CNSAS, niciodată incomod

„Şira spinării” este criteriul principal pentru desemnarea unui membru în Colegiul CNSAS. Cel puţin aceasta este opinia Germinei Nagâţ, exprimată într-un interviu, publicat în Revista 22 [http://www.revista22.ro/articol.php?id=13988]. În baza acestui criteriu imuabil, oricine ar putea să ocupe teoretic poziţia de membru în Colegiul CNSAS, însă cu o singură condiţie: să beneficieze de sprijin politic sau instituţional. În numirea unui membru în Colegiul CNSAS, nu trebuie ignorată pregătirea profesională a candidaţilor, un criteriu care nu este menţionat în acest interviu.

Este greu de presupus că Parlamentul ar numi în conducerea unei instituţii, să spunem economice, o persoană care nu are un background academic adecvat. Acest lucru ar conduce la funcţionarea improprie a respectivei instituţii. Doamna Nagâţ a mai realizat şi o altă descriere, extrem de interesantă, a statutului de membru în Colegiul CNAS: „sinecură, un loc călduţ […] cu secretară şi şofer”. Sperăm că, de această dată, s-a înşelat.

În articolul de faţă, mi-am propus să analizez informaţiile din acest interviu, multe dintre ele tendenţios prezentate. Textul este scris din perspectiva unui cercetător interesat de soarta CNSAS-ul şi preocupat de buna funcţionare a acestei instituţii.  CNSAS-ul este, în opinia mea, o instituţie fundamentală pentru un stat democratic, mai ales pentru un stat care a cunoscut trauma unui regim opresiv, ca cel comunist.

Principala întrebare care mă preocupă este dacă acest interviu reprezintă poziţia oficială a CNSAS-ului, exprimată prin vocea autorizată a unuia dintre directori[1] sau domnia sa exprimă opinii particulare? Personal, cred că acest interviu reprezintă unul dintre răspunsurile instituţiei la raportul „CNSAS la răscruce. Eliberăm trecutul din prezent! Raport despre starea CNSAS” despre funcţionarea CNSAS, şi este o interpretare eronată a multora dintre ideile legitime, exprimate de autorii raportului, printre ca mă număr, dar şi la criticile formulate în ultima perioadă. În nicio instituţie publică, un director nu exprimă doar un punct de vedere personal. Orice declaraţie a lui cu privire la instituţia respectivă este posibilă numai cu acordul structurii de conducere, în cazul de faţă Colegiul CNSAS. 

Reprezintă această ieşire la rampă un indiciu că şefii Colegiului preferă să scoată castanele din foc cu mâna propriilor angajaţii? Procedând astfel, ei încearcă, pe cât posibil, să evite orice exprimare publică. Practic, ei refuză în a răspunde explicit criticilor formulate de societatea civilă, de cercetătorii acreditaţi sau de către petenţi. Este mai mult decât evident că membrii Colegiului au redus la minim orice apariţie publică, pentru a nu da naştere unor critici privind modul cum funcţionează sau, mai bine spus, cum nu funcţionează această instituţie. Administrarea improprie a CNSAS nu mai este un mister pentru nimeni şi de aceea nu insistăm în articol asupra acestui aspect. Informaţii relevante despre principalele disfuncţionalităţi pot fi consultate de către cei interesaţi în raportul CNSAS la răscruce! Eliberăm trecutul din prezent! Raport despre starea CNSAS .

Ieri, 29 martie 2012, a fost aleasă, de către membrii Colegiului, „noua” structură de conducere a CNSAS. „Noua” conducere este formată din Dragoş Petrescu, preşedinte, Virgil Ţârău, vicepreşedinte, şi Corneliu Turianu, secretar. Singura modificare o reprezintă dispariţia din organigramă a domului Constantin Buchet, care, lipsit de susţinere parlamentară sau sătul de demnitatea publică (puţin credibilă această variantă), nu a mai fost ales pentru încă un mandat. În locul său a fost numit jurnalistul Florian Bichir, propunere a grupului progresist, iar în funcţia de secretar a fost ales domnul Corneliu Turianu, un personaj cu o biografie interesantă[2], înainte şi după 1989. Domnia sa era până ieri un virtual lustrabil, dar, spre norocul său, „legea lustraţiei” a fost declarată de curând neconstituţională. 

Ca o primă concluzie am putea spune că la vremuri noi, tot ei. Din cei 10 membri ai Colegiului, numiţi de Parlamentul României, 7 sunt vechi membri şi numai 3 sunt figuri noi. Este vorba despre domnii Florian Bichir, jurnalist (nominalizat de grupul progresist), Florin Abraham, istoric, director ştiinţific al Institutului Ovidiu Şincai şi cercetător în cadrul INST (nominalizat de PSD) şi Adrian Cioflâncă, istoric, cercetător ştiinţific la Institutul A.D. Xenopol din Iaşi şi, până de curând, director în cadrul Institutului de Investigare a Crimelor Comunismului şi Memoria Exilului Românesc (nominalizat de PDL). Deţinerea mai multor funcţii de către membrii Colegiului este o caracteristică, devenită regulă în ultimii ani. Este totodată demn de remarcat efortul membrilor Colegiului de a se ridica la nivelul cerinţelor tuturor acestor funcţii.

Interviul prezintă o mistificare, voit tendenţioasă, a raportului CNSAS la răscruce, sesizabilă încă din titlul ediţiei scrise „CNSAS-ul, mereu incomod”, iar singurul scop pare a fi acela de a argumenta neîncetat existenţa Colegiului, numit pe criterii politice. De asemenea, Colegiul este identificat de doamna Nagâţ cu instituţia în sine, lucru cât se poate de periculos şi manipulator. În opinia mea şi a celorlalţi autori ai raportului, menţinerea acestei structuri, extrem de costisitoare, nu se mai justifică din moment ce nu mai îndeplineşte atribuţiile din vechea lege, declarată neconstituţională acum patru ani. 

Departe de a reprezenta o mutare strategică, interviul acordat de Geanina Nagâţ confirmă cel puţin un lucru, sesizat de altfel de majoritatea celor care interacţionează într-un fel sau altul cu activitatea acestei instituţii. Întrebată de jurnalistă A. Pora dacă în cadrul CNSAS „sunt şi oameni care acţionează în virtutea altor interese, eventual interese politice, care acţionează sub dicteul partidelor?”, şefa Direcţiei de investigaţii a răspuns nonşalant “Sunt convinsă de acest lucru”. Afirmaţia nu mai miră pe nimeni şi sunt arhicunoscute cazurile când membrii Colegiului se tocmeau între ei referitor la declararea sau nedeclararea ca informator/colaborator al Securităţii a anumitor persoane. Emiterea unui verdict se realiza de cele mai multe ori în funcţie de interesele partinice sau de afilierea politică a persoanei respective. În acelaşi timp, Colegiul CNSAS a fost un instrument util de „spălare” a unor persoane, a căror relaţie cu Securitatea era mai mult decât evidentă.

În continuare, doamna Nagâţ declară că numirea politică a membrilor Colegiului reprezintă şi salvarea instituţiei (sic!), deoarece, în opinia directoarei de la CNSAS, „reprezentanţii partidelor se observă atent unii pe alţii”. Întra-adevăr, reprezentanţii partidelor numiţi în colegiul CNSAS se observă unii pe alţii, dar nu pentru că ar fi îngrijoraţi de abuzul de putere al colegilor, ci din cu totul alte motive. Logic ar fi fost ca propunerea pentru această funcţie, care implică o imensă responsabilitate şi o pregătire de specialitate, să fie precedată de o atentă evaluare a posibililor membri, cum de altfel se şi menţionează în lege, prevedere care însă nu a fost respectată. În mod normal, foştii membri ai Colegiului, reconfirmaţi de Parlament, ar fi trebuit să iasă public şi să ne spună de ce ar trebui să mai deţină un mandat pentru alţi şase ani. La fel cum angajaţii CNSAS, mă refer la personalul de execuţie, sunt evaluaţi periodic de către şefii ierarhici, o regulă care funcţionează în toate instituţiile democratice, şi membrii colegiului CNSAS, care au deţinut această funcţie, ar fi trebuit să se spună unei cvadruple evaluări: 

1.     O autoevaluare – în cadrul căreia să ne spună care a fost mandatul primit la numirea în funcţie, ce şi-au propus şi ce au realizat, ce probleme au întâmpinat şi ce soluţii au adoptat şi propus pentru remedierea acestor probleme; 

2.     O evaluare internă – realizată de către personalul din subordine, o regulă care funcţionează în toate instituţiile occidentale, modelul la care ne raportăm de fiecare dată, şi în mediul academic. Câţiva dintre membrii Colegiului sunt şi profesori universitari, deci cunosc această procedură. Nu poţi deţine veşnic o funcţie, doar pentru că ai fost numit acum 6 sau 12 ani. Desigur, este posibil acest lucru, dar numai dacă ai performanţe relevante în domeniu. 

3.     O evaluare externă – realizată de către Parlamentul României, instituţia care i-a investit în funcţie, şi care ar trebui să urmărească în ce măsură angajamentele luate de aceştia, la numirea în funcţie, au fost îndeplinite. 

4.     O altă evaluare externă – realizată de către societatea civilă; aceasta deoarece, deşi sunt numiţi pe criterii politice, ei ar trebui să reprezinte, în primul rând, interesele societăţii, nu pe cele ale unor grupuri partinice.

În cadrul aceluiaşi interviu, directoarea Direcţiei investigaţii induce şi ideea că activitatea CNSAS este atent monitorizată de Parlament, instituţia care validează propunerile de numire a potenţialilor membri ai Colegiului. Interesul Parlamentului faţă de activitatea acestei instituţii, responsabilă cu cercetarea trecutului comunist şi gestionarea Arhivei Securităţii, a fost arătat în cursul audierilor de luni, când, conform informaţiilor apărute în mass-media, aleşii noştri s-au limitat doar la a valida propunerile primite de la partide, Guvern şi Preşedinţie, fără a evalua activitatea foştilor membri ai Colegiului şi a vedea dacă aceştia mai merită întra-adevăr să ocupe în continuare această funcţie. (Totuşi, într-o discuţie cu unul dintre membrii Colegiului, acesta mi-a spus că el a răspuns mai multor întrebări. Asupra modului cum au decurs audierile pentru Colegiul CNSAS o să revenim cu o ocazie ulterioară, după ce vom primi un răspuns de la Parlamentul României). 

În cadrul interviului, doamna Nagâţ invocă şi numele regretatului Constantin Ticu Dumitrescu, unul dintre artizanii înfiinţării CNSAS, plecat prea repede dintre noi. Din păcate, invocarea numelui său poartă prea mult amprenta unui ritual religios, pe care majoritatea angajaţilor cu funcţii de conducere din această instituţie îl practică. Singurul scop este legitimarea unei structuri de conducere, precum acest Colegiu CNSAS. Azi, un departament din această instituţie poartă numele lui Constantin Ticu Dumitrescu. Ne întrebăm dacă singura sursă de legitimare rămasă este Asociaţia Foştilor Deţinuţi Politici din România. Însă doamna Nagâţ omite să menţioneze criticile aduse de actualul preşedinte al AFDPR, domnul Octav Bjoza, instituţiei CNSAS. Nu cu mult timp în urmă, cu prilejul unei manifestări ştiinţifice organizată la Oradea, domnul Bjoza a criticat, încă o dată, modul de desemnare al membrilor din Colegiu.

În mod intenţionat, doamna Nagâţ creează o dihotomie voită, intenţionat construită, între cele două categorii care interacţionează cu CNSAS-ul: petenţii (foşti deţinuţi politici şi urmaşi ai acestora) şi cercetătorii acreditaţi. Respectul statului român pentru prima categorie s-a văzut din modul cum au fost soluţionate cererile depuse de aceştia în baza legii nr. 221/2009. Dacă şefii CNSAS sunt extrem de interesaţi de soarta şi drepturile foştilor deţinuţi politici, cum se face că nici un reprezentat al acestora nu se regăseşte în conducerea CNSAS? Este posibil ca acest interes să existe numai în discurs? 

Doamna Germina Nagâţ inoculează şi ideea că o parte dintre cercetătorii acreditaţi, numiţi drept „detractori”, sunt responsabili de disfuncţionalităţile din cadrul CNSAS. Nu ezită să arate că părerile acestora s-au schimbat în decurs de numai câţiva ani, după cum reiese din acest citat: „unii” dintre aceşti „detractori ai noii legii sunt printre cei care la vremea promulgării nu numai că n-au criticat-o, dar au şi lăudat-o”. O afirmaţie total gratuită şi fără nici o susţinere. Din contră, cei mai mulţi dintre aceşti „detractori” au criticat în mod public forma actuală a legii. Nimeni nu a contestat existenţa instituţiei ca atare, ci doar a unui colegiu imens şi nejustificat în raport cu rezultatele obţinute în ultimii ani. Mai devreme sau mai târziu, unii dintre membrii Colegiului CNSAS vor trebui să admită că această structură nu-şi mai justifică existenţa şi trebuie procedat la înlocuirea ei cu un organism foarte restrâns de conducere, format din profesionişti, în numirea cărora lor să nu mai conteze criteriul politic sau relaţiile partinice. 

Una dintre modificările propuse de Germina Nagâţ vizează direct drepturile constituţionale ale cercetătorilor acreditaţi, în calitatea lor de cetăţeni ai statului român, drepturi care sunt stipulate ca atare în legea fundamentală. Prin această aluzie se încearcă, cel mai probabil, transmiterea unui mesaj autorilor raportului despre starea CNSAS, detractori, cum sunt ei numiţi în interviu. Redăm aici declaraţia: „A treia modificare pe care aş saluta-o eu ţine de un lucru care poate părea minor, dar care ne-a creat mari probleme, mai ales în ultimul timp. Există o prevedere care stabileşte un termen de 60 de zile pentru soluţionarea cererilor de copii ale cercetătorilor acreditaţi. Aş elimina această prevedere fără să ezit. O să vi se pară bizar că mă leg de aşa ceva, însă cred că accesul la propriul dosar este principalul scop al legii şi principalul scop al existenţei CNSAS. În situaţia în care resursele umane nu cresc şi nici nu au cum să crească în funcţie de numărul de cereri, suntem puşi în situaţia să tratăm preferenţial o categorie care nu e prioritară în lege şi să favorizăm cercetătorii acreditaţi în dauna persoanelor care au acces la propriul dosar. Pentru persoanele care îşi consultă dosarul nu e prevăzut niciun termen la ridicarea de copii, deci ele pot aştepta oricât, însă legea ne obligă să dăm prioritate cercetătorilor acreditaţi. (subl. noastră – D.L.)”. 

Majoritatea cercetătorilor acreditaţi la CNSAS ştiu că aceste copii se eliberează nu în 60 de zile, ci după luni de aşteptare, chiar ani în unele cazuri. Sunt sau nu cercetătorii acreditaţi o categorie prioritară? Directoarea Germina Nagâţ se contrazice de câteva ori în cadrul acestui răspuns: 1. CNSAS pus în situaţia de a trata preferenţial o categorie, care nu e prioritară în lege (cercetătorii acreditaţi), dar totuşi 2. Legea îi obligă să dea prioritate cercetătorilor acreditaţi.

Tot în acest interviu, doamna Nagâţ ne informează cât de privilegiaţi sunt cercetătorii acreditaţi, detractori în limbajul domniei sale. Ei au posibilitatea, ce lucru curios!, să cerceteze documentele create de fosta Securitate. Omite să precizeze că dreptul la informaţie este un drept stabilit prin Constituţie, şi nu un privilegiu, după cum încearcă să sugereze intervievata. Iar dreptul meu, ca cetăţean, este de a solicita şi primi acele informaţii pe care eu le consider relevante pentru activitatea mea.

Preşedintele Băsescu, în total dezacord cu interviul doamnei Nagâţ şi cu concepţia şefilor ei de a asigura accesul cetăţenilor români la documentele din arhivele Securităţii, a declarat în discursul din 18 decembrie 2006, şi în baza căruia regimul comunist a fost condamnat că „ilegitim şi criminal”, că „o Românie democratică este una în care accesul la istorie, deci la arhive, este liber şi neîngrădit”. 

În cadrul interviului, doamna Nagâţ îşi mai permite să dea şi un sfat cercetătorilor „adevăraţi”, în baza experienţei sale de 9 ani prin diverse biblioteci din străinătate: „Un cercetător adevărat, un profesionist, nu copiază zeci de mii de file pentru a scrie un studiu”. Probabil, în accepţiunea ei, cercetătorii adevăraţi sunt doar cei care nu întocmesc rapoarte despre activitatea CNSAS şi nu contestă autoritatea şefilor ei.  Restul sunt detractori. 

Identificarea duşmanului, demonizarea lui şi privarea lui de orice drepturi face parte din repertoriul oricărei instituţii autoritare, nedemocratice, lipsită de transparenţă. Acest lucru a fost extrem de vizibil în timpul regimului comunist, pe simplul motiv că „duşmanii poporului” reprezentau principala piedică în buna funcţionare a acestui sistem. Dar s-a văzut că, în final, regimul s-a prăbuşit ca urmare a unei implozii şi nu a unei acţiuni externe realizată de aceşti duşmani. Implozia a fost o consecinţă directă a acţiunilor „societăţii necivile”. Să fie oare acesta şi sfârşitul Colegiului CNSAS, care aduce mai mult cu o societate necivilă?  

Trebuie să recunoaştem că interviul este abil construit, fiind prezentată şi o justificare pentru care CNSAS a deconspirat foarte puţin ofiţeri de Securitate: rezolvarea cererilor depuse în baza Legii nr. 221/2009 sau, după cum spune Germina Nagâţ, „reaşezarea” priorităţilor CNSAS-ului: „am amânat unele activităţi care nu sunt condiţionate de un termen, vezi întocmirea notelor de constatare pentru ofiţeri”. În spatele limbajului de lemn practicat de doamna Nagâţ se ascunde temerea noastră că nici domnia sa, în calitate de „eminenţă cenuşie” a CNSAS, nu a ridicat oficial vreodată problema resurselor umane şi materiale. A făcut doamna Nagâţ vreun memoriu intern către Colegiu în care să semnaleze existenţa resurselor precare, absenţa personalului? Ori s-a complăcut în inacţiune, alături de colegii din conducerea CNSAS?

Sunt nedumerit cum o cercetătoare de talia doamna Nagâţ, cu o experienţă de 9 ani prin bibliotecile străine, a răspuns la o întrebare legitimă, pe care o reproducem aici, cu o minciună: „Deşi există în jur de 1.000 de procese cu ofiţeri de Securitate deschise în ultimii 3 ani, nu există nicio sesizare către procuratură pentru crime. De ce?”; „Explicaţia e foarte simplă şi ţine tot de lege. În momentul de faţă, sunt circa 1.100 de ofiţeri de Securitate trimişi de Consiliu în instanţă pentru încălcări ale drepturilor omului, marea majoritate la cererea persoanelor care şi-au consultat dosarul. Articolul 14 din lege spune aşa: <<Consiliul dă publicităţii documente cu privire la cazuri neelucidate de decese sau dispariţii>>, care pot fi puse în legătură cu acţiuni ale Securităţii. NU EXISTĂ NICIO PREVEDERE LEGALĂ CARE SĂ CREEZE OBLIGAŢIA DE A NE ADRESA PARCHETULUI, DE A FACE PLÂNGERI PENALE (subl. noastră D.L.) etc. Legea prevede în schimb că noi publicăm documente, ceea ce am şi făcut. Să admitem că ne-am autosesiza şi ne-am adresa Parchetului. O plângere penală trebuie să vizeze atât fapta, cât şi făptuitorul. În documentele Securităţii, avem cu certitudine fapta şi victima. Putem să numim întotdeauna făptuitorul, ca individ? Îşi închipuie cineva că Securitatea a lăsat descrieri ale propriilor crime sub formă de documente care să servească unei plângeri penale?”.

Atunci cum poate explica doamna Nagâţ că în ultimii ani, Institutul de Investigare a Crimelor Comunismului şi Memoria Exilului Românesc (IICCMER) a depus la Parchetul Militar de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie mai multe plângeri penale, care au la bază documentele întocmite de fosta Securitate, identificate în Arhiva Securităţii[3] de Marius Oprea şi alţi cercetători [http://iiccr.ro/ro/sesizari_penale]. Să nu cunoască oare doamna Nagâţ documentele din arhiva CNSAS sau salariul ei este atât de motivant încât îşi permite să exprime asemenea elucubraţii? Sau este doar o altă tactică de manipulare a cititorilor, o încercare de a justifica neîndeplinirea unor atribuţii stabilite în OUG 24/2008, articolul 14, literele  e) dă publicităţii informaţiile şi documentele cu privire la activitatea, structura şi componenţa Securităţii, care atestă implicarea Securităţii şi a altor structuri politice şi represive ale regimului totalitar comunist în săvârşirea unor fapte împotriva vieţii, integrităţii fizice sau psihice, a drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale omului […] şi g): „dă publicităţii documente cu privire la cazurile neelucidate de decese sau de dispariţii care s-au produs în legătură cu activitatea Securităţii şi SESIZEAZĂ ORGANELE DE CERCETARE PENALĂ, DACĂ ESTE CAZUL[4] [ultima frază subliniată lipseşte însă din răspunsul doamnei Nagâţ. A se vedea declaraţiei ei mai sus – subl. noastră, D.L.]”.

Dacă însăşi doamna Nagâţ ne spune tranşant că în documentele Securităţii nu se găsesc numele făptuitorilor şi nici măcar indicii ale culpei individualizate, înseamnă că toţi cei care interoghează acest trecut traumatic ar trebui să-şi îndrepte atenţia către alte îndeletniciri sau ocupaţii. Şi să aruncăm la gunoi toate studiile, cărţile, articolele în care identificăm vinovăţii concrete, în care arătăm cu nume şi prenume cine sunt criminalii.

Totuşi, ce înţelege CNSAS-ul prin a da publicităţii documente, ca cele mai sus menţionate? Volumele publicate de CNSAS sunt de regulă editate într-un tiraj extrem de mic şi au preţuri exorbitante (un alt atu managerial al Colegiului). Pe când în lege se specifică că acestea ar trebui făcute publice şi nu scoase la vânzare. 

Întrebată despre posibila lustraţie a procurorilor, aceasta ne spune că „nu se pot face generalizări de felul acesta. NU PUTEM FACE GENERALIZĂRI NICI MĂCAR CU PRIVIRE LA OFIŢERII DE SECURITATE, PÂNĂ ŞI ÎN CAZUL LOR PROBAREA SE FACE INDIVIDUAL, deşi e la nivelul simţului comun că Securitatea, în ansamblul ei, a fost o instituţie represivă. Nu poţi să spui despre o categorie profesională în genere că se face vinovată de un lucru sau altul. Măcar şi pentru faptul că te declari democrat trebuie să respecţi regulile fundamentale care spun că vinovăţia e întotdeauna individuală şi, mai ales, că se prezumă nevinovăţia, până la proba contrarie. Repet, dacă incriminarea in corpore nu s-a putut face pentru securişti, cum se poate face în cazul civililor, pe criteriul afilierii la o profesie? E O ENORMITATE, NU SE POATE AŞA CEVA”. 

La acest răspuns extrem de elaborat al doamnei Germina Nagâţ se impune o întrebare de bun simţ: dacă responsabilitatea este individuală şi nu poţi condamna un regim, o instituţie, o întreagă categorie în numele unor încălcări ale drepturilor omului de către categorii profesionale, ca securişti, activişti de partid, procurori, atunci cum a fost posibil ca regimul comunist să fie condamnat in corpore drept ilegitim şi criminal? O condamnare care a pornit de la analiza activităţii unor categorii profesionale ca foşti ofiţeri de Securitate, activişti de partid, procurori etc. În ultimul timp, în literatura occidentală se vorbeşte tot mai frecvent despre responsabilitatea colectivă, în defavoarea celei individuale. Doamna Germina Nagâţ, cu o experienţă de aproape un deceniu în arhive şi biblioteci, ar trebui poate să fie la curent cu aceste tendinţe noi ale istoriografiei occidentale. Cum spunea regretatul Václav Havel „We are all perpetrators”, ceea ce era şi este un îndemn la reflecţia asupra responsabilităţii colective, nu doar la cea a categoriilor de torţionari. 

Crimele comise de diferiţi indivizi sunt o consecinţă directă a exercitării profesiei într-un cadru socio-profesional, generaţional şi într-un context politic specific. Astfel, tipologiile făptuitorilor (fie generalizând, fie analizând diferite subgrupuri) exprimă trăsături comune distincte. Desigur, aceasta nu exclude că printre membrii acestor categorii au existat şi oameni care nu s-au dedat la astfel de crime, care au refuzat să execute ordinele primite, dar numărul lor este destul de mic. Memorialistica concentraţionară dedicată lagărelor naziste şi celor comuniste a reţinut aceste puţine exemple, care constituie mai degrabă excepţia şi nu regula, iar doamna Nagâţ ar trebui să ştie acest lucru. De pildă, categoria judecătorilor de la Tribunalele Militare, cele care sancţionau infracţiunile politice, ar fi supusă aceluiaşi pardon colectiv de către doamna Nagâţ?  

Dacă incriminarea in corpore pe criteriul afilierii la o profesie este o „ENORMITATE” , după cum declară doamna Nagâţ, atunci înseamnă că preşedintele Traian Băsescu ar fi trebuit să mai recite şi acum, în locul mult hulitului discurs[5] din Parlamentului României, numele indivizilor care au făcut parte din Securitate, din Partidul Comunist şi alte organizaţii cu caracter represiv, identificaţi, individual, drept responsabili pentru crimele şi abuzurile regimului comunist. Iar de o parte şi de alta a lui să stea, asemenea unor sufleori din teatru, actualii membri ai Colegiului CNSAS, care să-i mai şoptească, din când în când, încă un nume de securist sau activist de partid responsabil pentru existenţa unui regim ilegitim şi criminal. 

S-a grăbit oare preşedintele Băsescu atunci când a condamnat regimul comunist ca ilegitim şi criminal? Înclin să cred că doamna Nagâţ ar spune că DA. Dacă aceasta este convingerea doamnei Nagâţ, pe care o respectăm, de ce nu a spus acest lucru în perioada în care a făcut parte din Comisia Prezidenţială pentru Analiza Dictaturii Comuniste din România? O opinie separată n-ar fi stricat, deşi poate era nevoie de acordul membrilor Colegiului pentru această disidenţă ştiinţifică.

Ceea ce frapează în acest caz este similaritatea discursului doamnei Germina Nagâţ cu justificarea Înaltei Curţii de Casaţie şi Justiţie[6]. Doamna Nagâţ a precizat că dacă CNSAS va fi unica instituţie îndreptăţită să realizeze lustraţia va „sucomba”. Lucru pe care nu l-am auzit spus înainte de votarea noului Colegiu în Parlament. Un proverb românesc spune „Fă-te frate cu dracu, până treci puntea”. Ei bine, hopul a fost trecut, membrii Colegiului au fost investiţi, aşa că doamna Nagâţ a fost mandatată să protesteze. Însă nu printr-un memoriu adresat Parlamentului României, ci prin intermediul unui interviu acordat unei publicaţii culturale.

Dar cum să probeze o instituţie ca CNSAS vinovăţia foştilor ofiţeri de securitate, când în arhiva ei se află doar o mie cinci sute de dosare de cadre ale foştilor lucrători ai Securităţii? Desigur, doamna Nagâţ ne va spune că nu deconspirarea Securităţii este prioritatea CNSAS-ul, ci accesul la propriul dosar. De altfel, a devenit o banalitate că reprezentanţii CNSAS să invoce volumul enorm de muncă, ca urmare a legii nr. 221/2009: „A fost o muncă uriaşă de căutare în arhivă, selecţie, copiere şi distribuire de documente certificate, pentru fiecare cerere în parte. Şi în plus, contra cronometru”. Întra-adevăr, este extrem de greu să cauţi în baza de date, să verifici daca în arhiva CNSAS sau în cele ale serviciilor secrete se află dosare întocmite de fosta Securităţii pe numele unor foşti deţinuţi politici, care sunt folosiţi în acest caz cu un vizibil scop de legitimare. Semnalez că nu este nici o posibilitate de a verifica dacă cei din cadrul CNSAS şi-au îndeplinit atribuţiile specificate în lege sau doar au întocmit o adresă în care au aruncat cu uşurinţă o frază rece: „precizăm, că până în prezent, în arhiva CNSAS, nu au fost identificate documente cu privire la persoanele nominalizate”. Un control al societăţii civile este mai mult decât necesar (şi) în acest caz.

De acord cu doamna Germina Nagâţ referitor la faptul că legea CNSAS trebuie modificată şi îmbunătăţită. Dar aceste modificări nu trebuie realizate cu unicul scop de a restrânge dreptul la informaţie al cercetătorilor acreditaţi, o categorie identificată din păcate de conducerea CNSAS drept principala responsabilă pentru funcţionarea defectuoasă a acestei instituţii. Legea trebuie interpretată întotdeauna în favoarea cetăţenilor, categorie în care se încadrează şi cercetătorii acreditaţi. 

Închei acest articol cu redarea unor pasaje din raportul despre CNSAS care, mai mult ca sigur, a determinat acordarea acestui interviu. În cadrul interviului, doamna Nagâţ încearcă să distorsioneze şi să schimbe sensul afirmaţiilor din acest document, dar şi să le impună cititorilor, necunoscători ai tainicei istoriei CNSAS, o grilă de citire a „realizărilor” Colegiului. Este regretabil totodată că o publicaţie ca Revista 22 se pretează unui astfel de joc, pus în scenă de Colegiul CNSAS (a cărui existenţă a fost pusă sub semnul întrebării, nu şi cea a instituţiei ca atare).

În raport s-a atras atenţia asupra faptului că structura de conduce, „Colegiul CNSAS a demonstrat grave carenţe de funcţionare” şi că acest „Colegiu şi-a dovedit ineficienţa managerială”. Noi spunem „CNSAS este o instituţie fundamentală pentru democraţia românească” şi „Funcţionarea în parametrii normali a CNSAS defineşte inclusiv relaţia noastră cu trecutul problematic. De aceea, subliniem foarte clar că acest material nu pune la îndoială utilitatea acestei instituţii, ci performanţa administrativă a conducerii şi propune soluţii pentru ameliorarea acestei situaţii, precum şi a cadrului legislativ” şi „existenţa CNSAS nu poate fi pusă la îndoială. Funcţia acestei instituţii este necesarmente vitală pentru elucidarea trecutului recent şi implicit pentru progresul democraţiei româneşti. Însă CNSAS trebuie să devină o voce a trecutului, nu o fantomă care ascunde trecutul. Astfel, Parlamentul României trebuie să modifice legea de organizare şi funcţionare a CNSAS, iar noua conducere a instituţiei să producă o schimbare de viziune în acord cu legea şi cu solicitările publice”.

Întrebarea legitimă este dacă intervievata şi intervievatoarea au citit acest raport, întocmit de cercetători acreditaţi sau au preferat să adopte un titlul senzaţional, ca cel de pe prima pagină a Revistei 22: „CNSAS, mereu incomod”. Din păcate, cred că numărul celor care mai sunt preocupaţi de soarta şi activitatea CNSAS s-a redus considerabil în ultimii ani, iar autorii raportului sunt printre puţinii interesaţi de modul cum funcţionează această instituţie. Noi nu vrem să dărâmăm, ci să reconstruim, nu vrem să demolăm, ci să reparăm.