Comesenii din Piață

Aşa-zisul fenomen al „Pieții Universității” a suferit şi suferă de o periodicitate incertă. Nehotărâtă… Foarte mulți partizani ai acțiunii de dragul acțiunii se grăbesc să înscrie această exaltare sporadică în paradigma „societății civile”. Ori dacă suntem cât de cât dornici să lăsăm o clipă pancartele jos Şi să pătrundem în sensurile reale ale sintagmelor pe care le vehiculăm constant cu temeinicia mestecatului de chewing gum, „societate civilă” înseamnă mai degrabă recurența unor pattern-uri. Ceea ce se întâmplă în Piață în zilele noastre reprezintă totuşi – să fim oneŞti – o demonstrație de masă spontană care n-are prea mult a face cu o miŞcare socială adevărată. Trebuie prin urmare Şi mai întâi să Ştim foarte bine cu ce definiții defilăm. Laxitatea terminologică reprezintă, ei bine, o trăsătură mult prea acută a instrumentelor cu care operăm pe cordul deschis al cotidianului. 

În literatură, miŞcările sociale vechi (vezi, de pildă, Alain Touraine) sunt reprezentate de sindicate, grupuri de afaceri (etc.) iar cele noi, de ecologişti, apologeți ai categoriilor LGBT, ai drepturilor animalelor (etc.). Dar nici măcar această distincție nu mai e suficientă când se vorbeŞte de identitatea sau categoriile axiologice care definesc respectivele grupuri. Cel mai probabil, distincția consistentă se produce la nivelul modului în care ele funcționează: în vreme ce grupurile vechi (exemplificate anterior) par a fi mai bine organizate Şi eventual exclusiviste, aflându-se într-o relație de interacțiune consistentă cu instituțiile statului, cele noi nu beneficiază de o similară osatură organizațională, fiind mai degrabă deschise unei recrutări de masă Şi în acelaŞi timp mai preocupate de schimbarea modelelor în detrimentul soluțiilor de formulare a input-urilor către stat. 

Şi mai pe scurt, ăŞtia „noi” nu încearcă altceva decât să schimbe modelele culturale ale socialului! Şi chiar dacă am fi tentați să botezăm noile grupuri cu titulatura „miŞcări sociale” iar pe cele vechi să le lăsăm pradă paradigmei „grupurilor de presiune”, distincția nu este încă suficientă (chiar dacă pe alocuri necesară). De ce? Simplu: pentru că istoria ne dă din nou peste mâini atunci când, exultând de pe urma descoperirilor teoretice, tindem să subliniem în alb Şi negru lucruri care sunt de fapt cât se poate de gri. Sindicatul Independent Autocefal „Solidaritatea” a fost pentru Polonia (nu mai trebuie demonstrat) Şi una, dar Şi cealaltă. Şi sindicat, dar Şi miŞcare cu pronunțat caracter anti-sistemic… 

După cum bine se vede treaba, e foarte greu de decelat sensuri abstracte prin hățiŞul realității. În situația în care ne delectăm (încă) intelectual cu ideea unei societăți civile emergente (iată, se petrece chiar sub ochii noŞtri, în România lui 2012…), opera de restaurare definițională trebuie să fie puțin mai îngăduitoare. Ştim la fel de bine că regulile jocului într-o societate precum cea românească n-au fost Şi nu sunt după 1989 musai juste. Situație în care, indiferent de ingredientele pe care le presărăm în cazanul din care răzbat chinurile facerii acestei societăți civile (la rigoare, a acestor noi miŞcări sociale), trebuie să punem la bază posibilitatea contestării Şi a schimbării regulilor. 

Din păcate însă, această tensiune dintre stat Şi societate (în loc să aibă o valoare intrinsecă euristică) nu face altceva decât să aneantizeze orice efort de îmbunătățire a calității democratice. Cu alte cuvinte – Şi doar pentru a reformula sprințar Şi recapitula puțin chestiunea principală – avem o masă goală (spațiul societății civile) pe care cineva aŞează inițial câteva pahare (noile miŞcări sociale: Salvați RoŞia Montană, câteva buchete de feministe, Salvați BucureŞtiul, Miliția Spirituală Şi câte Şi mai câte…). Trebuie să fie permis, cel puțin la început, a aŞeza aceste pahare contrar cutumelor locului – inclusiv cu fundul în sus (asta e contestarea inițială a regulilor impuse de către stat). 

Concomitent, trebuie să existe Şi disponibilitatea explicită din partea acestui stat postcomunist de a permite aŞezarea paharelor cu fundul în sus (asta e recunoaŞterea dreptului la existență a unor asemenea asociații). NU e nici măcar necesar ca toate paharele să stea pe masă (adică să existe numai organizații care să întrețină o interacțiune în sens politic cu statul). Trebuie doar, mă rog, ca între masă Şi pahare să existe un raport de legitimare reciprocă, lesne ostensibil de către oricine (numiți-i observatori externi). 

Dar tocmai aici pare că ne împotmolim noi… statul român postcomunist cere cu insistență ca toate paharele să stea („drepți”) în picioare, în ordinea prestabilită a regulilor jocului impuse după 1989. Şi atunci ce anume validează pretenția acestor organizații cu potențial de societate civilă care cer să aŞeze paharele pe masă după cum le dictează conŞtiința (sau interesul)? Şi – poate cel mai important – ce anume validează pretenția statului de a decora această „masă critică” într-un anume sens Şi nu altul? Să vedem… 

Unul dintre cei mai buni comeseni pe care i-a dat vreodată omenirea, Jürgen Habermas, ne spune de pildă că aceste validări (indiferent de care parte) sunt date de un consens non-violent. Iar validarea Şi adevărul sunt ca Şi obținute numai acolo unde participanții la oricare dintre mese respectă 5 cerințe procesuale: a). niciunul dintre comesenii prezenți (stat sau organizații) nu trebuie să fie exclus din tablou (cerința generalității); (b). toți comesenii trebuie să aibă o posibilitate egală de a aŞeza Şi critica aŞezarea paharelor pe masă (cerința autonomiei); (c). comesenii trebuie să vrea Şi să fie capabili să empatizeze cu cererile tuturor celorlalți de a aŞeza paharele după cum doresc (cerința însuŞirii unui rol ideal); (d). diferențele de putere dintre comeseni trebuie să fie neutralizate astfel încât aceste diferențe să nu aibă un efect direct asupra posibilității atingerii consensului (momentul solemn de toast sau neutralizarea puterii); (e). comesenii trebuie să-Şi explice în mod deschis scopurile Şi intențiile Şi să renunțe în acest sens la orice acțiune strategică (cerința transparenței). 

În fine, date fiind aceste cerințe, se mai impune o ultima: comesenii trebuie să aibă la dispoziție un timp nelimitat. În mod cât se poate de empiric, comeseanul Habermas vede în noile miŞcări sociale niŞte agenți ai raționalității comunicative Şi ai schimbării sferei publice. Dar ce treabă avem noi – cineva ar putea întreba – cu acest comesean universalist care caută să stea la masă într-o situație de legalitate Şi suveranitate? Comeseanul Habermas este în mod substanțial mai optimist Şi necritic în legătură cu masa la care ne aŞezăm decât, să zicem, Max Weber sau alți câțiva reprezentanți ai Şcolii de la Frankfurt. Habermas poate fi criticat de către alți comeseni la fel de însetați de cunoaŞtere cum că nu ar acoperi suficient clivajul dintre ideal Şi real, dintre intenții Şi implementarea acestora. Pe de altă parte, el însuŞi remarcă anumite piedici în calea amenajării unei mese consensuale Şi a unui discurs etic ideal: lipsa instituțiilor fundamentale, lipsa unei socializări cruciale, ori sărăcia, abuzul Şi aŞa mai departe… 

Nu trebuie însă nici să-l criticăm prea tare pe acest comesean pentru asumata lui „naivitate” procedurală – în fond intențiile lui sunt cât se poate de oneste. AŞ spune doar atât: comesenii români sunt infinit mai „complecŞi” (a nu se înțelege sofisticați!) decât homo democraticus al lui Habermas. Şi asta pentru că ai noŞtri comeseni Ştiu să fie concomitent disidenți Şi patrioți, primitivi Şi democratici, experți în a Şti cam cât de mult poate fi îndoită o constituție democratică Şi obiŞnuiți ai unor mijloace nedemocratice de a atrage beneficii personale sau de grup… 

Probabil că cea mai bună lecție pe care ne-o poate oferi raportarea la etica discursivă a comeseanului Habermas este că primul pas în a deveni moral îl reprezintă realizarea faptului că nu suntem. O fi Habermas prea normativ Şi procedural, însă poate că trebuie să ne uităm puțin Şi în gura lui atunci când punem paharul jos. 

În loc de încheiere: îmi închipui că la „mesele rotunde” din 1989/1990 a participat cu gândul Şi acest domn idealist (în Polonia, Ungaria, Cehoslovacia, RDG, poate chiar Bulgaria). Desigur, există numeroase exemple Şi la polul opus, în care presupusele mese au fost făcute țăndări chiar înainte de a fi întinse (să ne uităm numai în curtea proprie la momentul ’89). Şi cu toate astea, vorbim azi în plin exercițiu de gelozie despre societatea civilă cehă, poloneză sau ungară. Ştim, Ştim… dependența de cale e de vină: în vreme ce Germania Răsăriteană îŞi epura paŞnic Şi în masă propriile cadre, în vreme ce vechilor elite comuniste poloneze li se opunea o contra-elită, la noi au supraviețuit toți ăŞtia în poziții foarte confortabile de putere. Ba chiar dominația Şi jaful comise de ei după 1989 au fost ulterior ranforsate prin aderarea-spectacol la UE (vezi Şi ce zice Tom Gallagher). 

Să presupunem totuŞi – de dragul argumentului – că aceste mese rotunde mai sunt încă posibile (chiar cu atâta amar de retard) în România, că din ele poate naŞte mult dorita societate civilă. Dar cum? Păi în niciun caz minimalizând ceea ce propune Habermas ca etică discursivă. Desigur, ne place (chiar în agonie) să precizăm specificitatea noastră inconfundabilă. „Nu se poate aici, domnule, e inaplicabil!” Că viața bate filmul, cum ar spune alte spirite mai puțin apăsate de teorie... 

Dacă etica discursivă de tip Habermas lipseŞte cu desăvârŞire din arsenalul acestui stat, ce ne împiedică totuŞi pe noi, societate civilă in nuce, să fim diferiți de strategia asta ireconciliabilă pe care el, statul, pare a o promova? Care sunt cerințele reale din piață? Cum vrem să punem paharele pe masă? Sau chiar vrem să le punem? Tare mi-e teamă că de fapt nu ne dorim decât să spargem totul cu piciorul pe principiul că „lasă, vedem noi mai apoi… ce mese, putem benchetui Şi pe cimentul de la TNB”… Mi-e la fel de teamă că lipsesc cerințele generalității (a) Şi transparenței (e) din paleta de revendicări buimace ale „piețarilor” (Şi poate Şi altele). Mi-e, în fine, teamă că dacă „mergem mai departe cu investigația, ajungem într-o metafizică cosmică, domne’” (vorba maestrului Valentin Uritescu în filmul Margo al lui Ion Cărmăzan).