Militar Iaşi l-a trimis după gratii. Când îi scria lui Ceauşescu la Doftana Petre Melinte era între două arestări. Până la 32 de ani a  fost un activist model. Muncitor de primă generaţie, ­aderase la ideologia stângii extreme. Pentru care şi-a abandonat meseria, punându-se cu totul în slujba cauzei. Ca să propage ideea comunistă a străbătut Moldova de la un capăt la altul”. După eliberarea din închisoare a fost numit în funcţia de secretar al Comitetului local Bucureşti al PCdR (1940). În vara anului 1940 a fost arestat, iar în decursul anchetei a acceptat colaborarea cu Siguranţa, devenind astfel informatorul acesteia. În cadrul procesului care a avut loc în toamna aceluiaşi an, inspectorul de Siguranţă care l-a racolat a depus mărturie în favoarea sa. Ca urmare, la data de 28 octombrie 1940, Secţia a II-a a Curţii Marţiale de pe lângă Comandamentul Militar al Capitalei l-a condamnat la doar 4 luni închisoare şi 200 de lei cheltuieli de judecată pentru fabricarea şi răspândirea unor manifeste cu „caracter subversiv”. După ieşirea din închisoare (pedeapsa a executat-o la Penitenciarul corecţional Văcăreşti, fiind eliberat pe 31 decembrie 1940) a fost suspectat o vreme de tovarăşii săi din partid de colaborare cu organele represive din cauza mărturiei suspecte a poliţistului, fapt care a condus la pierderea funcţiei de secretar al organizaţiei PCdR a Capitalei. Totodată, după trecerea Prutului de către armatele române, Melinte a fost trimis pentru reabilitare într-o grupă care urma să se ocupe de sabotaje. În toamna anului 1941, conducerea organizaţiei de partid Bucureşti a hotărât să treacă la acţiuni armate contra regimului, ordonând acestei grupe – alcătuită din soţii Paneth, Ada Marinescu, Elisabeta Naghy şi Dr. Kornhauser – să purceadă la aruncarea în aer a unor garnituri de tren care urmau să plece pe front. Melinte a oferit Siguranţei informaţii preţioase referitoare la acest grup terorist comunist care au condus la prinderea, judecarea şi condamnarea la moarte a acestora. Aflându-se de trădarea sa, conducerea partidului l-a marginalizat, nemaîncredinţându-i nicio sarcină până la sfârşitul războiului. Despre modul în care ar fi decedat Melinte, vezi nota de subsol nr. 17 din acest studiu. Cristina Diac, „Ceauşescu a primit la Doftana cremă de faţă şi sardele” în Adevărul din 8 august 2011. ANIC, Fond 95, Dosar nr. 18.816/110, Dosar nr. 18.816/117, Dosar nr. 18.816/5.600 şi Dosar nr. 18.816/6.256; Ştefan Reck, informator al Siguranţei gălăţene, cel care a oferit informaţii despre tehnicul central al PCdR, Thea Lupu Roitman (nepoata lui Iosif Roitman/Chişinevschi), şi a cărei supraveghere a condus în cele din urmă la arestarea lui Teohari Georgescu, secretar al CC al PCdR (1941). Stelian Tănase, Clienţii lu’ tanti Varvara: istorii clandestine, Bucureşti, Ed. Humanitas, 2005, p. 72 şi Dan Cătănuş, Ioan Chiper, Cazul Ştefan Foriş lupta pentru putere în PCR de la Gheorghiu-Dej la Ceauşescu. Documente 1940-1968, Bucureşti, Ed. Vremea, 1999, p. 229 şi p. 345. La Arhivele Naţionale ale României se regăsesc dosarele personale ale altor doi informatori ai Siguranţei care au deţinut funcţii importante în PCdR: Richard Wurmbrand (n. 24 mart. 1909, mun. Bucureşti – d. 17 febr. 2001, Torrance, California, SUA), după ce fusese condamnat la 10 ani închisoare în procesul „rebeliunii” de la Atelierele CFR Griviţa, a evadat din penitenciar (se presupune cu ajutorul Siguranţei) şi, la începutul anului 1934, în momentul rearestării sale, a dezvăluit Siguranţei tot aparatul tehnic şi reţeaua clandestină a liderilor Comitetului regional Banat al PCdR. Această trădare avea sa-l coste după 1945 ani grei de pușcărie politică; Samuel Margulis, de profesie tapiţer, fost lider al partidului comunist din Ploieşti în anii ’20 şi care a devenit informator al Siguranţei interbelice în timpul procesului din Dealul Spirii (1922) în care a fost achitat datorită informaţiilor pe care le-a furnizat anchetatorilor. În 1930, Margulis a fost din nou arestat şi judecat pentru implicarea într-o afacere de spionaj coordonată de sovietici prin intermediul lui Victor Aradi (tot atunci a fost arestat şi Herbert „Bellu” Zilber). Ulterior, după 6 martie 1945, Margulis va fi folosit ca informator şi de către Securitatea Statului în cazul Pătrăşcanu (Margulis fusese arestat în 1948 pentru colaborarea sa cu Siguranţa din perioada interbelică; în 1949 a fost introdus în celula unui alt arestat din Lotul Pătrăşcanu, Herbert „Bellu” Zilber, unde a poposit timp de câteva luni de zile cu scopul de a obţine cât mai multe informaţii de la acesta). ANIC, Fond 95, Dosar nr. 91 şi Dosar nr. 19. Lavinia Betea, Lucreţiu Pătrăşcanu. Moartea unui lider comunist, Ediţia a III-a adăugită, Bucureşti, Ed. Curtea Veche, 2011, p. 169.

[10] Referat nr. 673 din 13 martie 1938 întocmit de Secţia a 3-a din Corpul Detectivilor. Documentul este semnat de către secretarul de poliţie N. Georgescu. ANIC, Fond 95, Dosar nr. 12.900, fv. 21. 

[11] „Lista cu numele unor absolvenţi ai Şcolii Leniniste de la Moscova, locul unde activează şi numele celor care sunt consideraţi trădători. 9 ianuarie 1940”. ANIC, Fond CC al PCR-Secţia organizatorică, Dosar nr. 1/1940, ff. 2-4. Despre arestarea Elenei Gheorghe fostă Balogh (n. 1906, mun. Brăila, jud. Brăila), vezi ANIC, Fond 95, Dosar nr. 7878/1142, f. 2. 

[12] ANIC, Fond 95, Dosar nr. 12.900, f. 26.

[13] Ion V. Taflaru (n. 8 oct. 1910, com. Roşiori, jud. Galaţi), absolvent al Facultăţii de Drept, fost comisar-şef de poliţie în Corpul Detectivilor şi în Brigada anticomunistă din cadrul Direcţiei Generale a Poliţiei. În anii ’30-’40 s-a ocupat cu urmărirea şi prinderea comuniştilor (problema comunistă). Din mai 1948 a fost arestat şi ţinut în prevenţie până în 1953, perioadă în care a fost supus mai multor anchete în care a dat o serie de declaraţii referitoare la colaborarea comuniştilor cu Siguranţa (în 1949 a fost cercetat personal de către ministrul Afacerilor Interne, Teohari Georgescu, cu scopul de a afla de la acesta informaţii despre presupusa colaborare a lui Ştefan Foriş cu Siguranţa). Acest lucru nu l-a salvat de la soarta pe care comuniştii le-o rezervau „duşmanilor clasei muncitoare”, fiind judecat şi condamnat la muncă silnică pe viaţă pentru săvârşirea de crime de război (Legea nr. 312/1945). Ulterior, în 1957, a fost judecat încă o dată de către Tribunalul Militar al Regiunii a II-a Militare, primind o nouă condamnare de 25 ani muncă silnică pentru „activitate intensă contra clasei muncitoare”. Potrivit fişei matricole penale a deţinutului politic Taflaru V. Ion, la rubrica descrirea pe scurt a faptului, se menţiona: „A comis în mod barbar acte de violenţă şi mijloace de tortură asupra muncitorilor comunişti”. În 1963, printr-un decret al Consiliului de Stat, i s-a redus pedeapsa la 25 de ani muncă silnică. A trecut prin următoarele locuri de deţinere: Închisoarea „B” a MAI, penitenciarele Jilava, Râmnicu Sărat, Văcăreşti, Făgăraş Central, Gherla şi Cluj. A fost graţiat în 1964 în baza Decretului nr. 411, fiind eliberat din penitenciar la 4 august 1964. Vezi cele trei fişe matricole penale ale deţinutului politic Taflaru V. Ion aflate în custodia Arhivei Administraţiei Naţionale a Penitenciarelor, Fond Fişe matricole penale-deţinuţi politici (documentele sunt disponibile on-line şi la adresa www.iiccr.ro). 

[14] Referat nr. 3.302 din 26 ianuarie 1943 semnat de către Ion Taflaru, şef de poliţie la Grupa I din Corpul Detectivilor. Pe document se regăseşte apostila unui superior al lui Taflaru care ordona ca Pârgaru să fie exclus de la anumite măsuri coercitive aplicate comuniştilor. ANIC, Fond 95, Dosar nr. 12.900, fv. 30. 

[15] Referat nr. 3.3302 din 2 februarie 1943 semnat de Ion Taflaru, şef de poliţie la Grupa I din Corpul Detectivilor. Ibidem, f. 31.

[16] În ziua de 4 aprilie 1944, Foriş a fost reţinut de către tovarăşii săi din PCdR şi destituit din funcţia de secretar general al PCdR (locul său în fruntea partidului a fost luat de o troică formată din Constantin Pârvulescu, Emil Bodnăraş şi Iosif Rangheţ). După o lună de libertate, perioadă în care i s-a permis să lucreze la gazeta ilegală „România liberă”, Foriş a fost din nou izolat şi ţinut sub supraveghere permanentă (până la 23 august 1944, lui Foriş i s-au solicitat mai multe rapoarte şi declaraţii referitoare la activitatea sa în funcţia de secretar general al PCdR). După întoarcerea armelor, i s-a dat voie să se întoarcă acasă (la domiciliul conspirativ pe care l-a avut în perioada regimului Antonescu) şi să efectueze plimbări prin oraş, însă numai însoţit. Va fi reţinut din nou la jumătatea lui septembrie 1944, fiind sechestrat la sediul CC al PCR din Aleea Alexandru, apoi într-o casă de pe strada Popa Şapcă şi ulterior chiar la domiciliul lui Gheorghe Pintilie (cel care fusese însărcinat de Dej cu monitorizarea lui Foriş). În primele zile ale anului 1945 a fost eliberat din nou pentru ca pe 23 martie 1945 să fie încă o dată reţinut, de această dată de către Siguranţă. După 20 de zile de arest preventiv a fost pus în libertate, însă pe 9 iunie 1945, din ordinul lui Dej a fost ridicat de pe stradă de o echipă condusă de către Gheorghe Pintilie (nu va mai fi eliberat până la asasinarea sa din vara anului 1946). La începutul anului 1947, după asasinarea lui Foriş, a fost lichidată şi mama acestuia, care, începând cu vara anului 1946, a venit în repetate rânduri la sediile MAI şi CC al PCR din Bucureşti pentru a afla ce s-a întâmplat cu fiul său. Întrucât mama acestui agita prea mult apele cu întrebările şi solicitările de audienţă pe care le adresa conducerilor celor două instituţii, liderii partidului au hotărât sechestrarea şi trimiterea ei la Oradea într-o casă conspirativă. Responsabili de răpirea şi sechestrarea mamei lui Foriş au fost câţiva activişti de partid de la Oradea: Dumitru Cernicica, Arnold Iacobovici, Zoltan Eidlitz, Marcel Bălan şi Adolf Fogel. Într-un referat întocmit pe numele lui Zoltan Eidlitz la 2 februarie 1988, se preciza: „În afară de faptele reprobabile relatate mai sus, pentru care în 1952 a fost exclus din partid, la cercetările efectuate în 1967 de o comisie a CC al PCR, a mai rezultat că Eidlitz Zoltan a săvârşit şi fapte grave inumane. Astfel, în anul 1946, pe baza dispoziţiei dată de el, în timp ce era secretar cu problemele de cadre la Comitetul regional Oradea, pentru a face să dispară orice urmă a mamei lui Foriş, care fusese luată forţat din Bucureşti, după ce aceasta a decedat în locuinţa activistului Fogel Adolf din Oradea, a organizat aruncarea cadavrului acesteia în râul Criş (Crişul Repede-n.n.), de care a legat o greutate (piatră) pentru a nu ieşi la suprafaţă. Această faptă a fost recunoscută de el”. Documentul poartă semnătura indescifrabilă a preşedintelului Colegiului Central de Partid de la acea vreme. În 1988, pensionarul Zoltan Eidlitz (n. 2 febr. 1912, mun. Satu-Mare, jud. Satu-Mare) locuia în municipiul Bucureşti pe strada Mozart nr. 16, intrarea B, apartamentul 11. Arhiva CNSAS, Fond documentar, Dosar nr. 19, vol. 14, ff. 2-3. ANIC, Fond CC al PCR-Cancelarie (dosare anexă), Dosar nr. 376/1988, ff. 8-9. Lavinia Betea, „Ştefan Foriş (1946) şi Lucreţiu Pătrăşcanu (1954). Două morţi la vârful PCR şi manipulările lor propagandistice” în Dosarele istoriei nr. 4 (20) din 1998, pp. 34-39.

[17] Istoricii Cristina Diac şi Lavinia Betea susţin că Petre Melinte ar fi fost asasinat şi el în vara anului 1946 alături de Foriş şi Pârgaru (cele două istorice nu îl menţionează însă şi pe acest Neamţu). Cristina Diac, „Ceauşescu a primit la Doftana cremă de faţă şi sardele” în Adevărul din 8 august 2011, www.adevarul.ro/actualitate/adevaratul_ceausescu/Ceausescu_a_primit_la_Doftana_crema_de_fata_si_sardele_Robert_0_531547194.html, site accesat la 9 august 2011. Lavinia Betea, Poveşti din Cartierul Primăverii, Bucureşti, Ed. Curtea Veche, 2010, p. 149.

[18] „30 octombrie 1967. Stenograma declaraţiei lui Teohari Georgescu privind activitatea lui Şt. Foriş şi suprimarea acestuia”. Dan Cătănuş, Ioan Chiper, Cazul Ştefan Foriş lupta pentru putere în PCR de la Gheorghiu-Dej la Ceauşescu. Documente 1940-1968, Bucureşti, Ed. Vremea, 1998, p. 276. 

[19] Adresa nr. 43/23272 din 18 octombrie 1948 semnată de către şeful Direcţiei Securităţii Capitalei – locotenent colonelul de securitate Sepeanu Tudor, şi de către maiorul de securitate Maxim Dumitru, ofiţer superior în aceeaşi Direcţie. Ibidem, f. 71.

[20] Vezi cazurile Lucreţiu Pătrăşcanu – Remus Koffler sau Iosif Schraier, fost secretar general al MAI între 1945 – 1947. Cel din urmă fugise din România în 1947 după ce şi-a dat seama că tovarăşii săi din partid au aflat de colaborarea sa cu Siguranţa din perioada în care era avocat al comuniştilor în procesele politice interbelice. Comunistul Şmil „Sammi” Kendler, zis „Sandu”, alias „Banu” (n. 8 apr. 1907, com. Săuceşti, jud. Bacău) a fost unul dintre ultimii informatori ai Siguranţei antonesciene care şi-a oferit serviciile pe ultima sută de metri a regimului. Acesta avea legături cu unii lideri din conducerea PCdR care se ocupau de pregătirile pentru evadarea lui Gheorghiu-Dej din lagărul de la Tg.-Jiu. El a fost arestat la Brăila pe 3 august 1944 iar în anchetă a deconspirat activitatea organizaţiei comuniste din localitate, precum şi implicarea fratelui lui Emil Bodnăraş, Manole, în organizarea evadării lui Dej (în urma informaţiilor furnizate de Kendler, Manole Bodnăraş a fost arestat). Datorită preţioaselor informaţii pe care le-a oferit agenţilor brăileni, Şmil Kendler a fost adus la sediul central al Siguranţei din Bucureşti pentru continuarea şi aprofundarea cercetărilor. După finalizarea investigaţiilor, Siguranţa a simulat evadarea lui Kendler din arest pentru ca acesta să-l contacteze pe Emil Bodnăraş, artizanul principal al organizării evadării lui Dej (după „evadare”, Kendler a fost filat în permanenţă de agenţii Siguranţei care sperau că în acest fel vor ajunge la unul dintre cei mai importanţi lideri ai partidului de la acea vreme). Însă, din cauza precipitării evenimentelor care au condus la actul de 23 august 1944, planul Siguranţei a fost dat peste cap. În anul 1950, „provocatorul” Şmil Kendler a fost arestat şi anchetat de către organele de Securitate (a negat cu vehemenţă trădarea sa din august 1944, crezând că notele lui informative fuseseră distruse de Siguranţă în acele zile fierbinţi). Declaraţiile sale au fost contrazise de poliţiştii cu care avusese legături la acea vreme şi care, la începutul anilor ’50, se aflau în detenţie politică. Potrivit fişei matricole penale a deţinutului politic Şmil Kendler, acesta a fost condamnat în anul 1955 la 20 de ani temniţă grea pentru „activitate intensă contra clasei muncitoare”. Va fi eliberat din penitenciar pe 31 iulie 1964 datorită intrării în vigoare a Decretului secret nr. 411/1964 prin care a fost graţiat ultimul mare lot de deţinuţi politici (şi-a execuat pedeapsa în penitenciarele Jilava, Central Făgăraş, Gherla şi Văcăreşti). ANIC, Fond CC al PCR-Cancelarie, Dosar nr. 17/1962, ff. 25-28. Vezi fişa matricolă penală a deţinutului politic Kendler M. Şmil aflată în custodia Arhivei Administraţiei Naţionale a Penitenciarelor, Fond Fişe matricole penale-deţinuţi politici (documentul este disponibil on-line şi la adresa www.iiccr.ro).

[21] Ady Ladislau zis „Ioşca” (n. 6 nov. 1911, mun. Cluj, jud. Cluj – d. 29 mart. 2000, mun. Bucureşti), fost lider marcant al UTCdR în anii ’30. În 1936 îl regăsim pe banca acuzaţilor în procesul celor 19 lideri comunişti în fruntea cărora se afla Ana Pauker, fiind condamnat la 9 ani şi 11 luni închisoare pentru infracţiuni la liniştea publică (a fost închis în Penitenciarele Speciale Doftana şi Caransebeş şi în Lagărul de internaţi politici de la Tâtgu-Jiu). În perioada septembrie 1953-30 iulie 1955 a deţinut funcţia de adjunct al ministrului Afacerilor Interne cu gradul de general-maior. Pe superiorul său direct, general-locotenentul Alexandru Drăghici, Ladislau îl cunoştea din anii ’30, întrucât ambii au fost implicaţi în acelaşi proces politic (Lotul Anei Pauker). După trecerea în rezervă (30 iulie 1955), Ladislau a fost numit într-o funcţie de director la UCECOM (aug. 1955-ian. 1957). Relaţia de prietenie pe care o avea cu ministrul Afacerilor Interne nu avea să-l salveze pe Ady Ladislau de răzbunarea partidului. Pe 1 iulie 1958, a fost arestat sub acuzaţia că în anii ’30 ar fi colaborat cu Siguranţa, fiind ulterior judecat şi condamnat de către Tribunalul Militar al Regiunii a II-a Militare la 14 ani închisoare pentru „activitate intensă contra clasei muncitoare” (la data arestării, Ady Ladislau locuia în Bucureşti, pe strada C.A. Rosetti nr. 43, etaj 3). A executat o parte din pedeapsă la Închisoarea „B” din MAI şi Penitenciarele Râmnicu Sărat, Jilava şi Gherla. Va fi graţiat în vara anului 1964 prin Decretul Consiliului de Stat nr. 411. În anii ’70, generalul-maior în rezervă Ady Ladislau s-a adresat Arhivei Centrale de Partid pentru a i se elibera o adeverinţă din care să rezulte că în perioada 1935-1944 a fost deţinut politic antifascist (documentul îi era necesar pentru a i se calcula vechimea în muncă în vederea pensionării). Arhiva CC-ului a refuzat să-i elibereze adeverinţa, întrucât la acea data era în vigoare o Hotărâre a Secretariatului CC al PMR (nr. 310/422 din 28 mai 1960), care menţiona că nu puteau fi eliberate adeverinţe „elementelor” dovedite a fi „provocatori, agenţi şi informatori ai siguranţei”. Aşadar, stigmatizaţilor partidului detenţia politică efectuată sub „regimul burghezo-moşieresc” nu le era luată în considerare ca vechime în muncă. Salvarea lui Ady Ladislau a venit însă de la Nicolae Ceauşescu, care într-o şedinţă a Secretariatului CC al PCR a însărcinat conducerea Colegiului Central de Partid să examineze dacă mai existau ilegalişti ai partidului cu sancţiuni disciplinare în vederea ridicării lor. La data de 20 mai 1977, preşedintele Colegiului, Petre Lupu, l-a informat pe secretarul general al PCR că la acea dată mai erau astfel de cazuri, cele mai flgrante fiind cele ale lui Dumitru Protopopescu şi Ady Ladislau. În cazul celui din urmă, Petre Lupu preciza că acestuia i s-a făcut o mare nedreptate, întrucât colaborarea sa cu Siguranţa nu a fost niciodată dovedită cu documente concrete: „În ce-l priveşte pe Ady Ladislau consider, de asemenea, că nici nu poate fi pusă în discuţie justeţea măsurii de excludere din partid, pentru faptul că a fost informator al siguranţei în perioada 1932-1934. Se ştie că pentru aceasta a şi fost condamnat în 1958 la 14 ani închisoare, din care a executat vreo şase (...) Având în vedere că nici în procesul ce i s-a intentat în 1958 şi nici din alte documente nu reiese că în perioada 1935-1944 ar fi desfăşurat vreo activitate duşmănoasă şi că faptul de a fi desfăşurat în această perioadă o condamnare pentru activitate antifascistă este un adevăr, propun să i se aprobe eliberarea adeverinţei soicitate lui Ady Ladislau” (Nicolae Ceauşescu a aprobat propunerea lui Petre Lupu). Adresa Colegiului Central de Partid din 11 aprilie 1977 semnată de către preşedintele acestui înalt for de partid, Petre Lupu. Arhiva CNSAS, Fond Cadre, Dosar 00002 (Ady Ladislau). ANIC, Fond CC al PCR-Cancelarie, Dosar nr. 154/1977, ff. 3-4. Mulţumim istoricului Dumitru Lăcătuşu pentru punerea la dispoziţie a dosarului personal profesional al generalului-maior Ady Ladislau.

Galerie foto. Aleea Alexandru nr. 23. Osemintele lui Ştefan Foriş, Nicolae Pârgaru şi probabil ale necunoscutului Neamţu (săpăturile au fost demarate către sfârşitul anilor ’60). În urma propunerilor Comisiei speciale a CC al PCR care a investigat cazurile Pătrăşcanu şi Foriş, rămăşiţele pământeşti ale celui din urmă au fost incinerate, fiind ulterior depuse într-o urnă existentă în Hemiciclul Monumentului Eroilor Luptei pentru libertatea poporului şi a patriei, pentru socialism. Mulţumim istoricului Dumitru Lăcătuşu pentru punerea la dispoziţie a acestor fotografii inedite.