Boicotul – câteva consideraţii

Decizia luată de Comunitatea „Uniţi Salvăm” de a boicota alegerile eurparlamentare a suscitat o amplă dezbatere în mediul online. Hotărârii i s-au raliat o serie de comentatori şi activişti civici (Ioana Lupea, Mircea Kivu, Sorin Cucerai, Costi Rogozanu, Vasile Ernu, Florin Poenaru, Cornel Vâlcu, Claudiu Crăciun, Mihail Bumbeş, etc.), ONG-uri sau platforme (Miliţia spirituală, Rezistenţa Urbană). 

Nu am să comentez revendicările avansate de Comunitate, întrucât s-a scris destul pe marginea acestui aspect, ci am să trec în revistă uriaşul aparat politico-mediatic pornit împotriva celor care au hotărât să se folosească de acest eveniment pentru a trage un semnal de alarmă faţă de şubrezenia sistemului (legislaţie electorală, slaba calitate a ofertei electorale, absenţa temelor europene din dezbaterile publice, etc.).

Deşi adepţii acestui statement politic nu reprezentau o forţă mediatică şi nu aveau o putere prea mare de influenţare a opiniei publice, asupra susţinătorilor ideii s-a abătut un potop de critici, ironii şi injurii. 

În timp ce unele ONG-uri apropiate de Comunitatea „Uniţi Salvăm” (Funky Citizens sau FDSC) au combătut decizia, având însă o atitudine moderată şi condescendentă, susţinând că este de înţeles o asemenea poziţie în actualul context social-politic, de partea cealaltă, liderii de opinie/jurnaliştii Dreptei conservatoare şi think tank-urile apropiate Cotroceniului (Dan Tăpălagă, Andrei Cornea, Dragoş Paul Aligică, Expert Forum, Freedom House, GDS, Institutul pentru Politicei Publice, etc.) au reacţionat vehement, tratându-i cu dispreţ şi ironie pe cei care susţineau greva cetăţenească.[1] În aceeaşi manieră i-au catalogat şi pe zecile de mii de manifestanţi care au ieşit anul trecut în stradă pentru a protesta împotriva RMGC şi CHEVRON (este elocvent interviul pe care filosoful Andrei Pleşu i l-a acordat jurnalistei Mirela Nagâţ în care acesta îi lua peste picior pe demonstranţii anti-RMGC[2]).

Totodată, în câteva apariţii pe micile ecrane, doi membri marcanţi ai României Curate, Alina Mungiu–Pippidi şi Moise Guran, îi avertizau pe alegători să fie extrem de reticenţi faţă de internet, unde se manifestă un puternic curent împotriva participării la vot. 

„Greviştii” au fost etichetaţi drept „infantili”, „habarnişti”, „hipsteri” (etichetă folosită în sens peiorativ) în ceea ce priveşte cunoaşterea modului de funcţionare al instituţiilor UE şi al procesului electiv european.

Susţinătorii Dreptei au evitat cu bună-ştiinţă să ia în seamă doleanţele membrilor Comunităţii „Uniţi Salvăm”, în scopul de a arunca în derizoriu demersul celor care au demonstrat împotriva lui Băsescu şi Ponta în 2012, respectiv 2013. 

Desigur, „directorii de conştiinţe” ai Dreptei știu că membrii Comunităţii „Uniţi Salvăm” şi simpatizanţii ei se bucură de o credibilitate puternică şi că unii dintre ei provin tocmai din electoratul care de regulă este votant al formaţiunilor politice de dreapta: tineri cu instrucţie şcolară peste medie, creativi, cu iniţiativă şi în general cu job-uri în mediul privat corporatist.

Mai mult, formatorii de opinie conservatori sunt vizibil iritaţi că de la o vreme încoace temele supuse dezbaterii publice de către Comunitatea „Uniţi Salvăm” au reuşit să capteze atenţia şi să nască foarte multe polemici printre cei interesaţi de bunul mers al cetăţii (vezi în special spaţiul virtual).

O poziţie puternică manifestată împotriva boicotului a venit şi din partea cotidianelor centrale („Adevărul” sau „Gândul”), precum şi din partea analiştilor şi aşa-zişilor jurnalişti de la trusturile de presă arondate puterii şi opoziţiei (Antena 3, România TV, B 1 TV). 

O veritabilă Cântare a României în favoarea alegerilor pentru Parlamentul European a fost orchestrată de către instituţiile statului, partidele parlamentare şi fundaţiile apropiate lor, dar şi de către marile trusturi de presă ai căror jurnalişti au lăsat echidistanţa de o parte, transformându-se în jalnici propagandişti/susţinători ai "boicotării boicotului" (zeci de milioane de euro au fost cheltuite în acest scop). Accesul vocilor care susţineau absenţa de la vot a fost blocat cu bună-ştiinţă inclusiv pe postul public de televiziune. Probabil că foştii activişti de partid ai Secţiei de agitaţie şi propagandă a CC al PCR privesc cu invidie la modul subtil şi rafinat prin care opiniile opozanţilor sistemului au fost marginalizate.

În loc să analizeze lista de revendicări avansată de Comunitatea „Uniţi Salvăm”, majoritatea celor care au combătut „greva cetăţenească” s-a mărginit în atacarea promotorilor ideii, acuzându-i de imaturitate politică, filorusism sau susţinători ai PSD.

Cu alte cuvinte, „puştii” ăştia au reuşit doar cu ajutorul reţelelor sociale şi a unor resurse financiare slăbuțe să polarizeze şi să aducă în prim-planul opiniei publice mai multe teme de care establishment-ul fuge ca dracul de tămâie.

Susţinătorilor actualului sistem politic care vehiculează ideea că nu există alternativă, că lucrurile nu se pot schimba peste noapte şi că este necesară prezenţa la vot indiferent de ce fel de oameni s-ar afla pe liste, le voi contrargumenta cu amintirea unui eveniment petrecut în trecutul recent al ţării noastre. 

Pe 15 noiembrie 1987 erau programate alegeri locale în toate unităţile administrativ-teritoriale ale RSR. Ştim cu toţii cum erau organizate alegerile înainte de 1989 şi care erau prevederile Legii electorale în vigoare la acea vreme[3]. 

Ei bine, muncitorii de la Întreprinderea de Autocamioane „Steagul Roşu” din Braşov au refuzat să se mai prezinte la urne şi s-au revoltat împotriva regimului şi a conducătorilor lui, trecând de la revendicări profesionale (în genul celor iniţiate în 1977 de către minerii din Valea Jiului) la revendicări politice (vezi momentul în care demonstranţii pătrund în sediul Comitetului Judeţean de Partid, distrug portretele şi însemnele de partid şi de stat şi îl iau la bătaie pe primarul şi prim-secretarul Comitetului municipal de partid Braşov, Dumitru Calancea).

Muncitorii ştiau că întregul proces electoral era o farsă, alegătorul neavând pe cine să aleagă, întrucât toţi candidaţii erau propuşi şi aleşi numai cu acordul partidului unic. Situaţia este exterm de asemănătoare cu cea din zilele noastre. Nu mai avem de-a face cu o singură formaţiune politică, ci cu mai multe partide parlamentare care sugrumă orice tentativă de constituire a unui alt partid (vezi Legea partidelor politice). Un adevărat oligopol. 

Ulterior, după înăbuşirea protestului, un întreg aparat represiv şi de propagandă s-a pornit împotriva muncitorilor şi celorlalţi cetăţeni care li s-au alăturat. Slavă Domnului că azi nu mai trăim într-o dictatură.

Regimul era incapabil să înţeleagă doleanţele protestatarilor. Şi în accepţiunea liderilor de la acea vreme, România considerată ca fiind un stat solid, cu o Lege Fundamentală votată de întreg corpul electoral şi un întreg sistem legislativ produs de parlamentul democratic unicameral – Marea Adunare Naţională. Peste numai doi ani de zile, istoria avea să infirme întreg eşafodajul politico-administrativ şi să confirme/valideze întru totul acţiunea curajoşilor muncitori din Braşov.

Vom vedea în viitorul apropiat dacă temele de reflecţie şi formele de protest propuse de Comunitatea „Uniţi Salvăm” au fost justificate.

P.S. Prin insuccesul în alegeri al lui Mihai Răzvan Ungureanu intelighenţia conservatoare a suferit o înfrângere usturătoare. Şi când mă gândesc ce forţă reprezentau în spaţiul public urban al anilor ’90 vocile unor străluciţi gânditori precum Horia Roman- Patapievici, Andrei Pleşu, Gabriel Liiceanu sau Mircea Mihăieş. Astăzi, mesajele şi luările de poziţie exprimate de aceştia faţă de unele evenimente sau diverşii actori ai scenei politice şi-au pierdut considerabil din forţa şi greutatea pe care o aveau în vremea în care Ion Iliescu se comporta la fel ca actualul preşedinte al României (vezi perioada 2001 – 2004).