Demnitatea, libertatea şi solidaritatea nu au preţ. Pentru toate celelalte, există clasa politică şi marile corporaţii

Diverşi analişti care până mai ieri luau în derâdere protestele din Piaţa Universităţii, după o reflecţie profundă, au început să emită complexul panseu cum că, staţi puţin, Roşia Montană e doar un pretext, că în stradă e vorba şi de alte lucruri, etc., etc. Uau, asta e profund de tot. Bineînţeles că e un pretext. Problema de fond este, după părerea mea, relaţia viciată care se conturează din ce în ce mai clar între stat, marile corporaţii şi cetăţean. Proiectul Roşia Montană este un episod al procesului, aparent de neoprit, prin care statul subcontractează către firme private din ce în ce mai multe din atribuţiile sale suverane – în acest caz, proprietatea asupra resurselor subsolului. Ca o paranteză, o altă ipostază a acestui proces este subcontractarea atribuţiilor poliţieneşti către firme de securitate şi pază. Or, există anumite funcţii ale statului care pur şi simplu nu pot fi delegate (cum ar fi dreptul de a face exproprieri), pentru că statul reprezintă (cel puţin la modul teoretic) interesul general, pe când o firmă privată nu poate reprezenta decât interese private. Problema este însă că din ce în ce mai puţin statul reprezintă interesul general. Îi reprezintă statul român pe cei cincisprezece mii de oameni care s-au plimbat aseară de la Universitate la Guvern, la Obor, pe Moşilor şi înapoi la Universitate? Mai mult, îşi mai permite cineva să opineze că oamenii ăştia au ieşit din casă pentru distracţie, duminică seara, când orice om normal îşi doreşte câteva momente de tihnă înaintea unei săptămâni de lucru?

Aceiaşi analişti – sau poate alţii, ceva mai corupţi, îşi dau cu părerea că ONG-urile din stradă sunt plătite de nişte grupuri de interese obscure. Pe lângă că este destul de greu să cumperi cincisprezece mii de oameni, cred că analiştii respectivi trebuie să facă efortul să nu îi judece pe alţii după propria lor măsură. Surpriză: nu toţi suntem cumpărabili şi anumite lucruri pur şi simplu nu au nici o legătură cu banii. Nici o clipă pe străzile Bucureştiului, sătămâna aceasta, nu a fost vorba de salarii, pensii, beneficii materiale: dimpotrivă, majoritatea pancartelor cu sloganuri încercau să atragă atenţia că, în afară de aur, mai există şi alte valori pe lumea aceasta: munţii, pădurile, solidaritatea.

Încă o vorbă despre presă, cu precizarea că, sigur, generalizez; nu am Digi24 şi m-am uitat la Realitatea, că doar nu era să mă uit la Antena 3. Sunt foarte nedumeriţi că de ce se strigă împotriva lor, când ei au fost tot timpul “în mijlocul nostru”. Să râzi ţinându-te cu mâinile de burtă, şi mai multe nu. Presa distorsionează grav sensul manifestaţiilor. După ce în primele zile au tot încercat să sublinieze că deranjăm ordinea publică, după ce la dezbaterile lor nu au chemat decât experţi RMGC foarte bine dotaţi cu date şi grafice convingătoare, acum văd că încearcă să o dea pe economic, întrebându-i pe cei din piaţă : dar dumneavoastră ce salariu aveţi ? Imediat ce unul din manifestanţi încerca să intetrvină pe fondul problemei şi să explice cum credem noi că stau lucrurile, i se lua microfonul. În discursul domnişoarelor reporteriţe din piaţă intervine obsesiv fraza : «oamenii aşteaptă să vină cineva de sus să vorbească cu ei». Nu, nu aşteptăm să vină nimeni “de sus” : ştim foarte bine ce vrem şi ştim că putem să ne luăm singuri, pentru că solidaritatea a cincisprezece mii de oameni care-şi părăsesc de bună voie confortul duminical ca să strige pentru o idee bate funcţia.  

Cât despre expertiză şi avocaţii RMGC care se străduiesc să demonstreze că exploatarea lor e în beneficiul nostru, mi se pare că în acest moment discuţia nu se mai poartă în termeni de expertiză ; a devenit o problemă de pură decizie politică. Chiar presupunând prin absurd că exploatarea e avantajoasă economic pentru statul român şi că vor reuşi să limiteze poluarea (dar sunt convinsă că nu aşa stau lucrurile), guvernanţii nu pot lua decizia de a da drumul la exploatare dacă societatea este împotrivă. Nu vrem să ni se facă bine cu de-a sila de către RMGC şi de către clasa politică. Şi ne asumăm acest lucru.

Una peste alta, demonstraţia de ieri a fost uluitoare prin atmosfera de solidaritate. Cele mai diverse categorii sociale şi ideologice, cele mai diverse tipuri umane au fost prezente pe străzi. Oricine a citit câte ceva despre psihologia mulţimilor ştie cât de uşor o mare adunare de oameni poate genera violenţă. Ieri nu a existat nici măcar un singur incident; cincisprezece mii de oameni înghesuiţi pe o fâşie îngustă la pasajul Victoria nici măcar nu s-au călcat pe picioare. Şi asta deşi dispozitivul Jandarmeriei a fost foarte restrâns. Spre deosebire de alte manifestaţii la care am participat, numărul jandarmilor a fost infim. Ceea ce demonstrază că nu e nevoie de un stat poliţienesc care să menţină ordinea: că oamenii sunt suficient de responsabili să se respecte unii pe alţii şi singuri, fără intervenţia lui Big Brother. Că natura umană, totuşi, poate că nu e chiar de homo homini lupus şi că nu avem nevoie să fim supravegheaţi. Aceasta este una din cele mai importante lecţii ale protestului de ieri. Poate că e prea devreme să mă pronunţ, dar bătrânul Habermas ar fi încântat de modul în care teoria lui despre acţiunea comunicativă a fost ilustrată săptămâna aceasta în Bucureşti: oamenii s-au întâlnit în grupuri de discuţii, au dezbătut, s-au organizat, fără ca acest lucru să fie dirijat de nişte lideri.

Tot ca o părere personală, şi care ilustrează diversitatea opiniilor de la manifestaţie, eu nu vreau jos guvernul. Acest guvern, spre deosebire de precedentul, nu a trimis cohorte de jandarmi în formaţie de luptă să-şi bată joc de mine, cum s-a întâmplat în ianuarie 2012. Nu au ieşit la televizor să-mi arunce în faţă dispreţul lor şi să mă scuipe în cap de pe poziţiile lor înalte, cum s-a mai întâmplat în trecutul foarte recent. Sigur că poate fi – că este – o manevră foarte abilă prin care guvernanţii aşteaptă ca valul de entuziasm să se stingă de la sine, fără să ne întărâte şi mai mult împotriva lor sau, cum îmi sugera un prieten, prin care politicienii să capete mai multă forţă de negociere cu RMGC-ul. Dar măcar nu m-am simţit umilită şi am fost tratată ca o fiinţă umană. Şi asta este, după părerea mea, cel mai important: faptul că cei cincisprezece mii de oameni au avut curajul să facă un exerciţiu de demnitate, şi că această demnitate a fost respectată.

 Pe de altă parte, aud că ieri dl. Crin Antonescu ne-a felicitat la televizor şi s-a arătat deschis către un dialog despre Roşia Montană. Stimabililor din clasa politică, de ani de zile cerem dialog; nu vi se pare că e cam târziu? În ceea ce priveşte subiectul nostru de astăzi, vremea dialogului şi a negocierii a trecut; e vremea acţiunii. Nu ne vom opri până când proiectul exploatării miniere nu va fi retras. Pentru că #uniţisalvăm #roşiamontană!