Antietatismul. Poliţistul - simbol al luptei contra statului

(fragment din cartea ”Revoluția Ultrașilor” ed. Cartier, 2012)

”...Problemele poliţiei cu suporterii pornesc de cele mai multe ori de la o viziune distorsionată pe care o au „oamenii legii” în raport cu „ultraşii”. Astfel, orice formă colectivă de manifestare ale suporterilor (cântece, marşuri) sunt privite din start ca fiind evenimente cu puternic potenţial de violenţă, în timp ce ele ar trebui luate ca atare - forme legitime de manifestare a pasiunii comune pentru un club. În cele mai multe cazuri, neexistând coerenţă a cadrului normativ privind întrunirea indivizilor, poliţia comite abuzuri, privind libertatea de mişcare, forţând, de exemplu, anumite grupuri să părăsească sau să staţioneze într-o anumită zonă, încălcând libertatea de circulație a unor indivizi. Răspunsul suporterilor la abuzurile poliţiei au mai degrabă, în asemenea cazuri, note de legitimă nesupunere civică, decât provocare intenţionată de conflict sau încălcare a cadrului legal. În momentul în care această atitudine din partea poliţiei devine dominantă, atunci acţiunile acestora sunt văzute la rândul lor de suporteri ca susceptibile de aplicare de „violenţă discriminatorie”[1] din partea autorităţilor. Această dialectică dă naştere unui conflict tacit în care poliţia în loc să-şi urmărească neutralitatea şi datoria de a asigura ordinea şi buna desfăşurare a lucrurilor, se comportă ca un actor propriu-zis, sau ca un grup dintr-o subcultură rivală, în cazul confruntărilor dintre suporteri. 

Ştefan Stănciugelu găseşte mitul şi ritualul ca „răspuns al societăţii arhaice la obsesia propriei vulnerabilităţi”[2]. Mit şi ritual care dacă odinioară erau răspunzătoare pentru consolidarea coeziunii comunităţii au ajuns ca-n societatea modernă să fie „transferate prin uzul de vilolenţă simbolică, statului”[3]. Această teorie explică într-o mare măsură antietatismul Ultraşilor. Acest „trib urban”, consumator de „mituri şi ritualuri”, contestă „confiscarea” violenţei simbolice de către stat. Acest tip de contestare este bidimensională. Pe de o parte aceştia privesc sceptic la legitimarea monopolului statului „în numele asigurării unei siguranţe colective”[4] iar pe de altă parte identitatea grupului creată în jurul unui puternic patriotism local, manifestat de ultraşi, intră în conflict cu ideea de centralism sau statalitate. 

3.2   Teoria etichetării 

O altă explicaţie a prezenţei antietatismului în cadrul galeriilor echipelor de fotbal o putem găsi în cazul „provocărilor” pe care „tineri conduşi de principii ale dezordinii” intră într-o dialectică simbolică cu nevoia eternă de ordine a statului. „Provocările” reprezintă de cele mai multe ori acte aflate la limita legalităţii, încadrate ştiinţific în zona devianţei permise. Conceptual vorbind, comportamentul deviant reprezintă un fenomen absolut normal pentru oricare tip de societate, reprezentând un comportament atipic care încalcă normele sociale recunoscute şi violează cerinţele instituţionale, intrând în conflict cu standardele sociale şi culturale acceptate în cadrul unui grup sau sistem social.”[5] Majoritatea cercetătorilor ce vin mai ales din paradigma culturalistă, accentuează rolul culturii şi a simbolisticii sistemului social dominant ca fiind „responsabil” pentru atribuirea etichetelor de „deviant” sau „noncomformist” grupurilor ce nu se identifică cu majoritatea. Atribuirea unor astfel de clişee este însă relativă, comportamentele prohibite sau tabuurile sociale variind de la o societate la alta. Moda, ca formă de devianţă „soft” este un exemplu în acest sens. 

De cele mai multe ori, adoptarea rolului social de deviant are loc prin „etichetarea” anumitor subgrupuri drept deviante de către publicul larg, acestea  comportându-se ca atare. Astfel, „nu realitatea imanentă actului de devianţă ca atare face din individ un deviant, ci definiţia socială şi calificarea acestui act de către societate.”[6] În contextul acestei lucrări ultraşii au tendinţa de a se comporta deviant datorită etichetărilor pe cere în mod special o serie de demnitarii sau reprezentanţii ai Jandarmeriei i le conferă: suporterul, un anonim, se legitimeaza prin lupta cu statul.  Televizarea meciului îl face erou de-o seara. 

3.3.    Antietatism şi devianţă pozitivă

 Astfel, ultraşii reuşesc să devină probabil cel mai important grup social de „hărţuire” a statul, prin confruntarea constată cu instituţia sa de coerciţie – poliţia. Paradoxul în această situaţie este că, deşi „toate tipurile de violenţă organizată identificate în literatura de specialitate sunt legate de autoritatea politică şi legitimitatea regimului”[7], în cazul ultraşilor aceste variabile sunt nesemnificative, existând o continuitate în contestarea statului indiferent de regimul politic dominant. Totodată, utilizarea constantă a forţei din partea statului în cazul confruntărilor cu suporterii, naşte o frustrare din partea acestuia. Abuzul în „utilizarea funcţiilor sale coercitive îi măreşte vulnerabilitatea”[8], acesta fiind practic incapabil să-şi folosească rolul de mediator şi garant al dezvoltării sociale. Prin exerciţiul confruntărilor cu poliţia, ultraşii au reuşit să devină indirect responsabili pentru nevoia de îmbunătăţire, democratizare şi reformare a instituţiei coercitive a statului, aceast grup, asemeni unor avangardişti, manifestă o formă de devianţă pozitivă, cu eventuale consecinţe benefice în plan social.

3.4      Antietatism şi violenţă politică 

Mergând mai departe putem afirma că există un raport direct între tipul de stat şi violenţa colectivă aplicată de către acesta. Cu alte cuvinte, intensitatea cu care este aplicată violenţa colectivă vorbeşte despre gradul de dezvoltare instituţională şi socio-politică a statului respectiv. Astfel, într-un stat de tip „performant”[9] cum este Marea Britanie (n.a. și unde se naște huliganismul), poliţia este cea care asigură ordinea publică a meciurilor de fotbal şi nu divizii speciale ale ministerelor afacerilor interne, cum se întâmplă în Italia – Carabinierii sau România – Jandarmeria, etc. Astfel, prin simpla prezenţă a unui departament militarizat de menţinere a ordinii şi nu a poliţiei obişnuite, meciul de fotbal capătă indirect caracter de eveniment cu risc maxim de incidente. 

Blocarea de străzi sau instalarea de baricade sunt alte elemente din „spectacolul” jandarmeriei înaintea meciurilor de fotbal. Excesul de zel al acestora nu reprezintă decât un alt tip de violenţă simbolică gratuită. Intervenţiile în forţă, au loc deobicei la cel mai mic incident observat, bastoanele, pumnii şi tunurile de apă fiind utilizate în aplanarea conflictului, dialogul fiind o soluţie de cele mai multe ori evitată. Din acest motiv, în cazul spaţiului „ultras”, poliţia este cea care prin alimentarea conflictului ritualic cu suporterii, provoacă incidentele[10], modul de manifestare a mulţimii, fiind astfel dependent de modul de organizare a meciurilor.  Revenind la teoria privind violenţa politică raportată la tipurile de stat, putem concluziona, mergând pe exemplele de mai sus, că majoritatea statelor din spaţiul „Ultras”, nu se comportă asemeni unor state performante, ci mai degrabă ca niște state aflate în curs de dezvoltare. În acest tip de state “violenţa tinde să fie de mare intensitate şi cu consecinţe serioase - legitimitatea nu a fost niciodată la cote semnificative, statul fiind mai mult temut decât susţinut”[11]. 

Totodată acestea sunt state centralizate, de cele mai multe ori nealiniate internaţional.  Analizând şi harta (anexa 1) a distribuţiei subculturii “Hooligans” vs “Ultras” în spaţiul geografic European, putem concluziona faptul că în nordul continentului, (predominant Hooligans) se aplică un tip de violenţă politică de tip “performant” pe când statele din sud (majoritar latine), cel puţin în privinţa modului de administrare a violenţei politice se încadreză în categoria statelor developmentiste, acest lucru sugerând prezența unui uşor deficit de democraţie în această zonă. 

Unul dintre cei mai importanţi factori care generează şi mai apoi condiţionează agresivitatea colectivă îl reprezintă forţa de coerciţie a autorităţii, fie că vorbim despre un simplu grup sau despre un stat. Cu cât încercarea de a limita agresivitatea şi pornirile antisociale ale indivizilor este mai mare cu atât gradul de agresivitate colectivă creşte, urmând ca la un prim incident energia negativă acumulată să fie defulată. Această teorie care vine oarecum să întărească precedenta teză privind statele developmentiste, demonstrează că problema violenţei pe stadioane şi implicit a violenţei sociale nu se rezolvă printr-o prezenţă sporită a numărului forţelor de ordine sau prin măsuri coercitive dure, ci prin politici coerente de lungă durată, ce implică dialog şi toleranţă de ambele părţi.

Întreaga simbolistică care stă în spatele „ultraşilor” determină poliţia ca de cele mai multe ori să nu facă diferenţa între participanţii la revoltele de stradă şi suporterii echipelor de fotbal, în acest context violenţa simbolică şi rituală find aplicată, probabil inconştient reciproc.

Având un caracter mai degrabă zeflemitor, cântecul suporterilor lui United of Manchester adresat poliţiei, reprezintă un exemplu în acest sens: 

„What of waste of council tax, we pay for your hats, for your hats..”[12] 

”Câtă risipă de taxe, pentru ”chipiurile” voastre”

relevând acea „cauzalitate circulară” pe care o găseşte Bourdieu între instituirea impozitului, realizat deobicei prin constrângere, şi dezvoltarea forţelor armate ale Statului. Deşi seamănă mai degrabă cu o „şicană” la adresa Statului, acest slogan ridică problema legitimităţii impozitului, aceiaşi pe care şi-a pus-o şi Norbert Elias când spunea că: „..la început, perceperea impozitului din partea Statului se prezintă ca un fel de racket”. 

Reversul medaliei o găsim la Tilly[13], care consideră că Statul trebuie să intervină în conflictul ritualic dintre suporteri pentru că în lipsa unei monitorizări apropiate aceştia vor avea tendinţa să trişeze sau să potenţeze tragic conflictul. Măsurile acestuia, nu trebuie să implice însă prioritar coerciţia şi abuzurile, aşa cum se întâmplă astăzi pe stadioane.