Avatarurile Opricininei moderne

Arhitectura supravegherii publice și private este în continuă ascensiune. În Occident cu precădere, camerele de supraveghere fac practic parte din peisajul cotidian: bănci, benzinării, magazine, parcuri... everywhere! Manifestațiile de orice natură sunt și ele atent înregistrate de agenți de securitate sau alte persoane din angrenajul structurilor de forță ale statelor. O zonă sensibilă în care această obsesie a controlului și-a întins mai mult tentaculele în ultimii ani este cea a supravegherii datelor.

Ni se cer informații intime/ personale, atât la stat, cât și în domeniul privat, ca un fel de precondiție a apartenenței la matrice (oricare ar fi ea). Suntem uneori sunați tam-nisam de către tot felul de companii de sondare a opiniei, sau de către varii instituții economice și ne întrebăm tot de atâtea ori: „de unde au ăștia numărul?” În aceeași idee, rețelele de socializare nu mai sunt de multă vreme spații intime în care utilizatorii pot efectiv controla cine și cum are acces la informații.

În ideea că o doză de privat e esențială pentru dezvoltarea sinelui, toată această supraveghere pare a ne amenința însăși capacitatea de a avea control asupra- sau de a dezvolta anumite identități sociale. Cu alte cuvinte, genul acesta de supraveghere totală conține o amenințare directă la adresa posibilității noastre de a trăi vieți complexe, stratificate social. 

În acest context, este cât se poate de legitim să ne întrebăm și cum anume supravegherea modifică modul în care noi (cei guvernați) percepem statul? Cum ne mai raportăm la acesta? În ce paradigmă a legitimității? Interogația nu e nouă, doar contextul e schimbat! 

J. S. Mill a fost doar unul dintre cei mulți care au pus în discuție lupta dintre autoritate și libertate. În acest sens, valoarea fundamentală a spațiului privat rezidă nu doar în protejarea individului per se, ci și în utilitatea sa ca mecanism de restrângere a folosirii puterii (statului). Treaba asta e realizată în mai multe feluri: în primul rând, prin impunerea unui spațiu privat, statul ar trebui să știe că exită anumite zone în care nu are acces și anumite informații în legătură cu care nu ar trebui să fie la curent. Cam pe principiul ăsta a fost construit și Al Patrulea Amendament american, pentru a repara cumva din „daunele” pe care numitul writ of assistance (emanație a Revoluției Americane) le producea.

 În al doilea rând (și poate cel mai important), e foarte dificil să ne imaginăm libertatea de expresie, de creație, de conștiință (ș.a.m.d.), fără dublarea lor prin acest drept la spațiu privat. Cu alte cuvinte, avem nevoie să fim singuri cu noi înșine, dar și cu alții, cu gândurile noastre (oricât de bizare ar fi), fără a deveni – fără vrere – subiecții ochiului critic al statului. Iar tentația supravegherii nu este străină, nici măcar în democrații cu state vechi de plată, de tentația și mai pernicioasă a abuzului de putere. 

Și dacă admitem totuși că spațiul privat este chiar PRECURSORUL exercitării drepturilor politice, atunci ne putem întreba, pe bună dreptate, la ce mai e bună, în fond, supravegherea (?) Sau de ce statul o permite (?) Ni se spune foarte limpede că e nevoie de asta pentru a fi la rându-ne protejați de terorism. Sau de crimă organizată. Sau de traficul de droguri. Și exemplele pot continua... Aceste justificări pot fi privite în orice fel. Dar pentru cetățeanul obișnuit ele nu pot fi decât scuze (mai mult sau mai puțin întemeiate) pentru a crește expansiunea și puterea intruzivă a statului. Statele totalitare ale secolului trecut au folosit din plin pretextul securității naționale pentru a se întoarce împotriva propriilor cetățeni. Și chiar dacă în variante edulcorate, chiar și statele democratice cad uneori în același tip de păcat. 

În Convenția Europeană a Drepturilor Omului de pildă, articolul 8 precizează destul de clar că fiecare are dreptul să-i fie respectate viața privată și de familie. Este doar un alt exemplu care ne ajută să realizăm că toate acțiunile de supraveghere întreprinse de stat trebuie evaluate în termenii costurilor potențiale pe care le-ar putea avea asupra unor drepturi și libertăți fundamentale. Și dacă pentru a crea o societate imaculată, ferită de crime de orice natură (să spunem asta, de dragul argumentației), statul simte nevoia să recurgă la tehnici orwelliene și să restrângă drepturi fundamentale, atunci mai este acel stat cu adevărat dezirabil? La modul ideal, relația dintre guvernanți și guvernați se bazează inclusiv pe un sentiment de încredere reciprocă. Când acesta dispare, ce mai rămâne? Nu este cumva această supraveghere tocmai indiciul fundamental al neîncrederii generalizate? Pesemne că da... 

Dar supravegherea nu este doar ceva abstract. Ea capătă forma unui set de practici cât se poate de banale. Este extrem de interesant de constatat și cât de atractiv devine pentru unii cetățeni ai societății moderne să facă parte în mod efectiv din aceste structuri de putere și de securitate a statului. O formă de fericire cvasi-dementă (sentimentul nietzschean că puterea crește) care îi transformă pe supraveghetori (angajații statului întru așa ceva) în adevărați opricinici demni mai degrabă de curtea lui Ivan cel Groaznic. Nemafiind vorba de țar, este totuși vorba de stat. Transferul simbolic este însă același! Agenții supravegherii nu mai jură credință unuia singur, ci unui concept vag și pseudo-metafizic al statului. În numele noului lor țar – statul! – opricinicii moderni nu ezită să comită abuzuri dintre cele mai abjecte.

Într-o formă contemporană și poate de aceea mai puțin evidentă, ascultatul ilegal al telefoanelor este o astfel de crimă ticăloasă. Intimidările de orice fel, așijderea. Violarea corespondenței – nu mai vorbim. Poate că opricinicii moderni nu mai ucid cu mâna lor (deși nu trebuie exclus nimic din peisaj), dar cu siguranță pot distruge destine, schilodi vieți și termina (sens tare) persoane în carne și oase. Romanul din 2006 al lui Vladimir Sorokin (Ziua opricinicului) redă cumplit de bine trăsăturile acestor adevărați SS-iști decadenți. Andrei Danilovici Komiaga este un fel de Ivan Denisovici întors pe dos. 

O zi din viața opricinicului Komiaga se traduce prin violențe, șantajuri politice, excese aberante și câte și mai câte. Evident, nu tot aparatul represiv al statului este populat cu opricinici! Dar tipul extins de supraveghere (după toate metodele precizate în acest text) crează cu siguranță premisele apariției unor astfel de „dulăi ai statului” îndreptați împotriva cetățenilor. Există așadar, aproape inerent în gestul supravegherii, un dublu pericol, cât se poate de serios: (1) aneantizarea unor principii și drepturi fundamentale, vitale pentru o societate democratică; (2) apariția unor anomalii în exercițiul funcțiunii – anume acești zeloți ai puterii și represiunii, care, încredințați cu puteri mult peste media simplului cetățean, pot oricând comite acte abominabile (cazul de la SRI Timiș este aparent „banal” în atare potențialitate). Și chiar dacă opricinicii moderni nu mai ucid cu sângele-rece al veacurilor trecute, gesturile lor cotidiene rămân o formă de viol simbolic la adresa fundamentalului drept la viață privată, la adresa libertății de expresie, de conștiință, de orice... (vezi și abuzurile Jandarmeriei din ianuarie 2012 împotriva unor protestatari pașnici). 

CRIM Café 7 – „România, stat polițienesc?” din 23 ianuariei a.c. (Calea Plevnei nr. 98, bl. 10C) va încerca să răspundă la multe dintre neliniștile intuibile în acest text. Precondiția majoră însă, este participarea. Subiectul supravegherii este mult prea important pentru a fi lăsat pradă discuțiilor doar în laboratoarele de analiză ale statului. Vă așteptăm!