Despre sistemul de învăţământ şi procesul Bologna

Una din modificările aduse de introducerea sistemului Bologna este parcursul de studii 3+2+3 (trei ani licenţă, 2 ani master, 3 ani doctorat). Ca urmare:

 -        parcursul de licenţă a devenit un fel de liceu. A fost imposibil ca materiile studiate în 4 ani să se comprime în trei ani. În foarte multe cazuri, au fost sacrificate cursurile opţionale, rămânând numai curricula obligatorie, impusă de minister. Au fost păstrate materiile absolut necesare pentru ca studenţii să aibă o idee despre domeniul pentru care au optat. Astfel, în timpul studiilor de licenţă nu se poate vorbi de nici un fel de specializare a studentului, ci doar de un parcurs general în disciplină. Un alt rezultat este simplificarea examenului de final de studii, care înainte de Bologna consta într-un examen scris din materia studiată în facultate şi susţinerea lucrării de licenţă, care trebuia să aibă în jur de 100 de pagini. Astăzi, în unele facultăţi s-a renunţat la examenul scris, iar lucrarea de licenţă are în jur de 40 de pagini. De aceea, nivelul studenţilor atunci când termină facultatea este din ce în ce mai scăzut. 

-        Logica sistemului merge în sensul că un procent din ce în ce mai mare dintre absolvenţii de licenţă se înscriu ulterior la master. Problema acestora este de altă natură: ei trebuie să lucreze ca să se întreţină la studii, pe de o parte, iar pe de altă parte pentru că presiunea pieţei muncii este foarte mare şi la majoritatea posturilor se cere experienţă. De aceea, tinerii trebuie să intre în câmpul muncii cât mai devreme, pentru a nu pierde acest tren. A face 8 ore pe zi de lucru şi 3 ore de studiu la şcoală este inuman. Ca să nu mai vorbim de faptul că „studiu” înseamnă în proporţie de 70% studiu individual, la bibliotecă; ceea ce predă profesorul la clasă în 3 ore pe săptămână este absolut insuficient pentru ca un student să fie bine pregătit la o materie. De aceea, nivelul studenţilor atunci când termină masterul este doar rareori foarte bun. 

-        De asemenea, datorită sistemului Bologna, numărul locurilor la doctorat este din ce în ce mai mare în toate disciplinele. În universitatea tradiţională, o teză de doctorat dura între 5 şi 9 ani. Este un timp de reflecţie şi de maturizare intelectuală. Majoritatea profesorilor foarte buni de astăzi au făcut asemenea teze. O astfel de lucrare putea ajunge, în disciplinele umaniste, şi la 2000 de pagini. Astăzi, tezele de doctorat pot avea şi 250 de pagini. Susţinerea tezelor se face pe bandă rulantă, şi nu numai că solemnitatea momentului s-a pierdut, dar comunitatea academică este din ce în ce mai puţin interesată de discutarea tezelor în catedră/departament sau de susţinerea publică, datorită faptului că uneori e nevoie să se susţină 10-15 teze într-o singură şedinţă. Standardele tezelor de doctorat au coborât foarte mult. 

-        Nimeni nu are vreun interes ca studenţii slabi să fie eliminaţi din sistem. Dimpotrivă. Rata de nereuşită face ca facultăţile care ar înregistra-o, eventual, să fie cotate mai slab şi să li se aloce mai puţine locuri în anii următori. Pierderea unui student înseamnă pierderea unui cap de finanţare. La doctorat, studenţii care nu reuşesc să termine blochează locurile existente la şcoala doctorală şi prin urmare şi finanţarea. Aşadar, există un interes în sistem să se tolereze lucrările mai slabe tocmai pentru ca funcţionarea sistemului să nu se blocheze. Nivelul tezelor de doctorat este în scădere (şi nu numai în România). 

-        În ultimii ani, Uniunea Europeană, cea atât de entuziastă de procesul Bologna, a făcut o constatare îngrijorătoare: există un val uriaş de doctori şomeri. Nu există suficiente posturi în învăţământ şi cercetare pentru toţi cei care au terminat doctorate. Ori, cineva care şi-a pierdut în jur de 20 de ani din viaţă tocindu-şi coatele prin biblioteci, e puţin probabil să-şi dorească să facă altceva în viaţă decât învăţământ sau cercetare. De asemenea, este vorba în majoritatea cazurilor de oameni de 26-27 de ani care până la această vârstă s-au ocupat cu studiul şi prin urmare nu au experienţă în muncă. 

Ei nu vor accepta posturi prost plătite, dar nici nu vor găsi posturi bine plătite. Soluţia găsită de sistem au fost bursele post-doc. Astfel, e posibil ca omul să ajungă pe la 35-40 de ani fără să fi fost angajat pe piaţa muncii nici măcar o singură zi, şi să trăiască din bursă în bursă. (Desigur, acest tipar de carieră te face în general ministeriabil. Sau îţi conferă cel puţin un profil de ambasador.) Ştiind aceste lucruri, doctoranzii sunt din ce în ce mai demotivaţi să studieze, din cauza presiunii şi incertitudinii legate de viitor. Ca urmare: scăderea nivelului. 

-        Salariul unui cadru didactic universitar la mijloc de carieră este, în România, între 300 şi 400 de euro. Nu este deloc un salariu motivant, care să atragă în sistem pe studenţii cei mai buni (un începător nu depăşeşete 200 de euro). Dacă n-ai norocul să ai casă în Bucureşti, ai două soluţii: îţi găseşti un/o soţ(ie) bogat(ă) sau îţi mai iei un job. Sau două. Dacă totuşi ai şi casă în Bucureşti, şi un/o soţ(ie) bogat(ă), te poţi dedica în întregime activităţii didactice. Şi de cercetare. Şi de atragere de fonduri. În continuare, se întâmplă următoarele: 

-        Datorită sistemului finanţării pe cap de student, orice facultate are interesul să aibă cât mai mulţi studenţi. În general, numărul acestora creşte de la an la an. Nu şi numărul profesorilor. Astfel, un profesor care înainte de introducerea acestui sistem se ocupa de 40 de studenţi la un curs, acum trebuie să se ocupe de 200. Adică: ore de consultaţii pentru 200 de studenţi, 200 de lucrări de examen, 200 de referate pe semestru. Nu te poţi ocupa de 200 de studenţi la fel cum te-ai ocupa de 40. Nici măcar nu ajungi să-i cunoşti după nume. De aceea, nivelul predării este din ce în ce mai scăzut. 

-        Viaţa profesională a unui cadru didactic universitar nu constă doar în predare, ci, într-o proporţie de cca 50%, din cercetare. Nu poţi să predai acelaşi curs ani de-a rândul, trebuie să aprofundezi reflecţia, să faci să avanseze ştiinţa. În plus, dacă ai cursuri mai ales la licenţă, e foarte puţin probabil să ai loc de inovaţie, licenţa fiind, cum am arătat mai sus, un fel de liceu mai aprofundat. Trebuie (şi îşi doreşti) aşadar să te ocupi în mare parte a timpului cu cercetarea. Există, de asemenea, o presiune foarte mare pentru îmbogăţirea cv-ului (mai ales cu articole ISI – o altă aberaţie pentru disciplinele umaniste, asupra căreia nu voi insista aici), pentru că publicaţiile contează foarte mult în promovarea în grad universitar. Mai precis, numărul  lor. 

Se pune un accent din ce în ce mai mare pe cantitate; în aceste condiţii, nu este de mirare că se publică din ce în ce mai rar monografii rezultate din ani de cercetare în arhive. Şi din ce în ce mai des, colaje cu iz eseistic, articole ce par mai degrabă de opinie decât de cercetare (un pretins corifeu al ştiinţelor politice a numit asta, odată, „analiză de idei”), culegeri de articole publicate prin ziare sau pe bloguri. Totuşi, şi acestea cer timp. Aşadar, timpul în care predăm şi ne ocupăm de studenţi este din ce în ce mai restrâns. Nu este de mirare că facem aceste lucruri la un nivel mai scăzut decât noi înşine ne-am dori. 

-        A treia dimensiune a vieţii profesionale a unui cadru didactic universitar este atragerea de fonduri. Dacă primele două sunt absolut fireşti şi ar putea fi totuşi făcute în manieră onorabilă, cea de-a treia este completamente contra naturii. Avem o presiune din ce în ce mai mare să aplicăm şi să câştigăm finanţări pentru proiecte de cercetare. Universitatea din Bucureşti – dar, după ştiinţa mea, nici o Universitate din ţară – nu are un serviciu specializat care să se ocupe de partea birocratică şi financiar-contabilă a redactării proiectelor. 

Aşadar, profesorul de greacă veche trebuie să imagineze un buget, eventual defalcat pe acţiuni/pe luni/pe componente şi să completeze formulare de sute de pagini pentru a solicita finanţare pentru un proiect al cărui conţinut se poate descrie în 5 pagini. Mai mult decât atât, conţinutul cercetării este direcţionat – îndrăznesc să spun, direcţionat politic – datorită preferinţei pentru finanţarea unui anumit tip de subiecte. 

Profesorii/cercetătorii vor propune aşadar proiecte de cercetare în acele domenii despre care se ştie că vor fi finanţate prioritar, deşi poate că interesele lor de cercetare nu merg în direcţia respectivă. Revenind însă la subiectul timpului, redactarea şi depunerea de proiecte este o activitate care consumă enorm de mult timp, mai ales pentru cineva care are pregătire în cu totul alt domeniu. Acest timp se ia din timpul dedicat, pe vremuri, studenţilor. Aşadar, nu trebuie să ne mirăm că nivelul actului didactic scade. 

-        Dacă ai norocul să obţii totuşi un grant de cercetare, mai devreme sau mai târziu vei regreta. În primul rând, trebuie să dai 40% la universitate. Apoi, procedurile administrative, facturile, deconturile etc. consumă ore înregi de aşteptare la coadă în faţa birourilor de la Universitate. Timp în care ai prefera să te duci la bibliotecă. 

-        La toate aceste activităţi se adaugă o birocratizare din ce în ce mai intensă a întregului sistem. Ni se cer din ce în ce mai multe hârtii şi activităţi administrative – comisii de calitate, participarea la diverse consilii, şedinţe etc. Toate acestea, desigur, în timpul pe care ar trebui să ni-l petrecem pregătind cursurile, stând pe la arhivă sau pe la bibliotecă, sau citind cu atenţie lucrările studenţilor. 

Ca să nu mi se reproşeze că nu fac altceva decât să critic, o să propun şi câteva soluţii. Sigur, nu pretind că sunt cele mai bune. Dimpotrivă, mi-ar plăcea să ştiu că mai sunt şi altele.

 
1. Regândirea sistemului Bologna. Asta e, din păcate, revoluţionar şi are dezavantajul că ar bulversa şi mai mult sistemul care nu apucă să-şi revină dintr-o reformă, că i se bagă pe gât alta. Dar nu se poate face nici o facultate serioasă în trei ani. Şi cu atât mai puţin un doctorat.
 
2. Renunţarea la învăţământul universitar de masă. Decât să ai o diplomă de jurist cu care să nu-ţi găseşti loc de muncă decât la fast-food, mai bine faci o şcoală postliceală mai practică şi ajungi chef la vreun restaurant chic. Aşadar: mai puţine locuri la universităţile publice (asta le-ar reda întrucâtva şi prestigiul) şi reintroducerea examenelor de admitere. Este absolut lăudabil faptul că studenţii reuniţi la facultatea de Istorie au cerut acest lucru.
 
3. Menţinerea standardelor ridicate pentru examenele de sfârşit de parcurs.
 
4. Mai puţini doctori. Diploma de doctor devine din ce în ce mai irelevantă. Ca urmare, se şterge şi sistemul de ierarhizare a valorilor.
 
5. Deblocarea posturilor ca să poată fi angajaţi asistenţi (nu că ar fi prea mulţi doritori) care să împartă cu profesorii sarcinile didactice.
 
6. Renunţarea la evaluarea cadrelor didactice pe baza unor criterii cantitative. Flexibilizarea criteriilor de evaluare (repet, fără a întârzia asupra subiectului: evaluarea ISI nu este relevantă pentru disciplinele umaniste).
 
7. Crearea unor servicii administrative în Universităţile publice care să se ocupe de dimensiunea birocratică a atragerii de fonduri pentru cercetare (redactarea proiectelor, bugetare, decontare etc).
 

Sunt numeroase problemele învăţământului românesc despre care nici măcar nu am adus vorba în cele de mai sus. Autonomia universitară, de exemplu, sau sistemul de evaluare a cadrelor didactice şi universităţilor. Trebuie însă să le luăm pe rând, nu? 

În încheiere, nişte filmuleţe ilustrative. 

<iframe src="http://www.youtube-nocookie.com/embed/idHQoCUfPZ4" frameborder="0" width="480" height="360"></iframe> 

<iframe src="http://www.youtube-nocookie.com/embed/obTNwPJvOI8" frameborder="0" width="480" height="360"></iframe>