Home | | Liga contra prejudecăţilor în vizorul Siguranţei

Liga contra prejudecăţilor în vizorul Siguranţei

Autor:Mihai Burcea, Marius Stan

| 14.10.2013
Afiş care anunţa conferinţa „Presa şi pericolul de război” susţinută de scriitorul N. D. Cocea (28 iulie 1935). ANIC, Fond 151, Dosar nr. 2.

În perioada ilegalităţii, partidul comunist şi-a exercitat influenţa şi puterea inclusiv prin intermediul mai multor organizaţii politice şi asociaţii civice/ de masă legale care militau în favoarea unor drepturi şi libertăţi pentru femei, muncitori, deţinuţi politici etc. Potrivit istoriografiei antedecembriste, în perioada ilegalităţii partidului au activat circa 60 de organizaţii similare[1]. Amintim aici: Liga Drepturilor Omului condusă de celebrul activist pentru drepturile omului, C. Costa–Foru (asociaţia a fost înfiinţată în 1923 pentru a semnala abuzurile autorităţilor comise împotriva contestatarilor regimului şi a deţinuţilor politici), însă influenţa acesteia a scăzut după anul 1928, atunci când PCdR a înfiinţat Comitetul pentru Amnistie; Blocul Muncitoresc–Ţărănesc (organizaţie politică camuflată a PCdR înfiinţată în 1925 şi desfiinţată în 1933 ca urmare a instituirii stării de asediu; în alegerile generale şi locale din 1931, BMŢ a reuşit să obţină 5 mandate de deputaţi în Parlament şi mai multe mandate de consilieri locali); 

Liga Muncii (a fost creată în noiembrie 1933 pe structura fostului BMŢ, fiind desfiinţată printr-o ordonanţă a Corpului II Armată din 25 noiembrie 1934); Blocul Democratic (asociaţie înfiinţată de PCdR în mai 1935, care a continuat activitatea Ligii Muncii şi care milita împotriva fascismului şi pentru unirea tuturor forţelor de stânga într-un Front Popular după modelul francez şi spaniol; în noiembrie – decembrie 1935, Blocul Democratic a încheiat mai multe acorduri comune de luptă antifascistă cu Partidul Socialist–Popovici, Frontul Plugarilor, MADOSZ, Frontul Studenţesc Democratic, precum şi cu unele organizaţii ale PSD şi PNŢ) – Blocul Democratic a fost dizolvat printr-o ordonanţă a Corpului II Armată, la 26 aprilie 1936); Frontul Plugarilor (organizaţie politică cu aderenţă în rândul ţărănimii, constituită la Deva pe 8 ianuarie 1933 şi care a colaborat îndeaproape cu PCdR-ul); Asociaţia „Amicii URSS” (constituită în toamna anului 1934 cu scopul de a cultiva legături de „prietenie şi bună vecinătate” între locuitorii României şi ai URSS)[2]; Uniunea Patrioţilor (organizaţie înfiinţată de comunişti în primăvara anului 1942 cu scopul de a duce muncă de propagandă împotriva naziştilor şi a participării României la războiul contra Naţiunilor Unite), ş.a.m.d.

Bineînţeles, nu toate asociaţiile/organizaţiile de stânga legale care militau pentru o serie de drepturi şi libertăţi erau controlate de comunişti, însă mai toate fuseseră infilitrate cu membri sau simpatizanţi ai PCdR. Acest lucru reiese şi dintr-un raport al Secretariatului CC al PCdR întocmit pentru perioada octombrie 1934 – februarie 1935, unde la capitolul „munca de masă”, autorii documentului se arătau dezamăgiţi de faptul că partidul nu s-a aflat întotdeauna la comanda organizaţiilor de masă legale:

Este tocmai partea slabă a muncii ns. (noastre-n.n.) de masă că Partidul n-a putut să fie suficient elementul direct (organizat) diriguitor al acestor acţiuni. Despre aceasta am mai vorbit. Nu e mai puţin adevărat că tocmai comuniştii din org. de masă în bună parte cuprinşi în fracţiuni (deşi nu totdeauna conduse de org. de Partid respective) au fost elementul motor al mai tuturor acţiunilor. Dar sute şi sute de activişti revoluţionari şi antifascişti au jucat şi joacă un rol plin de iniţiativă şi tocmai în această trezire la activitate a elementelor până acum necuprinse organizatoric ori complet la o parte de mişcarea revoluţionară este plusul pe care trebuie să-l constatăm cu toate slăbiciunile semnalate încă pentru perioada dinainte şi din timpul dizolvărilor[3]

În opinia noastră, unele dintre asociaţiile democratice antifasciste şi progresiste înfiinţate de comunişti prin care aceştia şi-au exercitat puterea de influenţă asupra opiniei publice, nu trebuie privite strict ca anexe ale PCdR. Aceste asociaţii au pus în dezbaterea publică și o serie de teme avangardiste care într-o societate patriarhală şi tradiţională (precum cea românească a anilor ’30) păreau anacronice, fiind considerate de către multe dintre elitele şi autorităţile vremii drept subversive şi antinaţionale: femeia în societatea românească, avortul (interzis de Codul Penal), regimul deţinuţilor politici, rasismul, bătaia ca formă de educaţie, violenţa domestică etc. 

Din această categorie amintim aici Liga Drepturilor Omului – condusă de avocatul militant C. Gh. Costa–Foru şi Liga Contra Prejudecăţilor. Vom vedea în cele ce urmează dacă într-adevăr Liga Contra Prejudecăţilor a propagat exclusiv ideologia comunistă, aşa cum sunt prezentate în istoriografia post-decembristă multe dintre asociaţiile şi organizaţiile „manipulate” din umbră de comunişti, sau dacă ideile/ principiile emanate de la leadership-ul Ligii puneau în discuţie probleme reale ale societăţii româneşti tradiţionale.

În acest studiu vom încerca să facem o analiză a celei de-a doua asociaţii menţionate mai sus prin prisma unor documente întocmite de Corpul Detectivilor din Direcţia Generală a Poliţiei, a unor studii publicate înainte de 1990, precum şi pe baza oficiosului asociaţiei – „Orizont” (suspendat de autorităţi pe 5 mai 1935) şi a unor materiale de propagandă elaborate de Ligă.

 

Corpul Detectivilor 

Una dintre principalele structuri de informaţii care s-a „ocupat” îndeaproape de supravegherea celor două extreme politice din perioada interbelică (Mişcarea Legionară şi PCdR) a fost Corpul Detectivilor. Datorită informatorilor infiltraţi chiar în forurile de conducere ale mişcării comuniste ilegale, centrale şi locale, agenţii secreţi încadraţi aici au beneficiat de-a lungul timpului de informaţii preţioase privind modul de organizare şi componenţa PCdR. În majoritatea dosarelor personale întocmite de autorităţi pe numele comuniştilor, suspecţilor de comunism, socialiştilor sau sindicaliştilor vremii, se regăsesc documente elaborate de Corpul Detectivilor din care rezultă atenta supraveghere şi urmărirea pas cu pas a acestora, ceea ce denotă gradul masiv de implicare a Corpului Detectivilor în acţiuni de poliţie politică desfăşurate împotriva celor bănuiţi că acţionează pentru răsturnarea „ordinii sociale şi de stat”. 

Pe toată durata existenţei sale (1931 – 1947), Corpul Detectivilor a fost condus de către funcţionari publici de rang superior încadraţi în conformitate cu Statutul Funcţionarilor Publici şi regulamentul de ordine interioară al structurii[4]

Corpul Detectivilor a fost înfiinţat pe 10 aprilie 1931, atunci când au fost abrogate unele articole din Legea pentru organizarea Poliţiei Generale a Statului. Astfel, articolul 12 din acest act normativ stipula desfiinţarea Brigăzilor Centrale de Siguranţă (la acea dată funcţionau patru asemenea brigăzi și care erau coordonate de la centru de către un Inspectorat) şi înlocuirea lor cu un Corp al Detectivilor[5]

Noua structură era împărţită în patru 4 Grupe, având o schemă de organizare ce cuprindea 328 de funcţionari:

1.                    Grupa I-a – partide politice şi mişcări sociale de dreapta, se subîmpărţea în 3 echipe: a.) Echipa 1 Filaj; b.) Echipa 2 Filaj-Supraveghere; c.) Echipa 3 Cercetări-Percheziţii.

2.                    Grupa II-a – mişcări subversive şi diferite asociaţii de stânga, se subîmpărţea în 4 echipe: a.) Echipa 1 Informaţii; b.) Echipa Supraveghere pe teren; c.) Echipa 3 Control şi Supraveghere fabrici; 4.) Echipa 4 Cercetări – Percheziţii

3.                    Grupa III-a – grupuri etnice, acţiunea străinilor, legaţii, se subîmpărţea în 3 echipe: a.) Echipa 1 Informaţii: ţări amice, ţări nesigure şi ţări inamice; b.) Echipa 2 Filaj; c.) Echipa 3 Cercetări.

4.                    Grupa IV-a – paza şi protecţia demnitarilor, informaţii de la autorităţi şi instituţii publice.

În anii ’30, pe lângă Grupe, organigrama Corpului Detectivilor mai cuprindea SecţiiEchipeBirouri şi un Secretariat.[6]

Potrivit istoricului Alin Spânu, atribuţiile Corpului Detectivilor erau de a căuta, de a culege şi a analiza informaţiile obţinute cu ajutorul informatorilor, precum şi de:

A preveni, a urmări şi a finaliza informativ cazurile de încălcare a legilor în domeniul ordinii publice şi siguranţei statului. 

Corpul Detectivilor a funcţionat în subordinea Direcţiei Poliţiei de Siguranţă până la 1 aprilie 1937, atunci când directorul general al Poliţiei, Constantin Cernat, a ordonat trecerea în coordonarea/ subordonarea directă a şefului Direcţiei Generale a Poliţiei[7]

  

Înfiinţarea Ligii şi monitorizarea ei de către organele represive

Pe 17 februarie 1935, un Comitet de iniţiativă a lansat în presa de stânga un apel privind constituirea Ligii Contra Prejudecăţilor (apelul era semnat de către profesorul Rion Predescu şi a apărut în mai multe gazete centrale şi locale, precum Jurnalul din Craiova, Ecoul din Galaţi, Biruinţa din Călăraşi, Viaţa Nouă din Ploieşti etc.)[8].

 În aceeaşi zi, la scara B a etajului 1 din Pasajul Imobiliara din Capitală[9] a avut loc şedinţa de constituire a Ligii Contra Prejudecăţilor în cadrul căreia a fost ales Comitetul provizoriu de iniţiativă care a trasat liniile directoare: editarea unei gazete, înfiinţarea unor filiale locale, organizarea unor simpozioane în vederea contracarării prejudecăţilor de orice fel, constituirea Biroului de conducere ş.a.m.d.[10] În cadrul şedinţei – prezidată de profesorul Rion Predescu – au luat cuvântul şi câţiva dintre membrii fondatori ai asociaţiei, printre care îi amintim pe Mircea Bălănescu, Emil Samuilă, Gh. Iliescu, Emanuoil Vinea, J. Schechner, Ion Drăguşanu alias „Gheorghe Râpă”, Alexandra Mezincescu, Lilly Negrea şi Maria Triboianu (viitoarea soţie a lui Ion Popescu-Puţuri). Mulţi dintre comuniştii care fuseseră trimişi de către conducerea PCdR să activeze în Ligă (de ex. Mircea Bălănescu sau Maria Triboianu) făcuseră parte anterior şi din alte organizaţii legale care fuseseră mai apoi interzise prin ordine militare[11]. După adoptarea platformei program (în care se prevedea „combaterea obscurantismului şi a prejudecăţilor de ordin social ca rasismul şi avortul”), participanţii au hotărât în unanimitate ca cei care aderaseră până la acea dată, în mod verbal sau scris, să fie consideraţi fondatori ai Ligii[12].

Pasajul Imobiliara/Pasajul Victoria situat pe Calea Victoriei în anii ’70 (vedere din interior şi dinspre Palatul Telefoanelor). Imobilul este considerat monument istoric, fiind construit în 1913 după planurile arhitectului Paul Smărăndescu (stil academic francez cu elemente stilistice Art Nouveau).

 

 

 

Câteva zile mai târziu, conform programului adoptat în cadrul şedinţei de constituire a Ligii (într-o duminică de 24 februarie 1935), a apărut primul număr al bilunarului Orizont, organ al Ligii contra prejudecăţilor care îşi avea sediul în strada Mexic nr. 3 (publicaţia era condusă de către redactorii „Gheorghe Râpă” şi Alexandra Mezincescu).

Pasajul Victoria situat pe Calea Victoriei în 2013.

Articolul de fond al primului număr, semnat Orizont, constituia o expunere de motive și implicit o profesiune de credință a celor care au luat iniţiativa înfiinţării unei asociaţii care să lupte împotriva ideilor preconcepute ce dominau societatea românească interbelică:

O serie nesfârşită de false judecăţi ne-au fost infiltrate în minte în cursul vremurilor şi noi le-am primit fără să le controlăm, fără să ne închipuim că am putea să le controlăm. Aşa ni s-au dat, aşa le conservăm ca adevăruri indiscutabile. Iar dacă cineva – „un nebun desigur” – ar încerca să le discute şi-ar atrage toată hula, toată pornirea oarbă a unei întregi omeniri. L-am sfâşia ca nişte fiare, căci furia oamenilor n-are frâu când apară prejudecăţile din cauza cărora se chinuiesc de veacuri[13]

Columniştii Orizontului ofereau şi câteva exemple de clişee împământenite în societatea românească: „nu se poate turmă fără păstor”, „femeia e ca şi calul, trebuie să o stăpâneşti” sau „bătaia e ruptă din rai”[14].

În primul număr al gazetei, ale cărei ultime două pagini erau alocate publicării adeziunilor sosite din toată ţara pe adresa redacţiei[15], au mai publicat articole: „ctitorul” Ligii, profesorul dr. Rion Predescu, D. V. Barnoschi, Vasile Hagi–Antonescu, Em. Samoilă, Emil Haraga, E. Marghita. Toţi aceştia îşi exprimau entuziasmul pentru cei care au avut această lăudabilă iniţiativă de creare a unei asociaţii progresiste care să militeze pentru combaterea prejudecăţilor şi obscurantismului.

După numai câteva zile de la apariţia primului număr al Orizontului, Corpul Detectivilor, prin Secţiunea a 4-a, s-a autosesizat şi, în ziua de 28 februarie 1935, a întocmit un raport în care semnala organelor ierarhic superioare apariţia gazetei, indicând sediul acesteia, egida sub care apărea, programul asociaţiei, precum şi conducerea ei. Poliţiştii îl nominalizau ca şef al gazetei pe studentul Ion Drăguşanu/ Drăgşăneanu din strada Mogoş nr. 4, care îşi publica articolele sub criptonimul literar Gheorghe Râpă[16]

Totodată, raportul menţiona că organizaţia a luat naştere din iniţiativa profesorului Rion Predescu din strada Frumoasă nr. 5. Autorii documentului menţionau că deocamdată nu puteau preciza dacă revista avea o „tendinţă de stânga”, dar semnalau că, încă din primul număr, s-a pus în dezbatere publică ideea legiferării avortului. La acea dată în Parlamentul României aveau loc dezbateri aprinse asupra proiectului noului Cod Penal (adoptat în cele din urmă în 1936) care interzicea întreruperea sarcinii. Practic, majoritatea informaţiilor raportului erau culese din primul număr al revistei Orizont. În cele din urmă, documentul conchidea:

Faptul că această publicaţiune, precum şi organizaţiunea Liga contra prejudecăţilor ar avea un caracter de stânga pe viitor, se constată din însăşi articolul scris sub titlul „Aderaţi la Liga contra prejudecăţilor” de către comunistul Nicolae Alexe, preşedintele Ligii Muncii, organizaţie camuflată a partidului comunist ce a fost dizolvată recent prin ordonanţa Comandamentului Corpului 2 Armată pentru caracterul ei revoluţionar comunist. S-au luat măsurile cuvenite pentru urmărirea mai departe a activităţii organizaţiunei menţionată mai sus, precum şi a scrierilor ce vor mai apare în numerile viitoare[17]

Anii ’60. Imobilul profesorului Rion Predescu din strada Frumoasă nr. 5 în care au avut loc numeroase şedinţe ale conducerii Ligii Contra Prejudecăţilor (1935). Tot pe strada Frumoasă, însă la nr. 39, a locuit în anii ’40 şi unul dintre intelectualii invitaţi de conducerea Ligii să susţină conferinţe, scriitorul N. D. Cocea (n. 1880 – d. 1949).

 

 

 

2013. 

Raportul agenţilor din Corpul Detectivilor este primul dintr-o serie de note şi rapoarte care vor avea ca temă principală activitatea Ligii şi a membrilor săi marcanţi. Urmărirea asociaţiei se înscrie în linia obişnuită a organelor represive/ de forţă ale statului anilor ’30 care monitorizau îndeaproape orice formă de asociere a persoanelor care puneau în dezbatere publică atât idei ce contraveneau regimului aflat la putere, cât şi teze contradictorii cu privire la morala societăţii româneşti interbelice.

La doar câteva zile, pe 1 martie 1935, aceeaşi structură poliţienească ce se ocupa cu urmărirea comuniştilor – Secţiunea a 4-a – a întocmit un nou raport prin care înştiinţa conducerea Corpului Detectivilor de faptul că Liga Contra Prejudecaţilor era o organizaţie deghizată comunistă. Liga ar fi fost înfiinţată cu scopul de a înlocui fostul Comitet Naţional Antifascist (organizaţie comunistă dizolvată de autorităţi la sfârşitul anului 1934), întrucât din programul Ligii reieşea că aceasta îşi propunea combaterea rasismului şi a hitlerismului (linii directoare care se regăseau şi în platforma program a Comitetului Naţional Antifascist).

În continuarea raportului, agenţii secreţi îşi exprimau compasiunea pentru intelectualii care aderaseră din naivitate la ideile Ligii, necunoscând adevăratele scopuri ale liderilor organizaţiei şi anume folosirea/ manipularea lor ca paravan legal pentru activităţi comuniste clandestine. Deşi în primul număr al gazetei Orizont nu a fost publicat niciun articol care să fi făcut apologia comunismului sau a Uniunii Sovietice, poliţiştii afirmau că gazeta:

Conţine o mulţime de articole neutre, pe lângă altele unde sub pretextul luptei contra prejudecăţilor se face deghizat propagandă comunistă[18].

         În finalul raportului, autorii reproduceau un fragment dintr-un articol semnat de Emil Haraga, apărut în primul număr al gazetei şi care era interpretat tendenţios, atribuindu-i acestuia răspândirea unor teorii comuniste:

         ORIZONT este deci o publicaţiune deghizată comunistă întrucât a apărut şi adeziunile comuniştilor Nicolae Alexe preşedintele Ligii Muncii, organizaţie dizolvată pentru caracterul său revoluţionar şi Maria Triboianu[19].

Iniţial, programul Ligii se referea strict la combaterea prejudecăţilor şi a obscurantismului. Odată cu trecerea timpului însă, dar şi datorită presiunii exercitate de comuniştii care făceau parte din asociaţie, aria activităţilor Ligii s-a extins şi la implicarea ei în viaţa social-politică, conducerea Ligii luând atitudine într-o serie de probleme majore precum combaterea fascismului, rasismului şi a militarismului[20].

Săptămânal, la sediul Ligii din pasajul Imobiliara se ţineau simpozioane/ dezbateri pe diverse teme – „Despre convenţionalism”, „Nu toate ale doftorului”, „Este femeia inferioară bărbatului?” (25 martie 1935), „Rasism” (26 aprilie 1935), „Prejudecata în pedagogie” (12 mai şi 9 iunie 1935), „Vegetarism” (15 iunie 1935), „Presa şi pericolul de război” (28 iulie 1935) – ele fiind întotdeauna atent monitorizate de agenţii Siguranţei. În cadrul acestor colocvii au luat cuvântul mulţi dintre intelectualii de stânga ai vremii: C. I. Parhon, Mihail Ralea, N. D. Cocea, Mihail Cruceanu etc[21].

Cooptarea unor personalităţi intelectuale din spectrul stângii politice (dar nu numai) era salutată de conducerea partidului comunist, aşa cum reiese din Raportul Secretariatului CC al PCdR la care am făcut referire mai sus:

Liga contra prejudecăţilor, cuprinzând între unele lupta contra rasismului şi a obscurantismului medieval, a prejudecăţilor şi nedreptăţilor sociale a avut un imens ecou de la început în pături largi intelectuale şi mic-burgheze mai ales (lucrurile sunt la început). De semnalat pericolul că în caz de insuficientă activitate şi atenţiune a elementelor antifasciste org. aceasta să alunece în mâini reacţionare[22].

Istoricul Gheorghe Ioniţă afirma într-un studiu publicat în 1963 că Liga a avut în vedere şi o serie de teme trasate de către conducerea partidului comunist. Astfel, în ceea ce priveşte lupta de emancipare a femeilor s-ar fi înscris pe linia adoptată de către CC al PCdR într-o rezoluţie din aprilie 1934. Aceasta prevedea că:

Femeile muncitoare, care au arătat adesea un deosebit eroism şi o înaltă conştiinţă de clasă, trebuie antrenate cu încredere în viaţa politică, economică şi socială a ţării[23].

În acest sens, Liga a demarat o campanie de conştientizare a opiniei publice asupra prejudecăţii care privea inegalitatea femeii în raport cu bărbatul, organizând la Sala Dalles simpozionul „Este femeia inferioară bărbatului ?” (25 martie 1935, orele 21:00). Manifestarea urma să aibă loc în cadrul Săptămânii internaţionale a femeii muncitoare şi, în cadrul ei, pe lângă unii membri marcanţi ai Ligii precum Rion Predescu, Eugen Herovanu, Alexandra Mezincescu, V. Barnovski, urma să susţină o alocuţiune şi activistul comunist, Mihail Cruceanu (aceasta era prima manifestare publică organizată de Ligă). Organele de ordine prezente la faţa locului i-au interzis să ia cuvântul, motivându-şi decizia prin faptul că ar fi vorba de un agitator comunist înflăcărat[24]. În ciuda acestei şicane/ intimidări, restul vorbitorilor şi-au continuat prelegerile programate despre rolul femeii în societatea românească, pronunţându-se în unanimitate pentru creşterea ponderii femeilor în toate sectoarele de activitate ale vieţii social-economice.

Dar cum anume ajungeau agenţii secreţi să se infiltreze în rândul „oengiştilor” interbelici sau la adunările/ simpozioanele organizate de aceştia ? 

Relevant pentru devoalarea „metodelor specifice” prin care poliţia politică interbelică penetra aceste medii este un raport al Secţiei a 4-a din Corpul Detectivilor din 22 martie 1935[25], întocmit cu 3 zile înainte de organizarea simpozionului tematic menţionat mai sus.

Chiar din titlul raportului se preciza că la Sala Dalles va avea loc „o întrunire comunistă deghizată” cu scopul de a duce mai departe activităţile fostului Comitet Naţional Antifascist. Potrivit autorilor documentului, PCdR ar fi trasat sarcini precise privind transformarea acestei întruniri într-o „manifestare antifascistă şi antirăzboinică”.

Organele poliţieneşti au dedus că simpozionul – care în aparenţă urma să se desfăşoare sub o titulatură total „inofensivă” – era plasat din punct de vedere calendaristic în perioada în care Internaţionala a III-a comunistă organiza anual „Săptămâna internaţionale a femeii muncitoare”.


Totodată, autorii documentului coroborau organizarea simpozionului cu un număr de 4 articole apărute în numărul din 7 martie al revistei germane „Rundschau”, care tratau problema luptei antifasciste în rândul femeilor. Prezentăm în continuare un fragment din acest raport și care în esenţă încearcă să prezinte ca fiind extrem de periculoase două teme ce pot fi de fapt actuale în orice epocă sau spaţiu geografic – antifascismul şi lupta împotriva războiului:

Comitetul mondial comunist al femeilor a dat instrucţiuni tuturor formaţiunilor din ţările respective pentru a transforma luna Martie într-o manifestaţie grandioasă de unitate a tuturor femeilor contra fascismului şi războiului, prin organizare de întruniri publice, sub diferite forme deghizate, cum este cazul în speţă cu symposionul anunţat de Liga contra prejudecăţilor în sala Dalles. Symposionul organizat pe tema situaţiei femeii se încadrează desigur în această campanie mondială anunţată de Internaţionala Comunistă în întreaga lume. Suntem informaţi în acelaşi timp, că tot în concordanţă cu instrucţiunile comitetului comunist mondial al femeilor, symposionul acesta va fi folosit pentru inaugurarea unei campanii de strângere de iscălituri ale femeilor muncitoare şi intelectuale pentru o petiţie de massă contra războiului şi fascismului, campanie care şi ea se duce actualmente pe scară mondială[26].

În final, raportul agenţilor secreţi arăta că toţi vorbitorii care urmau să susţină discursuri în cadrul simpozionului și pe care i-am enumerat mai sus, erau cunoscuţi ca fiind simpatizanţi ai ideilor de stânga şi ai unor organizaţii dizolvate pentru activităţi politice interzise. Mai mult decât atât, documentul preciza că pe baza informaţiilor culese, simpozionul ar fi fost dirijat din umbră de către intelectualii comunişti din Capitală, fără a-i nominaliza însă, şi că la manifestare urmau să participe numeroşi „studenţi revoluţionari comunişti, antifascişti şi amicii URSS-ului”, care în finalul simpozionului ar fi căutat să organizeze un miting ad-hoc în cadrul căruia să solicite eliberarea deţinuţilor politici comunişti şi să strige lozinci antifasciste şi antirăzboinice:

În acest scop deşi comuniştii au cuvântul de ordine să participe în număr cât mai mare, atât bărbaţi cât şi femei totuşi comitetul Ligei contra prejudecăţilor, spre a face să apară ca o organizaţie de interes general, a tipărit şi distribuit şi bilete de intrare după modelul celor anexate. Prefectura Poliţiei Municipiului a fost avizată în vederea măsurilor de pază şi siguranţă.[27]    

 

Biletul de intrare la simpozionul organizat de Liga contra prejudecăţilor în ziua de 25 martie 1935. „Corpul delict” se găseşte în „dosarul de obiectiv”referitor la activitatea Ligii întocmit de Corpul Detectivilor.

 

Bineînţeles, nimic din acţiunile antistatale, care în opinia agenţilor Corpului Detectivilor ar fi urmat să fie săvârşite de participanţii la simpozion, nu s-a produs. Dimpotrivă, aşa cum am menţionat mai sus, organele Prefecturii Poliţiei Capitalei au intervenit în mod brutal în momentul în care de la tribună a încercat să ţină un discurs profesorul Mihail Cruceanu. Câteva zile mai târziu, cotidianul de stânga „Tempo” (29 martie 1935) a publicat un protest al conducerii Ligii vizavi de intervenţia brutală a organelor de ordine[28].

Cu două zile înaintea simpozionului de la Dalles, Secţia a 4-a din Corpul Detectivilor elabora un alt raport care semnala apariţia numărului 2 al oficiosului Ligii –  „Orizont”. Agenţii atrăgeau din nou atenţia asupra caracterului „confuz” pe care această gazetă îl avea. Deşi textele apărute în „Orizont” erau atent studiate, agenţii nu erau totuşi convinşi de faptul că Liga se află totalmente în mâinile PCdR, deoarece unele articole nu aveau nicio conotaţie politică de stânga. Confuzia, suspiciunile şi alegaţiile acestei structuri poliţieneşti se regăsesc în rândurile de mai jos:

         Adică nici de data aceasta nu se precizează clar propaganda comunistă, deşi mişcarea în cauză este preconizată de partidul comunist. Nevoit să apeleze la o serie întreagă de intelectuali cu totul străini de mişcarea comunistă, oameni cu vază, care să asigure mişcărei legalitatea, partidul comunist se vede acum în situaţiunea neplăcută de a nu avea în mână conducerea efectivă a organizaţiei înfiinţată de el, adică Liga contra prejudecăţilor, deoarece intelectualii cari au aderat îşi expun în gazetă părerile lor necomuniste. Astfel se face că găsind în numărul apărut acum un articol pe două coloane, tratând despre prejudecata în alimentaţie, articol pur ştiinţific, altele ca de pildă cel intitulat „Neoprimitivismul”, în care se scrie textual: vina tuturor relelor societăţii o poartă sistemul capitalist (s.n.). În altă parte a ziarului şi anume în pagina 3-a iarăşi se scrie: „Deschizând acţiunea împotriva teroarei întunericului, împotriva cultivărei ideilor false mucegăite şi deopotrivă de înrădăcinate în minţile oamenilor, liga noastră s-a angajat într-o misiune înaltă şi liberatoare (s.n.)”[29]

                                    

Anunţ apărut în publicaţia „Orizont” din 14 aprilie 1935. Conferinţa nu a mai avut loc din cauza interzicerii publicaţiei şi a dizolvării Ligii.

Comentarii similare ale agenţilor Secţiei a 4-a se regăsesc şi într-un raport întocmit pe 1 aprilie cu ocazia apariţiei numărului 3 al „Orizontului”. 

Mai mult decât atât, poliţiştii se arătau revoltaţi de faptul că Liga avea un mesaj identic cu cel al tezelor cominterniste în privinţa fascismului şi a războiului (membrii şi simpatizanţii Ligii considerau că cele două noţiuni se întrepătrund[30]). Ceea ce era adevărat, numai că istoria ne-a demonstrat că dacă guvernele ţărilor europene democratice ar fi adoptat poziţii mai ferme împotriva Germaniei naziste şi Italiei fasciste, nu s-ar fi ajuns, poate, la cel de-Al Doilea Război Mondial. Inclusiv România carlistă, în a doua jumătate a anilor ’30, de teama „pericolului roşu” de la Răsărit, a tolerat şi încurajat cu bună ştiinţă politici şi legi rasiale, organizaţii naţionaliste antisemite, publicaţii care promovau hate-speech-ul şi homofobia (vezi de ex. cotidianul pro-regim Universul care avea cel mai mare tiraj în epocă) ş.a.m.d.

Alte rapoarte ale Corpului Detectivilor menţionau că la sfârşitul lunii martie 1935, Comitetul de iniţiativă al Ligii a lansat prin unele cartiere muncitoreşti din Capitală manifeste care conţineau un apel adresat muncitorilor în vederea atragerii de noi membri. Totodată, din aceleaşi rapoarte reieşea îngrijorarea structurilor secrete ale poliţiei faţă de acţiunile promovate de Ligă și prin care aceasta ar fi urmărit „atragerea elementului intelectual în mişcarea de stânga”[31]. Amintim aici un raport din 3 mai 1935 al aceleiaşi Secţii a 4-a, în care aceasta semnala atragerea în rândul membrilor Ligii a „cunoscutului scriitor Ioachim Botez”[32].

O altă conferinţă atent monitorizată de către agenţii secreţi a avut loc în seara zilei de 4 mai 1935, atunci când la sediul Ligii din Pasajul Imobiliara, dr. Brânză a susţinut prelegerea „Soartă şi noroc”, la care au luat parte circa 35 de persoane (în marea lor majoritate intelectuali, 2 ofiţeri din Armata Regală, precum şi câţiva muncitori; unul dintre ofiţeri a fost identificat ulterior de poliţişti în persoana sublocotenentului Puiu Irimescu din Regimentul vânători călare din Dumbrăveni). Agenţii care au asistat la simpozion s-au arătat surprinşi de afirmaţiile conferenţiarului care a susţinut că nu există Dumnezeu – aceştia au tras concluzia că expunerea ar avea un „caracter antireligios”. Astfel, libertatea de conştiinţă a vorbitorului îl plasa pe acesta în categoria celor vinovaţi de „crimă-gândire”:

         Dr. Brânză, dezvoltând conferinţa cu subiectul susarătat a insistat mai mult asupra obiectivului că nu există Dumnezeu, conferinţa având deci un caracter antireligios. În cuvântarea sa a arătat că datoria intelectualilor este de a intensifica propaganda în rândurile muncitorimei din fabrici de la oraşe şi ţărănimei de la sate, care trăieşte în întuneric – spune oratorul – că religia este făcută de burghezime, cu scopul de a fi răspândită în rândurile masselor populare, ca înainte de a avea frică de autorităţi, să aibă frică de Dumnezeu care în fapt nu există. În sensul acesta – spune oratorul, că burghezimea a ştiut să-şi pregătească terenul pentru a putea specula şi exploata massele mai întâi sub teama de Dumnezeu şi apoi frica de autorităţi, care pedepsesc. Se urmăreşte mai departe acţiunea acestei organizaţiuni[33].

Combaterea analfabetismului şi lipsa asistenţei medicale pentru păturile sociale defavorizate au fost alte subiecte/ campanii pe care Liga contra prejudecăţilor, la sugestia PCdR, le-a iniţiat. În contrapartidă cu modelul românesc de alfabetizare a maselor era expus modelul sovietic, acolo unde această stare de lucruri fusese rezolvată cu mulţi ani în urmă. Desigur, în acest caz avem de-a face cu o propagandă deşănţată a comuniştilor din Ligă. 

 

Interzicerea asociaţiei şi activitatea ei clandestină

 Printr-un ordin al ministrului de Interne (nr. 505 din 5 mai 1935), publicaţia Ligii – „Orizont” – a fost interzisă (ultimul număr a apărut pe 28 aprilie 1935), iar în luna următoare, asociaţia a fost scoasă în afara legii.

Iniţial, Rion Predescu a publicat în cotidianul de stânga „Dimineaţa” un protest adresat ministrului de Interne de la acea vreme și în care se arăta surprins de decizia autorităţilor de a suspenda gazeta. Ulterior, după ce asociaţia a fost interzisă iar sediul acesteia a fost închis, acelaşi profesor s-a prezentat în fruntea unei delegaţii de foşti membri ai Ligii la sediul gazetelor „Dimineaţa”, „Tempo” şi „Facla”, unde a depus memorii de protest contra autorităţilor statului, recte Prefectura Poliţiei Capitalei.

Liderii asociaţiei nu s-au mărginit doar la scrierea unor memorii de protest, ci au lansat un apel de protest cu titlul „Liga contra prejudecăţilor luptă contra războiului” care a fost afişat pe mai multe clădiri şi garduri din centrul Capitalei.

Interzicerea Ligii a fost făcută pe considerentul că aceasta ar fi fost în fapt o organizaţie „camuflată comunistă”, intrând astfel sub incidenţa Ordonanţei Corpului 2 Armată referitoare la „dizolvarea şi interzicerea funcţionărei unor asemenea organizaţiuni comuniste”[34].

Pentru o scurtă vreme, conducerea Ligii a activat în continuare în clandestinitate, reuşind ca în august 1935 să scoată şi o broşură – „Apărarea culturii” – prin care populariza rezoluţiile adoptate la Congresul scriitorilor antifascişti de la Paris din iunie 1935. Broşura mai conţinea apelul Ligii şi fotografiile unor scriitori comunişti antifascişti participanţi la Congresul sus-menţionat (André Gide, André Malraux, Maxim Gorki, Petre Constantinescu-Iaşi). Ea fusese tipărită la tipografia „Ţăranul & Co. S. A.” în 2.000 de exemplare fără aprobarea cenzurii, din iniţiativa fostului secretar al Ligii (studentul la Drept, Ion Drăguşanu/ Drăgşăneanu, care, potrivit documentelor Corpului Detectivilor, ar fi lucrat ca redactor şi la cotidianul „Adevărul”, unde publica sub pseudonimul Gheorghe Râpă) cu sprijinul ziariştilor Emil Samoilă şi Alexandru Sahia.

Marea parte a celor 2.000 de exemplare au fost distribuite contra cost (2 lei bucata), cu ocazia unei conferinţe susţinută de către Dem. Dobrescu în sala „Tomis” din Bucureşti (1 septembrie 1935).

         Broşura „Apărarea culturii” editată sub egida Ligii Contra Prejudecăţilor (1935). Acest exemplar a fost confiscat de Siguranţă din locuinţa avocatului comunist Radu Olteanu cu ocazia unei percheziţii domiciliare care a avut loc în noiembrie 1936. ANIC, Fond 151, Dosar nr. 4.

O altă broşură a Ligii tipărită în câteva mii de exemplare a fost „«Minunea» de la Maglavit”[35] (coordonată de C. I. Parhon, Dr. Dem. Paulian, Dr. Şt. Irimescu şi Ilie Cristea) în care erau redate în rezumat diverse aprecieri ale unor intelectuali de stânga ai vremii referitoare la prejudecăţile existente în societatea românească, având ca punct de pornire/ studiu de caz, fenomenul de la Maglavit. 

Agenţii Corpului Detectivilor s-au oprit asupra articolului scris de comunistul Ilie Cristea, în care acesta combătea fenomenul de la Maglavit şi „minunile” ciobanului Petrache Lupu:

În articolul intitulat „Maglavitul revelator”, Ilie Cristea, cunoscut comunist, se ridiculizează însă religia creştină ortodoxă în forma ei de stat, prin aceia că autorul scrie: În anul 1935 o presă fără scrupule, în solda capitalismului muribund, încearcă să ne convingă că pământul acestei ţări a născut în sfârşit un sfânt în persoana umilului cioban de la Maglavit; că sunt infirmi spirituali care găsesc în misticism un toiag pentru slăbănogia lor şi mai este numeroasa categorie a celor exasperaţi de criză şi mizerie, care văzând ineficacitatea tuturor măsurilor guvernamentale se agaţă cu ultima disperare de minune şi că acest misticism are un avantaj înşelător, că scuteşte pe om de marile eforturi; că de cele mai multe ori revoluţionarii au fost trataţi mai rău decât criminalii de rând; societatea de astăzi se zbate cumplit fiindcă nu vrea să se schimbe. Mai departe în pagina 29 se scrie un articol intitulat „Jos minunea”, în care se arată că ştiinţa repugnă minunea căci minunea opreşte evoluţia şi munca („Jos minunea” nu era un articol al broşurii, ci titlul unui scurt capitol din articolul „Nebuniile colective” semnat de către dr. Dem. Em. Paulian-n.n.)[36].

Din respectivul document al agenţilor secreţi ai Corpului Detectivilor reiese că aceştia nu monitorizau doar cetăţenii cu opinii politice diferite de ale partidului de guvernământ, ci şi ideile care contraveneau „moralei creştine”. „Poliţia gândirii” sesiza/ raporta cu zel orice acţiune care ar fi putut dăuna imaginii Bisericii Ortodoxe Române.

În fapt, această broşură nu aducea în niciun fel vreo ofensă religiei şi moralei creştine, ci doar trăgea un semnal de alarmă asupra implicării instituţiilor statului (de ex. Căile Ferate sau Societatea de Radiodifuziune) într-un fenomen mistic şi obscurantist, dacă nu chiar într-o escrocherie de proporţie naţională. În opinia autorilor broşurii, autorităţile au încurajat acest „bâlci” care a rotunjit veniturile multor profitori/ speculanţi (comerţ cu apă sfinţită, explozia de bodegi în zona Maglavitului, creşterea tirajelor publicaţiilor naţionaliste care au popularizat „minunile” şi „miracolele” săvârşite de tânărul cioban – Petrache Lupu şi, nu în ultimul rând, capitalul de imagine dobândit de Biserică în urma certificării „mesajelor divine” pe care ciobanul le primea din Ceruri) şi toate acestea pe fondul lipsei de educaţie şi a credulităţii populare.   

1935. Broşura „«Minunea» de la Maglavit” tipărită de Liga Contra Prejudecăţilor. Redăm un scurt fragment din articolul „Maglavitul revelator” semnat de către profesorul Ilie Cristea, care este edificator asupra textelor cuprinse în interiorul tipăriturii: „Partea cea mai reacţionară a societăţii noastre repudiază raţiunea şi ştiinţa, fiindcă acestea conchid la necesitatea prefacerilor şi se cufundă cu frenezie în iraţional şi obscurantism. În Germania, ea face să renască cultul păgân, iar în România umple drumurile Maglavitului”. ANIC, Fond 151, Dosar nr. 6.

O nouă manifestare clandestină a membrilor Ligii consemnată în rapoartele Corpului Detectivilor a fost cea în care aceştia au lipit prin Bucureşti mai multe afişe antifasciste (noiembrie 1935). Afişele propagandistice reprezentau o alegorie a morţii („Doamna cu coasa” care secera Germania nazistă), având şi un comentariu scurt: „Prejudecata rasistă duce la război”[37].

 

Afişul răspândit pe străzile Capitalei în noiembrie 1935 care conţinea şi Apelul Ligii contra prejudecăţilor (publicat şi în revista „Orizont”, nr. 3 din 31 martie 1935). ANIC, Fond 151, Dosar nr. 3.

Pe parcursul lunii noiembrie şi decembrie, Liga a continuat să distribuie prin uzine şi centrul Capitalei apeluri şi afişe antifasciste însoţite de liste prin care cetăţenii erau rugaţi să semneze proteste contra războiului şi înarmării. Întregul material de propagandă antifascistă şi antirăzboinică se tipărea la tipografia „Ţăranul & Co. S. A.” din strada Selimberg nr. 3. De regulă, majoritatea materialelor erau confiscate de agenţii Prefecturii Poliţiei Capitalei. 

 

Concluzii:

Activitatea efemerei Ligi contra prejudecăţilor s-a încheiat la sfârşitul anului 1935, însă multe dintre problemele puse în dezbaterea publică la acea vreme îşi găsesc corespondentul şi în prezent. Teme precum egalitatea dintre sexe, violenţa conjugală, drepturile omului, combaterea naţionalismului extremist, și așa mai departe.

Acest studiu nu şi-a propus să facă apologia PCdR, o formaţiune politică extremistă care avea ca prim obiectiv instaurarea unui stat totalitar de inspiraţie sovietică, ci să prezinte temele puse în discuţie de către o asociaţie avangardistă/ progresistă, chiar dacă aceasta se afla sub influenţa partidului sus-menţionat.

Totodată, am vrut să vedem cum se poziţiona statul faţă de astfel de organizaţii şi membrii lor şi care era toleranţa autorităţilor vizavi de propagarea în public a unor subiecte cu conţinut „subversiv”. Menţionăm că la nivelul anului 1935, România „beneficia” de o bogată legislaţie penală represivă şi o puternică cenzură a presei care practic anihilau orice încercare de constituire a unei asociaţii cetăţeneşti independentă de partidele politice sau organizaţiile aflate pe orbita regimului.

În acelaşi timp, trebuie menţionat faptul că naşterea Ligii a avut loc la doar 8 luni de la reluarea legăturilor diplomatice cu URSS (iunie 1934) şi că, la fel ca în cazul Asociaţiei „Amicii URSS”, această asociaţie culturală a cuprins un număr semnificativ de intelectuali cu afinităţi politice de stânga[38]. De asemenea, odată cu numirea în fruntea Cominternului a lui Gheorghi Dimitrov (aprilie 1934), abordarea politică a comuniştilor faţă de social-democraţi şi intelighenţia moderată de stânga s-a schimbat radical. Aceştia nu mai erau priviţi ca duşmani, dimpotrivă, atacurile la adresa lor s-au oprit brusc, iar ulterior a fost declanşată o campanie de cooptare a lor în vederea creării unor blocuri/fronturi antifasciste. 

Dacă în perioada interbelică structurile informative ale statului se constituiau inclusiv în gardieni ai moralei publice şi în apărarea unor instituţii sacrosancte precum Biserica Ortodoxă Română sau Monarhia, în perioada 1945 – 1989, aceleaşi structuri au vegheat ca nimeni să nu poată contesta realizările partidului unic şi statului socialist. 

Ar fi interesant ca peste ani să aflăm cum s-au raportat serviciile speciale de informaţii înfiinţate după 1989 la organizaţiile non-guvernamentale care militează pentru drepturile femeilor, drepturile omului, drepturile minorităţilor etnice şi sexuale, libertatea de conştiinţă etc.

 

Anexe.


9 noiembrie 1932Studentul medicinist Eugen Bendel (viitor Mircea Bălănescu) în arestul Chesturii de Poliţie Botoşani, unde fusese reţinut pentru cercetări de către Biroul Poliţiei de Siguranţă al chesturii sus-amintite, pentru „delict contra siguranţei statului" (după 1945 îşi va schimba numele cu pseudonimul literar cu care semna în presa interbelică: Mircea Bălănescu). Bendel fusese arestat de Siguranţa bucureşteană şi trimis la Botoşani după ce la domiciliul său din Bd. Schitu Măgureanu nr. 49, ca urmare a unei percheziţii, au fost descoperite mai multe materiale de propagandă comunistă. Bendel a publicat mai multe articole de presă în presa legală şi ilegală de stânga inclusiv în publicaţia Ligii, „Orizont”.

Profesorul  Ilie Cristea (n. 16 iul. 1892, com. Leheceni, jud. Bihor – d. 10 aug. 1958, mun. Bucureşti), membru al Sfatului naţional din Braşov la unirea Transilvaniei cu România (1918). În 1931, după ce a părăsit PNŢ, a intrat în legătură cu mişcarea comunistă clandestină, fiind cooptat în rândurile acestui partid 9 ani mai târziu. În 1932 a fost un membru marcant al Comitetului antirăzboinic alături de intelectuali de stânga ai vremii precum C. I. Parhon, Radu Cernătescu, Alexandru Sahia sau Panait Muşoiu. După dizolvarea de către autorităţi a Comitetului (februarie 1933), a întemeiat alături de unii dintre membrii acestuia, Comitetul Naţional Antifascist. În cadrul Ligii contra prejudecăţilor a susţinut şi a contribuit la organizarea mai multor simpozioane. 

În plan profesional, în anii ’20, a predat la Liceul „Andrei Şaguna” din Braşov, însă în anul 1931 autorităţile i-au intentat un proces politic (la acea dată era director al revistei „Spre stânga”) în urma căruia va fi mutat „disciplinar” la o şcoală din Aiud. În timpul celui de-Al Doilea Război Mondial a fost internat în Lagărul de internaţi politici de la Târgu-Jiu (după 6 martie 1945 a îndeplinit mai multe funcţii la Ministerul Învăţământului, continuându-şi totodată şi activitatea publicistică în presa comunistă). A desfăşurat o intensă activitate publicistică, publicând numeroase articole în „Glasul Ardealului”, „Gazeta Transilvaniei”, „Societatea de mâine”, „Adevărul”, „Bluze albastre”, „Clopotul”, „Cuvântul nou” etc. N. Petrovici, „Ilie Cristea (1892 – 1958)”, în Analele Institutului de studii istorice şi social-politice de pe lângă CC al PCR, nr. 4/1967, pp. 147-150.


Maria Popescu Puţuri, născută Triboianu (n. 7 apr. 1914,  com. Ciorăşti, judeţul Lăpuşna, Republica Moldova) a fost soţia ziaristului comunist Ion Popescu–Puţuri cu care s-a căsătorit în mai 1942. De profesie textilistă, absolventă a 4 clase primare, Maria Puţuri a început să activeze în mişcarea comunistă începând cu anul 1935. Potrivit dosarului întocmit de Siguranţă, după ocuparea Basarabiei de către URSS (iunie 1940), Maria Triboianu s-a stabilit în nou înfiinţata RSS Moldovenească, unde şi-a continuat activitatea politică, motiv pentru care statul român i-ar fi retras cetăţenia. După eliberarea Basarabiei de către trupele române, a revenit în ţară stabilindu-se în comuna natală a soţului său. 

În septembrie 1941 a fost arestată de către jandarmii din comuna Puţuri pentru că ar fi difuzat ştiri tendenţioase la adresa armatei române (a afirmat că armata română nu va reuşi să cucerească oraşul Odessa iar trupele româno-germane vor fi în cele din urmă înfrânte). A fost judecată şi condamnată la 15 zile închisoare, pentru defetism, de Curtea Marţială a Corpului I Armată din Craiova. Ulterior, după executarea pedepsei, s-a stabilit în Bucureşti (şoseaua Vitan nr. 36) unde a muncit ca ţesătoare zilieră la o fabrică particulară de textile situată pe strada Mărăşeşti. 

La sfârşitul lunii decembrie 1942 a părăsit Bucureştiul cu destinaţia Târg-Jiu pentru a-şi vizita soţul internat în lagărul din localitate (acesta era deţinut în lagăr din 1940). De asemenea, cu acelaşi prilej a efectuat o vizită socrilor săi din comuna Puţuri, judeţul Dolj, pentru a se aproviziona cu alimente. Cele două deplasări în provincie au fost aduse la cunoştinţa conducerii Serviciului de Siguranţă al Prefecturii Poliţiei Capitalei de către Legiunea de Jandarmi Dolj, care a semnalat faptul că informatorii Legiunii i-au înştiinţat de „ştirile alarmiste” pe care sus-numita le-ar fi propagat în decursul vizitei în comuna Puţuri. 

Pe 24 decembrie 1942 a fost arestată de jandarmii postului comunal Puţuri, care la data de 1 ianuarie 1943 au predat-o sub stare de arest Siguranţei din Prefectura Poliţiei Capitalei. Siguranţa bucureşteană a propus-o conducerii MAI pentru internarea în lagăr sub acuzaţia că ar provoca „panică în rândul populaţiei săteşti”. În primăvara anului 1943 i s-a fixat domiciliu obligatoriu în Lagărul de internaţi politici de la Târgu-Jiu (unde se găsea şi soţul ei), pe motiv că la începutul anului 1943 a colportat „ştiri tendenţioase şi alarmiste” în comuna doljeană, iar în Capitală a desfăşurat propagandă comunistă printre muncitori. 

Va fi eliberată după 23 august 1944. După întoarcerea armelor, Maria a activat în cadrul Comitetului judeţean Romanaţi al Apărării Patriotice (cu sediul la Craiova) şi la Secţia ţărănească a ARLUS din Bucureşti (sept. 1944 – 1945). În 1951 o regăsim în funcţia de şefă a Sectorului evidenţa cadrelor din cadrul Comitetului raional „Gheorghe Gheorghiu-Dej” al PMR, iar în 1954, în cea de activistă a aparatului Comitetului raional „I. V. Stalin” al PMR (s-a pensionat în a doua jumătate a anilor ’50).

În perioada 1945 – 1947, familia Ion Popescu – Puţuri a locuit pe strada Sandu Aldea nr. 10, iar din 1947, pe strada Lirei nr. 5 (în perioada 1937 – septembrie 1944 superba vilă situată pe strada Lirei nr. 5 i-a aparţinut fostului şef al Serviciului Special de Informaţii din timpul celui de-Al Doilea Război Mondial, Eugen Cristescu, care a locuit aici împreună cu numeroasa-i familie; în Decretul Prezidenţial nr. 227 din 25 august 1977, privind aprobarea renunţării la cetăţenia română unui număr de 800 persoane, la poziţiie nr. 685 şi nr. 718 figurează Liza Solomon Ralescu, născută Naumescu (n. 1 iun. 1915, mun. Bucureşti – d. 13 ian. 2007, Bronx County, New York, SUA), respectiv fiul acesteia, Ştefan-Sergiu Ralescu (n. 27 mart. 1952, mun. Bucureşti), ambii având ultimul domiciliu în Bucureşti, sectorul 3, pe strada Lirei nr. 5 şi cărora, prin acest decret, li s-a aprobat renunţarea la cetăţenia română; este foarte probabil ca cei doi să fi emigrat în SUA în 1977, acolo unde Ştefan Ralescu a devenit un faimos profesor de matematici şi statistică la Colegiul Queens – Universitatea din New York; nu cunoaştem cine i-a luat locul familiei Ralescu în acest imobil după părăsirea ţării). În a doua jumătate a anilor ’50, soţii Puţuri s-au mutat într-un imobil situat  pe Bulevardul Generalissimul Stalin nr. 57 (azi Bulevardul Aviatorilor). Aici au locuit până în prima jumătate a anilor ’90. 

În 1988, Maria Popescu-Puţuri beneficia de o pensie din bugetul asigurărilor sociale de stat de 3.135 lei. La acea vreme avea vechimea în partid stabilită la nivelul anului 1934 şi carnetul de membru PCR cu numărul 160 (totodată, soţul său, director al Institutului de Istorie a Partidului, deţinea carnetul de membru PCR cu numărul 9, iar vechimea în partid fixată la nivelul anului 1927). ANIC, Fond 95, Dosar nr. 363/55, Dosar nr. 363/3349, Dosar nr. 363/3054, Dosar nr. 363/129 şi Dosar nr. 122.348, fv. 72. ANIC, Fond CC al PCR-Secţia cadre, Dosar P/1010 (Popescu Ion-Puţuri). ANIC, Fond CC al PCR-Secţia organizatorică, Dosar nr. 10/1988. ANIC, Fond Decrete Prezidenţiale, Dosar nr. 227/1977, ff. 28-29.


Mihail Cruceanu (n. 13 dec. 1887, mun. Iaşi – d. 7 iul. 1988) a fost fiul medicului militar maior, Mihail Cruceanu, decedat în luptele din timpul Primului Război Mondial (1917). Cruceanu a fost absolvent de litere şi drept, profesând ca profesor de limba română la licee din Alexandria, Craiova şi Bucureşti. A publicat mai multe  volume de poezie şi proză, colaborând şi la mai multe reviste literare de specialitate, precum şi la gazete „camuflate” ale PCdR („Frontul unic”, „Socialismul”, „Gânduri noi”, „Dezrobirea” etc). În 1919 a devenit membru al Partidului Socialist, iar în mai 1921, la înfiinţarea PCdR, s-a înscris în acest partid, fiind arestat alături de ceilalţi congresişti care participaseră la forumul de constituire. A stat câteva luni de zile în arest preventiv la Închisoarea Văcăreşti. După eliberarea din penitenciar va susţine mai multe conferinţe pe probleme sindicale, presă şi de legislaţia muncii prin diverse oraşe ale ţării (Craiova, Constanţa, Galaţi, Cetatea Albă, Tighina etc.). 

A avut legături de partid cu o serie de intelectuali comunişti ai vremii: Constantin Ivănuş, Lucreţiu Pătrăşcanu, Mihai Macavei. Până la scoaterea mişcării comuniste în afara legii a fost casierul/ trezorierul partidului. La următorul Congres al partidului va fi ales în Comitetul Central, încredinţându-i-se totodată şi conducerea ziarului „Socialismul” (în anii ’20 – ’30 a pledat ca avocat în procesele politice ale unor lideri comunişti, precum cel al lui Boris Ştefanov din 1924). Într-un raport din 15 decembrie 1922 trimis de la Sofia către Comitetul executiv al Federaţiei Comuniste Balcanice, reprezentantul PCdR pe lângă această structură a Cominternului (Gelbert Moscovici alias „Alexandru Bădulescu”) îi făcea lui Cruceanu o caracterizare sumară: „avocat, profesor, poet; este de puţină vreme în mişcare. Arivist; neinstruit din punct de vedere marxist”.  

Dosarul său de la Siguranţă – compus din 4 volume – conţine documente datând încă din anul 1919 pe când lucra ca profesor la Liceul „Carol” din Craiova (între 1919 – 1920 era urmărit pe motiv că în timpul liber ar fi susţinut conferinţe pe teme muncitoreşti, fiind catalogat ca „un înfocat socialist şi propagandist al ideilor socialiste revoluţionare”; în perioada 1920 – 1923, Cruceanu l-a avut ca elev la Liceul „Carol” pe Ion Popescu-Puţuri). Din documente reiese monitorizarea atentă realizată de organele de informaţii, percheziţiile domiciliare efectuate, procesele în care a pledat, facsimile din presa vremii, corespondenţa interceptată etc. În ziua de 9 iunie 1925, Consiliul de Război al Corpului II Armată Craiova l-a achitat pe avocatul Cruceanu într-un proces în care fusese acuzat de „crimă contra siguranţei statului” alături de Alexandru Dobrogeanu–Gherea, Marcel Pauker etc. 

În anii ’30, Cruceanu a fost totodată membru al efemerei Ligi contra prejudecăţilor (1935), preşedinte al filialei Craiova a Asociaţiei Profesorilor Secundari din România şi fondator al Comitetului Naţional Antirăzboinic şi Antifascist din Craiova (1933). Pentru activităţile sale politice interzise în dimineaţa zilei de 10 iulie 1940, Mihail Cruceanu, profesor secundar la Liceul comercial de băieţi „Nicolae Bălcescu” din Bucureşti, a fost arestat şi internat administrativ în Lagărul de internaţi de la Miercurea Ciuc, de unde, după Dictatul de la Viena, a fost transferat în Lagărul de internare de la Caracal. În lagărele prin care a trecut, Cruceanu şi-a continuat activitatea politică clandestină activând în celula de partid a lagărului alături de Petre Constantinescu–Iaşi, Grigroe Preoteasa, Athanase Joja ş.a.m.d. În urma repetatelor memorii pe care soţia sa i le-a trimis ministrului de Interne şi preşedintelui Consiliului de Miniştri, la data de 13 septembrie 1940 a fost eliberat din lagăr (la ieşirea din lagăr, Cruceanu a dat o declaraţie prin care-şi lua angajamentul că nu va mai activa împotriva „ordinei şi siguranţei statului”). 

Pe 28 mai 1941, organele Prefecturii Poliţiei Capitalei l-au rearestat şi internat în grupa a VII-a (comunişti) a Lagărului de internaţi politici de la Târgu-Jiu. După câteva luni de zile a fost eliberat, fixându-i-se domiciliu obligatoriu în Bucureşti. Va fi urmărit îndeaproape de organele siguranţei statului ca „suspect şi conspirator comunist”. 

După 1945 va fi încadrat ca inspector general la Ministerul Învăţământului, devenind ulterior (1949) şi profesor universitar la Facultatea de Limbă şi literatură română din cadrul Universităţii din Bucureşti, unde va lucra până la pensionarea sa din anii ’70. De asemenea, până în 1952, Cruceanu a activat pe linie sindicală ca vicepreşedinte al Comisiei Provizorii pentru organizarea în sindicate a muncitorilor din învăţământ şi prim cenzor în Comitetul Central al Uniunii. În anii ’50, Cruceanu a deţinut funcţia de preşedinte al Filialei Bucureşti a Societăţii de ştiinţe istorice şi filologice. 

Ca  urmare a procesului de verificare a membrilor de partid (1948 – 1950), Comisia Centrală de Verificare, prezidată de Constantin Pârvulescu, a refuzat să-i confirme adevărata vechime în partid, stabilindu-i stagiul în partid începând cu data de 23 august 1944. Cruceanu a contestat această decizie nedreaptă prin mai multe memorii şi note adresate Comisiei Controlului de Partid, condusă de acelaşi Constantin Pârvulescu. Apelurile sale au rămas însă fără ecou. După 1965, odată cu accederea lui Nicolae Ceauşescu la putere, Cruceanu a fost reabilitat, recunoscându-i-se vechimea în partid din mai 1921, atunci când, în calitatea de delegat al socialiştilor craioveni a citit în cadrul Congresului raportul de afiliere la Internaţionala a III-a comunistă (în 1988, Cruceanu avea carnetul de membru PCR cu numărul 7; renumerotarea carnetelor membrilor a avut loc după 1965). 

La alegerile pentru Marea Adunare Naţională din februarie 1957, Cruceanu a fost ales depuat în circumscripţia electorală Balş din Regiunea Craiova (a deţinut această demnitate doar pe timpul legislaturii 1957 – 1961, perioadă în care a ocupat funcţia de preşedinte al Comisiei pentru afaceri externe a MAN). Pe toată durata regimului comunist a publicat numeroase articole în presa vremii şi a susţinut mai multe conferinţe pe teme politice şi ştiinţifice. În 1926 s-a căsătorit cu Adela Cruceanu (fostă Gheorghiu),cu care a avut un fiu, şi care în anii ’30 a lucrat ca profesoară la Şcoala normală de fete din Predeal şi Liceul industrial „Gheorghe Chiţu” din Bucureşti. Sora lui Mihail Cruceanu a fost Elena Andronescu, actriţă la Teatrul Naţional din Bucureşti (anii ’30). 

Prin Decretul nr. 64 din 8 martie 1971, preşedintele Consilului de Stat – Nicolae Ceauşescu – a majorat pensia tovarăşului Mihail Cruceanu de la 3.500 lei la 4.800 lei lunar, precum şi pe cea a soţiei acestuia, Adela Cruceanu, de la 873 lei la 1.500 lei lunar. La acea dată, soţii Cruceanu locuiau în municipiul Bucureşti, strada Frumoasă nr. 50, etaj 5, apartament nr. 12 (în anii ’50-’60 familia Cruceanu a locuit pe strada Rondă nr. 46). ANIC, Fond 95, Dosar nr. 11, Dosar nr. 11/8338, Dosar nr. 11/1001, Dosar nr. 11/9466. ANIC, Fond CC al PCR-Cancelarie, Dosar nr. 209/1956, ff. 29-37. ANIC, Fond CC al PCR-Colegiul Central de Partid, Litera C, Dosar C/547. ANIC, Fond CC al PCR-Secţia organizatorică, Dosar nr. 10/1988. Decretul nr. 64 din 8 martie 1971 privind majorarea unor pensii. ANIC, Fond Consiliul de Stat-Decrete, Dosar nr. 70/1971, f. 1. Costin Feneşan, Sub steag străin. Comuniştii şi Partidul Comunist din România în arhiva Kominternului (1919 – 1924), Bucureşti, Ed. Enciclopedică, 2011, p. 542.


Emanoil Vinea pe numele adevărat Emanoil Weinstein (n. 17 iul. 1905, mun. Piatra Neamţ, jud. Neamţ – d. 8 apr. 1969, mun. Bucureşti) s-a născut într-o familie de evrei moldoveni, având încă două surori şi un frate. În anul 1912 părinţii l-au înscris la o şcoală de ucenici cu profil în industria forestieră din localitatea Mânăstirea Caşin, judeţul Bacău, însă nu a reuşit să termine decât primele 4 clase primare (1912 – 1916). În urma izbucnirii războiului, familia sa a fost evacuată – în 1916 – în lagărul de la Fălciu, întrucât membrii ei au fost etichetaţi drept cetăţeni străini (tatăl a fost mobilizat pe front, unde a fost luat prizonier). Într-o autobiografie dată pe 18 aprilie 1954, Vinea declara: „Cultura mi-am făcut-o mai târziu, cetind şi învăţând ca auto didact”. Ca urmare a traiului mizer din lagăr, în 1917 a fugit în Basarabia de unde, după încheierea marii conflagraţii, a plecat la Cernăuţi (în timpul războiului a lucrat ca spălător la o bucătărie). 

În Capitala Bucovinei s-a înscris la cursurile secundare ale unui liceu, însă a fost nevoit să şi le întrerupă din cauza lipsei de posibilităţi materiale. Între 1918 – 1919 a lucrat ca ucenic într-un atelier de fierărie din Cernăuţi. După întoarcerea tatălui din prizonierat s-a angajat alături de acesta ca ucenic la Societatea „Foresta Italo-Română” S.A. din localitatea Mânăstirea Caşin, judeţul Bacău. Din 1921 s-a mutat cu serviciul în localitatea Ghimeş, judeţul Bacău, unde a lucrat ca „funcţionar socotitor” la aceeaşi societate din industria lemnului. Va continua să lucreze ca  funcţionar la filialele societăţii din Bucureşti şi Galaţi până în 1927 (între 1927 – 1928, Vinea a satisfăcut serviciul militar obligatoriu la Regimentele 10 şi 8 Călăraşi). În prima jumătate a anilor ’20 a luat contact cu „mişcarea muncitorească” odată cu participarea sa la o serie de manifestări (conferinţe sau discuţii politice în diverse cercuri de tineri cu orientări politice de stânga). În 1921 a participat la greva muncitorilor din Gheorghieni, localitatea unde fusese trimis temporar pentru specializare. În acest oraş s-a înscris şi în Sindicatul funcţionarilor particulari, acolo unde se va ocupa cu tradusul unor broşuri „progresiste” şi cu documentarea problemelor cu care se confruntau sindicatele vremii. După lăsarea la vatră, Vinea a plecat la Braşov și s-a angajat la Fabrica de cauciuc (nov. 1928 – mai 1931). 

Odată cu angajarea sa la această fabrică participarea lui Vinea la diverse acţiuni muncitoreşti se înteţeşte. Alături de câţiva colegi de sindicat a fondat filiala braşoveană a Sindicatului funcţionarilor particulari și în al cărui consiliu de conducere a fost cooptat. În 1930 s-a înscris în Partidul social-democrat, făcând parte din conducerea locală a filialei Braşov (în 1934 va fi exclus din PSD din cauza divergenţelor pe care le-a avut cu cei din conducerea  partidului; Vinea era adeptul apropierii PSD-ului de comunişti, linie politică pe care liderii PSD nu au agreat-o). În mai 1931 a părăsit Braşovul, fiind urmărit de Siguranţă şi concediat pe motive politice. O altă cauză pentru care a plecat din Braşov a fost procesul intentat de autorităţi pentru că a bătut un agent de poliţie. A fost nevoit să plece la Galaţi unde a rămas pentru câteva luni de zile, după care s-a stabilit la Iaşi, localitate în care a continuat să activeze în organizaţia locală a PSD (la Iaşi l-a cunoscut pe fruntaşul comunist Ilie Pintilie). 

În preajma grevelor din februarie 1933, Vinea a fost arestat pentru că la sediul PSD Iaşi a susţinut o conferinţă despre primul plan cincinal din URSS. La ancheta demarată de Siguranţa ieşeană a negat acuzaţia că ar fi avut legături cu PCdR, spunând că este membru al PSD cu ai cărui lideri se afla în conflict (a fost eliberat după câteva săptămâni de arest preventiv). Va reveni în Bucureşti un an mai târziu, unde se va angaja ca secretar al Sindicatului funcţionarilor particulari AFIPIA (iun. 1934 – dec. 1938), intrând totodată în contacte strânse şi cu PCdR (al cărui membru devine din 1935). Într-un chestionar întocmit de partid în 1949, la rubrica „ce l-a îndemnat să intre în Partid”, Vinea declara că a fost atras de faptul că „am luptat şi contra exploatării capitaliste m-a adus în sindicat, unde m-am apropiat de ideologia Partidului (am activat înainte de a fi atras în opoziţia roşie sindicală)”. Începând cu anul 1936, Partidul îi va încredinţa diferite funcţii – membru al Comitetului de partid al Sectorului II Negru şi membru în Comitetul de partid al Judeţului Ilfov (1936 – 1938) – calităţi în care îi vor fi delegate diferite responsabilităţi, precum responsabil pe „linie sindicală” şi responsabil în „munca evreiască”. În mai 1939, pentru o perioadă de 3 luni, va fi scos din „muncile de răspundere” încredinţate în urma unui conflict pe care l-a avut cu Vasile Luca. 

Se pare că Vinea nu ar fi dorit să ia cuvântul la o întrunire organizată de Frontul Renaşterii Naţionale cu ocazia zilei de 1 mai 1939, ceea ce i-a atras mânia conducerii de partid care l-a catalogat drept „oportunist”. În 1937, Vinea s-a căsătorit cu ilegalista PCdR, Ofelia Manole (care anterior îi fusese „tovarăşă de viaţă” militantului comunist Manole H. Manole). Potrivit spuselor sale, în anii ’30 a participat la „diferite acţiuni muncitoreşti la Braşov şi Bucureşti, la demonstraţii şi revendicări”. După „eliberarea” Basarabiei, cei doi soţi au primit sarcina de partid de a se stabili cu domiciliul în noua RSS Moldovenească. Soţii Vinea au contestat această hotărâre care în cele din urmă a fost retrasă (în cazul lor). 

Câteva săptămâni mai târziu (9 iulie 1940), asemeni comunistului Mihail Cruceanu, soţii Vinea au fost arestaţi în contextul unui val de arestări întreprinse de autorităţi în rândul comuniştilor, fiind internaţi în Lagărul de la Miercurea Ciuc. Până la 23 august 1944, Vinea a trecut prin lagărele de la Caracal, Târgu-Jiu, Vapniarka şi Grosulovo. La data arestării, Vinea lucra ca funcţionar la Societatea forestieră „Britano-Română” din Bucureşti, unde se angajase în decembrie 1938. Comisia Centrală de Verificare a membrilor de partid a stabilit în 1949 că în timpul luptelor fracţioniste din interiorul conducerii celulei PCdR din lagărele de la Caracal şi Târgu-Jiu, Vinea s-a plasat în tabăra „fracţioniştilor”, adică cei care îi contestau pe Ion Popescu–Puţuri şi Gheorghe Apostol, respectiv Alexandru Iliescu, Ovidiu Şandru, Constantin Trandafirescu şi Athanase Joja. Anterior, într-o autobiografie dată pe 5 mai 1948, Vinea declara contrariul, că în perioada detenţiei din lagăr i-a combătut pe liderii celulei de partid din lagăr, Şandru şi Iliescu (aceştia au fost „debarcaţi” din fruntea comuniştilor lagărişti după venirea lui Dej în lagăr – 1943). Este foarte probabil ca afirmaţia lui Vinea să fi fost adevărată, însă cu siguranţă opoziţia lui Vinea faţă de aceştia s-a manifestat după ce „fracţioniştii” şi-au pierdut poziţiile de conducere. 

Cu toate acestea, după întoarcerea armelor, Vinea s-a reabilitat prin muncă, fiind numit secretar general al Uniunii Funcţionarilor Particulari, după care, în 1946, a fost încadrat în aparatul de stat unde a îndeplinit funcţiile de: consilier şi secretar general al Subsecretariatului de Stat al Aprovizionării (1946), secretar general la Ministerul Industriei şi Comerţului (1947) şi al Ministerului Comerţului (mai 1948), adjunct al ministrului Comerţului şi Alimentaţiei (oct. 1948) şi al ministrului Industriei Alimentare (7 dec. 1949), director general adjunct al Direcţiei Generale a Treburilor Consiliului de Miniştri (12 mart. 1951 – mart. 1952). După „debarcarea” lui Vasile Luca din conducerea Ministerului Finanţelor, Vinea a fost desemnat vicepreşedinte al Băncii de Stat a RPR (mart. – sept. 1952) şi apoi ministru adjunct al Finanţelor (sept. 1952 – ?). În decembrie 1949, Vinea locuia în Bucureşti pe strada Sandu Aldea nr. 10. La acea dată avea un băiat adoptat în vârstă de 3 ani şi jumătate pe nume Constantin Vinea (potrivit dosarului personal de partid, soţii Vinea ar mai fi avut un copil care s-ar fi născut în anii ’50; este posibil ca şi acesta să fi fost adoptat). A fost incinerat la Crematoriul „Cenuşa” din Capitală (în februarie 1969, Ofelia Manole s-a adresat conducerii PCR pentru a i se aproba internarea soţului ei în Sanatoriul nr. 12 Otopeni – unitate medicală a partidului inaugurată în aprilie 1952; deşi la acea dată Emanoil Vinea nu mai făcea parte din noemnclatura partidului, Nicolae Ceauşescu a abrobat rugămintea vechii sale tovarăşe din ilegalitate, din cauza stării grave de sănătate în care se afla acesta, dar şi datorită trecutului său din perioada ilegalităţii PCR). ANIC, Fond 53, Dosar V/87 – Vinea Emanoil. ANIC, Fond CC al PCR-Secţia economică, Dosar nr. 36/1952, ff. 160-163. ANIC, Fond CC al PCR-Secţia gospodăria de partid, Dosar nr. 2/1969, ff. 1-2.

 

Bilunarul Ligii contra prejudecăţilor a avut 5 apariţii în decursul anului 1935. Primul număr a apărut pe 24 februarie, iar ultimul la data de 28 aprilie 1935.


 

 


[1] Fl. Dragne, „Cu privire la organizaţiile de masă create, conduse sau îndrumate de PCR”, în Analele Institutului de Istorie a Partidului de pe lângă CC al PMR, nr. 6/ 1964, pp. 115-133.

[2] Detalii despre constituirea, membrii fondatori şi obiectivele acestei asociaţii cultural-ştiinţifice vezi la ANIC, Fond 24-Asociaţia Amicii URSS, Dosar nr. 1 şi Dosar nr. 18.

[3] „Raportul Secretariatului CC al PCdR pe perioada octombrie 1934-februarie 1935. Februarie 1935”. ANIC, Fond CC al PCR-Cancelarie, Dosar nr. 201/1934, ff. 51-52.

[4] Printre şefii Corpului Detectivilor îi amintim aici pe inspectorii Vintilă Ionescu (?-13 aug. 1938), Niki Ştefănescu (13 aug. 1938-iul. 1940), Paul C. Dobrescu (4 aug. 1940), Gheorghe Rauzescu (iul. 1941-1 apr. 1943), Grigore Petrovici şi Alexandru Nicolschi (dec. 1945 – iun. 1947).

[5] Alin Spânu, Istoria serviciilor de informaţii/contrainformaţii româneşti în perioada 1919-1945, Iaşi: Casa Editorială Demiurg, 2010, pp. 194-195.

[6] Pavel Moraru, Serviciile secrete şi Basarabia (1918-1991). Dicţionar, Bucureşti: Ed. Militară, 2008, pp. 69-70.

[7] Alin Spânu, Istoria serviciilor de informaţii/contrainformaţii româneşti în perioada 1919-1945, Iaşi: Casa Editorială Demiurg, 2010, pp. 195-196.

[8] Textul apelului a apărut şi în oficiosul asociaţiei, Orizont, nr. 3 din 31 martie 1935. De asemenea, apelul a fost reprodus şi de către istoricul Gheorghe Ioniţă în 1963, fiind redat conform unor documente existente în Arhiva CC al PMR: „De ce în timpurile noastre, când medicina a atins culmi nebănuite încă acum trei decenii, mii de ţărani români mor de pe urma leacurilor băbeşti ? De ce Ioan al Saftei continuă a lucra pământul aşa cum a învăţat de la părinţii săi, şi nu după sfaturile agronomului ? De ce munca manuală este încă desconsiderată ? De ce femeia este încă privită ca o maşină de făcut copii şi se permite ca o instituţie retrogradă (religia) să se amestece în chestiunea avortului ? De ce îndemnurile la ură sunt atât de frecvente şi cei ce vorbesc în public o limbă străină sau cei de altă culoare a pielii riscă să fie bătuţi, dacă nu ucişi ? De ce popoarele, utilizându-se cele mai moderne descoperiri şi invenţiuni ale ştiinţei, găsite spre binele lor, sunt îndemnate să se arunce unele asupra altora, la primul sunet de goarnă, ca nişte mulţimi orbite ? De ce marea majoritate a oamenilor este atât de nenorocită ? Pentru că, în ciuda progreselor imense, majoritatea oamenilor e ţinută în condiţii materiale primitive şi în ignoranţă. Pentru că, în pofida schimbărilor ce se desfăşoară vertiginos, se răspândesc idei perimate, moştenite de la timpuri apuse pe vecie. Pentru că, în loc a ne îndrepta ochii spre viitor, ne cufundăm într-o stupidă adoraţie a trecutului, care nu ne poate învăţa altceva decât că trebuie să rupem cu el. Pentru că, în loc de a asculta glasul raţiunii, care spune că omenirea e una, urmăm inconştient zbieretele interesaţilor, care şi-au ales ca deviză nemărturisită: «divide et impera», dezbină şi stăpâneşte. Liga contra prejudecăţilor voieşte să pună în drepturile ei raţiunea umană. Liga contra prejudecăţilor îşi ia ca misiune să contribuie la stârpirea ignoranţei în chestiunile cele mai vitale. Liga contra prejudecăţilor va demasca forţele oculte, care împiedică libertatea şi progresul omenirii. Liga contra prejudecăţilor, în consecinţă, va spune întotdeauna răspicat cuvântul bazat pe adevărul pozitiv. Ajutaţi-ne în această grea, dar nobilă operă, înscriindu-vă ca membru activ. Semnaţi declaraţia de adeziune. Liga contra prejudecăţilor”. Gheorghe Ioniţă, „Liga contra prejudecăţilor, organizaţie de masă legală condusă de PCR”, în Analele Institutului de Istorie a Partidului de pe lângă CC al PMR, nr. 2/ 1963, pp. 110-111.

[9] Gheorghe I. Ioniţă, Pentru Front Popular Antifascist în România. Organizaţii democratice legale create, conduse sau aflate sub influenţa PCR (1935-1938), Bucureşti: Ed. Politică, 1971, p. 79. 

[10] Fl. Dragne, „Cu privire la organizaţiile de masă create, conduse sau îndrumate de PCR în Analele Institutului de Istorie a Partidului de pe lângă CC al PMR, nr. 6/ 1964, p. 132.

[11] În ziua de 25 noiembrie 1934, în conformitate cu prevederile legii pin care se instituise starea de asediu, Corpul II Armată a emis o ordonanţă prin care a interzis 34 organizaţii legale: Blocul Muncitoresc Ţărănesc, Liga Muncii, Comitetul Naţional Antifascist, Asociaţia „Amicii URSS”, etc.

[12] „Constituirea Ligii. Comunicat”, în Orizont, nr. 1 din 24 februarie 1935.

[13] „Răspundeţi!”, în Orizont, nr. 1 din 24 februarie 1935.

[14] Ibidem.

[15] Printre entuziaştii care au trimis adeziuni Ligii s-a numărat şi savantul Gheorghe Marinescu. De asemenea, adeziuni au fost primite la sediul redacţiei din partea mai multor medici, studenţi sau profesori, răspunzând astfel apelului Ligii publicat în presă în ziua de 17 februarie 1935.

[16] Raport din 28 februarie 1935 al Secţiei a 4-a din Corpul Detectivilor: „Orizont, nou organ de publicitate bilunară a început să apară în Capitală”. Documentul este semnat „T”. ANIC, Fond 50, Dosar nr. 1183, ff. 4-6.

[17] Raport din 28 februarie 1935 al Secţiei a 4-a din Corpul Detectivilor: „Orizont, nou organ de publicitate bilunară a început să apară în Capitală”. Documentul este semnat „T”. ANIC, Fond 50, Dosar nr. 1183, ff. 4-6.

[18] Raport din 1 martie 1935 al Secţiei a 4-a din Corpul Detectivilor: „Activitatea organizaţiei «Liga contra prejudecăţilor» din Bucureşti”. ANIC, Fond 50, Dosar nr. 1183, ff. 7-9.

[19] ANIC, Fond 50, Dosar nr. 1183, ff. 7-9. Articolul lui Emil Haraga intitulat „Contra prejudecăţilor” combătea „moravurile dogmatice” ale societăţii româneşti şi definea acele timpuri ca fiind „epoca mediocrităţii”. Orizont, nr. 1 din 24 februarie 1935.

[20] Gheorghe Ioniţă, „Liga contra prejudecăţilor, organizaţie de masă legală condusă de PCR”, în Analele Institutului de Istorie a Partidului de pe lângă CC al PMR, nr. 2/ 1963, p. 109.

[21] Ibidem, p. 114.

[22] „Raportul Secretariatului CC al PCdR pe perioada octombrie 1934-februarie 1935. Februarie 1935”. ANIC, Fond CC al PCR-Cancelarie, Dosar nr. 201/1934, f. 54.

[23] Gheorghe Ioniţă, „Liga contra prejudecăţilor, organizaţie de masă legală condusă de PCR”, în Analele Institutului de Istorie a Partidului de pe lângă CC al PMR, nr. 2/ 1963, p. 117.

[24] Ibidem, p. 117.

[25] „Întrunire comunistă deghizată va avea loc în sala Fundaţiei Dalles din Bucureşti”. ANIC, Fond 50, Dosar nr. 1183, ff. 10-13.

[26] „Întrunire comunistă deghizată va avea loc în sala Fundaţiei Dalles din Bucureşti”. ANIC, Fond 50, Dosar nr. 1183, ff. 10-13.

[27] „Întrunire comunistă deghizată va avea loc în sala Fundaţiei Dalles din Bucureşti”. Documentul este redactat de către Secţia a 4-a din Corpul Detectivilor la data de 22 martie 1935. ANIC, Fond 50, Dosar nr. 1183, ff. 10-13.

[28] Iată protestul Ligii publicat în Tempo din 29 martie 1935: „Comitetul Central al Ligii contra prejudecăţilor protestează cu energie împotriva măsurii luate de autorităţi prin care s-a interzis distinsului scriitor prof. Mihail Cruceanu să ia cuvântul în cadrul symposionului ce a avut loc Luni 25 Martie la Dalles, cu tema «Este femeea inferioară bărbatului ?»”.

[29] „Apariţia numărului 2 al ziarului Orizont, organul Ligii contra prejudecăţilor din România. Documentul este redactat de către Secţia a 4-a din Corpul Detectivilor la data de 23 martie 1935. ANIC, Fond 50, Dosar nr. 1183, fv. 14.

[30] „Apariţia numărului 3 din publicaţiunea Orizont, organul Ligii Contra Prejudecăţilor. Documentul este redactat de către Secţia a 4-a din Corpul Detectivilor la data de 1 aprilie 1935. ANIC, Fond 50, Dosar nr. 1183, f. 21.

[31] „Referat din 1 aprilie 1935 cu privire la activitatea şi existenţa nouiei organizaţiuni ce a luat fiinţă de curând în Capitală”. Documentul Secţiei a 4-a din Corpul Detectivilor poartă menţiunea „secret”. ANIC, Fond 50, Dosar nr. 1183, ff. 17-20.

[32] „Scriitorul Ioachim Botez simpatizează cu mişcarea comunistă”. Document redactat de Secţia a 4-a din Corpul Detectivilor la data de 3 mai 1935. ANIC, Fond 50, Dosar nr. 1183, f. 27.

[33] „Conferinţa «Ligii contra prejudecăţilor», organizaţie camuflată comunistă din Capitală”. Documentul este redactat de Secţia a 4-a din Corpul Detectivilor la data de 6 mai 1935. ANIC, Fond 50, Dosar nr. 1183, fv. 29.

[34] „Protestul LIGII CONTRA PREJUDECĂŢILOR împotriva măsurilor luate pentru dizolvarea organizaţiei şi închiderea sediilor”. Documentul este întocmit de Secţia a 4-a din Corpul Detectivilor la data de 2 iulie 1935. ANIC, Fond 50, Dosar nr. 1183, f. 37.

[35] C. I. Parhon, Dr. Dem. Paulian, Dr. Şt. Irimescu şi Ilie Cristea  (coord.), „Minunea” de la Maglavit, Liga Contra Prejudecăţilor, Bucureşti, Institutul de Art Grafice şi Editura „Slova”, strada Doamnei nr. 3, 1935. ANIC, Fond 151, Dosar nr. 6.

[36] „Apariţia broşurei MINUNEA DE LA MAGLAVIT editată de Liga contra Prejudecăţilor, în scop de propagandă antireligioasă”. Documentul este întocmit de Secţia a 4-a din Corpul Detectivilor la data de 21 octombrie 1935. ANIC, Fond 50, Dosar nr. 1183, fv. 44.

[37] „Imprimate de propagandă contra războiului ale Ligii contra prejudecăţilor” . Documentul este întocmit de Secţia a 4-a din Corpul Detectivilor la data de 11 noiembrie 1935. ANIC, Fond 50, Dosar nr. 1183, f. 45.

[38] Reluarea relaţiilor externe cu URSS nu a însemat însă şi legalizarea partidului comunist, stoparea proceselor politice îndreptate împotriva acestei formaţiuni politice sau adoptarea unei legi de amnistiere a condamnaţilor pentru activităţi politice comuniste. Represiunea autorităţilor statului împotriva adepţilor acestei cauze a continuat la fel ca până atunci iar odată cu trecerea anilor, ea s-a intensificat.

Imprimă articol
Micşorează inalțimea scrisuluiMăreşte inălțimea scrisului
Pasajul Imobiliara/Pasajul Victoria situat pe Calea Victoriei în anii ’70 (vedere din interior şi dinspre Palatul Telefoanelor). Imobilul este considerat monument istoric, fiind construit în 1913 după planurile arhitectului Paul Smărăndescu (stil academic francez cu elemente stilistice Art Nouveau).

Anii ’60. Imobilul profesorului Rion Predescu din strada Frumoasă nr. 5 în care au avut loc numeroase şedinţe ale conducerii Ligii Contra Prejudecăţilor (1935). Tot pe strada Frumoasă, însă la nr. 39, a locuit în anii ’40 şi unul dintre intelectualii invitaţi de conducerea Ligii să susţină conferinţe, scriitorul N. D. Cocea (n. 1880 – d. 1949).

N. D. Cocea.

Alexandra Mezincescu

Profesorul universitar Eugen Herovanu

Biletul de intrare la simpozionul organizat de Liga contra prejudecăţilor în ziua de 25 martie 1935. „Corpul delict” se găseşte în „dosarul de obiectiv”referitor la activitatea Ligii întocmit de Corpul Detectivilor.

Anunţ apărut în publicaţia „Orizont” din 14 aprilie 1935. Conferinţa nu a mai avut loc din cauza interzicerii publicaţiei şi a dizolvării Ligii.

Broşura „Apărarea culturii” editată sub egida Ligii Contra Prejudecăţilor (1935). Acest exemplar a fost confiscat de Siguranţă din locuinţa avocatului comunist Radu Olteanu cu ocazia unei percheziţii domiciliare care a avut loc în noiembrie 1936. ANIC, Fond 151, Dosar nr. 4.

1935. Broşura „«Minunea» de la Maglavit” tipărită de Liga Contra Prejudecăţilor. Redăm un scurt fragment din articolul „Maglavitul revelator” semnat de către profesorul Ilie Cristea, care este edificator asupra textelor cuprinse în interiorul tipăriturii: „Partea cea mai reacţionară a societăţii noastre repudiază raţiunea şi ştiinţa, fiindcă acestea conchid la necesitatea prefacerilor şi se cufundă cu frenezie în iraţional şi obscurantism. În Germania, ea face să renască cultul păgân, iar în România umple drumurile Maglavitului”. ANIC, Fond 151, Dosar nr. 6.

Afişul răspândit pe străzile Capitalei în noiembrie 1935 care conţinea şi Apelul Ligii contra prejudecăţilor (publicat şi în revista „Orizont”, nr. 3 din 31 martie 1935). ANIC, Fond 151, Dosar nr. 3.

Eugen Bendel

Ilie Cristea 

Maria Popescu Puţuri, născută Triboianu

Mihail Cruceanu

Mihail Cruceanu

Emanoil Vinea

Bilunarul Ligii contra prejudecăţilor a avut 5 apariţii în decursul anului 1935. Primul număr a apărut pe 24 februarie, iar ultimul la data de 28 aprilie 1935.

Bilunarul Ligii contra prejudecăţilor a avut 5 apariţii în decursul anului 1935. Primul număr a apărut pe 24 februarie, iar ultimul la data de 28 aprilie 1935.

Articol semnat de Maria Triboianu publicat în „Orizont” nr. 2 din 10 martie 1935.

Articol semnat de Alexandra Mezincescu publicat în „Orizont” nr. 3 din 31 martie 1935.

Articol semnat de Emil Samuilă sub acronim, apărut în „Orizont” nr. 3 din 31 martie 1935 (Samuilă era în paralel şi ziarist la cotidianul „Dimineaţa”). În conţinutul articolului, autorul combătea argumentele conservatorilor din societatea românească care se opuneau introducerii în Codul Penal (aflat în dezbatere la acea vreme şi care va fi adoptat în 1936 ) a unor prevederi referitoare la dezincriminarea avortului pe criterii eugenice.

Comentarii

Bacalbasaultras , 14.10.2013, 20:06

Acum, daca tot citati din Gheorghe I Ionita, spuneti si de Ioan Scurtu. Informatia cu cei 5 deputati alesi pe listele Blocului Muncitores-Taranesc, banuiesc ca provine din publicatiile lui. Iar ultimul pe lista de 5 a BMT era Lucretiu Patrascanu. Adica el, legal ar fi fost deputat inca din 1925 si nu de abia din noiembrie 1946! Din pacate, stanga de toate formele, inclusiv cea bolsevica, a fost tare dupa 1918!!!
 
Comentează (toate câmpurile sunt obligatorii)

 

 

 
CAPTCHA image for SPAM prevention

 
PayPal
Minte şi cunoaştere. O perspectivă buddhistă

Minte şi cunoaştere. O perspectivă buddhistă

Această orbitoare absență a luminii

Această orbitoare absență a luminii

De veghe în lanul de secară

De veghe în lanul de secară

Sustine Militia Spirituala prin bannere
Linkuri utile
 
 
IRIR Alttext
© Miliţia Spirituală 2011
Termeni și condiţii Sitemap Designed by GreenAd