Statul, responsabilitatea și nesupunerea civilă

O spun din capul locului, nu am nimic împotriva Monicăi Macovei. Dimpotrivă, este o femie luptătoare, serioasă şi – îndrăznesc să sper – bine intenţionată. Dincolo de susţinerea iresponsabilă a unui personaj ca Băsescu şi de recentul ei (auto)portret mesianic, nu am mari reproşuri. De asemenea, nu am nimic cu războiul împotriva corupţiei. Însă febra de admiraţie născută în marginea candidaturii lui Macovei şi delirul justiţiar care i-a cuprins pe admiratorii săi mi se par riscante. Nu intru în amănunte, dar pe scurt cam asta cred: politica este şi trebuie să rămână „arta răului celui mai mic”. E singurul mod în care ne menţinem luciditatea şi spiritul critic. Adeziunile euforice şi figurile salvatoare au produs prea mult sânge ca să mai cred în „votul pozitiv” şi în candidaţii ideali.

Dar, dincolo de persoana Monicăi Macovei şi de fervoarea simpatizanţilor ei, cred că mai este o problemă născută în marginea acestei candidaturi.  Se vorbeşte cu o patimă tot mai aprinsă de orbirea justiţiei şi de providenţialitatea statului minimal. În alte medii intelectuale şi academice, apologia pieţei libere şi a statului minimal se practică pe un ton rezonabil, cu argumente inteligente şi fără accente fasciste. La noi însă discursul neoliberal a atins cote îngrijorătoare. Cei mai mulţi partizani ai dreptei spumegă de furie când aud de egalitate, îi înjură pe săraci şi pensionari şi strâmbă din nas când le vorbeşti de minorităţi, discriminare, ecologism drepturi pozitive ş.a.m.d. Dar mai mult se enervează când vine vorba de aistenţă socială şi impozitare progresivă. Pentru ei, statul social este un tâlhar care jefuieşte cetăţenii harnici şi dă de pomană trântorilor. Asimilând retorica preşedintelui Băsescu şi a elitelor postcomuniste, simpatizanţii dreptei cred că statul soical este „statul obez”, „statul mafiot”, „statul (neo)comunist”.

Una dintre ideile de căpătâi ale dreptei este că statul social distruge competitivitatea. Se spune că politicile de stânga anihilează motivaţia economică şi îi transformă pe oameni în asistaţi.  Alternativa ar fi statul minmal. Ideea pe care o susţine dreapta este că, în lipsa unor stipendii arbitrare, toţi indivizii ar fi mai responsabili. Deci inclusiv cei defavorizaţi. Discuţia pe marginea acestui subiect este lungă şi nu intru în detalii. 

Întrebarea pe care doresc să o pun este: cât de responsabili sunt supuşii unui stat minimal, un stat obsedat permanent de orbirea justiţiei? Probabil că, din unghi economic, cetăţenii devin mai activi. Statul minimal te împinge fără să vrei într-o lupta acerbă pentru supravieţuire. Vrei, nu vrei, devii responsabil pentru propria conservare. 

Aş pune însă câteva întrebări. Ce este, în fond, responsabilitatea? Şi de câte feluri este aceasta? Să fie oare grija faţă de prosperitate singurul chip al responabilităţii? Şi să fie răspunderea penală singurul tip de răspundere cu care suntem datori? Nu cumva statul minimal riscă să devină un stat justiţiar, care priveşte cu suspiciune orice deviere de la normă? Şi nu cumva maniheismul încorporat în tema luptei anti-corupţie ne anesteziază spiritul critic? 

Aceste întrebări, pe care majoritatea fanilor dreptei refuză să şi le pună, deschid un câmp al discuţiei care merită o atenţie specială. Nu intru acum în amănunte, dar aş dori să schiţez în câteva puncte proiectul unei critici a conceptului neoliberal de responsabilitate:

- Concepţia neoliberală tinde să confişte noţiunea de responsabilitate şi să o aloce doar domeniului economic;

- Ar trebui reamintit că responabilitatea nu înseamnă doar preocuparea pentru prosperitate. Înseamnă şi o grijă specială faţă de săraci, bolnavi, marginali etc.;

- Răspunderea penală a infractorilor nu trebuie să înlocuiască răspunderea morală a cetăţenilor.

- În contextul corupţiei româneşti, statul minimal tinde să devină un stat justiţiar. Lupa anti-corupţie e necesară oriunde, dar focalizarea unilaterală asupra acestui fenomen tinde să producă o ofertă excedentară de jertfe simbolice, care să astâmpere cererea de sânge a populaţiei;

- Statul justiţiar priveşte cu suspiciune orice comportament deviant şi, de aceea, supravegherea şi controlul trebuie să crească. Orice individ devine un potenţial infractor şi, în acest fel, se instaurează ceea ce Foucault numea „societatea disciplinară”;

- Libertăţile economice au drept corelat o serie întreagă de constrângeri care ţin de viaţa privată. Nu poţi elibera din lesă un câine, dacă nu l-ai dresat în prealabil. Sau, altfel spus, dacă nu l-ai făcut „responsabil”.

- Spre deosebire de alte tipuri de stat, statul justiţiar este cel mai bun administrator al legii penale. Într-un astfel de stat, legea devine expresia simbolică a celei mai bune ordini. Dar prin aceasta, legea penală acaparează eticul, socialul şi politicul şi, astfel, se substituie eticii, conştiinţei critice, atitudinii politice a oamenilor de rând. 

- Există o serie întreagă de nedreptăţi girate de lege, la care cel mai bun răspuns este nesupunerea civilă. Cazurile recente din România privind Roşia Montană şi gazele de şist sunt grăitoare. Reamintesc că nesupunerea civilă este tot o formă de responsabilitate.

Legat de această ultimă problemă a nesupunerii civile, aş mai adăuga câteva observaţii proaspete. Citeam deunăzi pe pagina de Fb a lui Costi Rogozanu că un anumit domn, expert constituţional, a propus o anchetă penală a protestelor din ianuarie 2012. Propunerea a pornit de la o mărturisire mai veche a recent „puşcăriabilului” V. Hrebenciuc. Acesta a dat de înţeles, la un moment dat, că protestele respective nu au fost atât de spontane. Prin urmare, domnul expert constituţional a sugerat că se impune o anchetă.

Din punctul meu de vedere, o astfel de sugestie se încadrează perfect  în logica statului justiţiar, pe care fanii dreptei româneşti îl mai numesc şi „adevăratul stat de drept”. Într-un stat justiţiar veritabil, nu există nici protest, nici nesupunere civilă. În primul rând, există o contradicţia conceptuală între  respectul orb faţă de lege, pe de o parte şi nesupunerea civilă, de cealaltă parte. În al doilea rând, statul justiţiar încurajează o anumită somnolenţă civică. Cum se întâmplă acest lucru? Într-un stat justiţiar, lupta împotriva corupţiei capătă valenţele mistice a unei lupte împotriva Răului. Cu alte cuvinte, răul din lume este redus la dimensiunea sa penală. Iar aceasta este sublimată la nivel simbolic într-un focar de negativitate, demnă de maniheism sau alte credinţe dualiste. Şi cum lupta cu Răul este încredinţată unui luptător abil, atunci conştiinţa critică este transferată de la cetăţean la stat. Ce rost are să fii lucid, când ştii că justiţia este idependentă, iar statul justiţiar a pus tunurile pe nelegiuiţi? Singura ta obligaţie este să te îmbogăţeşti (dacă poţi) şi să îţi trimiţi conştiinţa la somn. Eşti pe mâini bune. Dormi liniştit, statul minimal veghează pentru tine!

P.S. Am văzut că circulă în multe medii o confuzie onomastică. Nu se spune „nesupunere civică”, ci „nesupunere civilă”. Este civilă, fiindcă nu e insurecţie armată. Nu încă...