De ce? Și mai ales, cum?

Într-o lume a nefericirii economice, cinismul politic, deșertăciunea culturală ori lipsa personală de speranță au dus la ceea ce vedem azi. Magicienii financiari au trecut de la a fi obiectul invidiei publice la a fi țintele nemulțumirii universale. Politicienii sunt demascați ca mincinoși și corupți. Guvernele sunt denunțate. Media sunt suspectate. Încrederea dispare. Și, foarte adevărat, încrederea este lipiciul care ține împreună o societate, piața, instituțiile. Fără încredere, totul se duce de râpă. Oamenii găsesc noi forme de a fi împreună, puțini la început, din ce în ce mai mulți, apoi.

A început prin rețelele sociale, spații de autonomie fără precedent, foarte mult în afara controlului guvernelor și corporațiilor care au monopolizat canalele de comunicare și le-au pus la temelia puterii lor (constant, de-a lungul istoriei). Prin împărtășirea obidei și speranței în spațiul public liber al internetului, prin interconectare, prin imaginarea unor proiecte din multiple surse de ființare, indivizii formează rețele indiferent de opiniile personale sau adeziuni organizaționale. Stau împreună. Și această împreunare îi ajută să învingă teama, emoția paralizantă pe care se bizuie puterea atunci când prosperă și se reproduce, prin intimidare și descurajări, sau, atunci când e necesar, prin violență pură. Din siguranța pe care o dă doar cyberspațiul, oameni de toate vârstele și condițiile caută să ocupe spațiul urban, adevărate întâlniri în orb cu ceilalți și cu destinul pe care vor să-l schimbe, în vreme ce-și revendică dreptul de a face istorie într-o desfășurare de autoconștientizare care a descris mereu marile mișcări sociale. 

Nu mai departe de sfârșitul anului 2011, o rețea globală a mișcărilor occupy ("United for Global Change") reușea să mobilizeze sute de mii de oameni în peste 951 de orașe din 82 de țări, pretinzând justiție socială și democrație autentică. Nota bene: construcția unui sens în mințile oamenilor este cea mai stabilă și determinantă sursă de putere! Felul în care gândesc oamenii determină soarta instituțiilor, normelor și valorilor pe baza cărora sunt organizate societățile. Prea puține sisteme instituționale pot dura dacă se bazează doar pe coerciție. Tortura e mult mai puțin eficientă ca modelarea minții. Dacă majoritatea crede în feluri care contestă valorile și normele instituționalizate în legi și dispoziții impuse de stat, sistemul se va transforma, deși nu neapărat pentru a împlini speranțele agenților schimbării sociale. Tocmai din acest motiv, lupta fundamentală pentru putere este lupta pentru formularea unui sens în mințile oamenilor. Oamenii fac sensul prin interacțiunea cu mediul lor social și natural, prin interconectarea rețelelor lor neuronale cu rețelele naturii și cele sociale. Rețeaua operează prin actul comunicării. Comunicarea este procesul de împărtășire a sensului prin schimbul de informații. Pentru întreaga societate, sursa esențială de producere socială a sensului este procesul de comunicare socializată. Comunicarea socializată există pe tărâmul public dincolo de comunicarea interpersonală.

Transformarea neîntreruptă a tehnologiei comunicării în era digitală extinde raza de acțiune a mediilor de comunicare la toate domeniile vieții sociale într-o rețea care este concomitent globală și locală, generică și personalizată, într-un tipar permanent schimbător. Procesul de construire a sensului este caracterizat de o mare diversitate. Există o trăsătură comună tuturor proceselor de construcție simbolică: ele sunt dependente în mare parte de mesajele și cadrele create și difuzate în rețelele de comunicare multimedia. Și deși fiecare minte umană își construiește propriul sens prin interpretarea materialelor comunicate în proprii ei termeni, acest proces mental este condiționat de mediul comunicațional. Astfel, transformarea mediului de comunicare influențează direct formele construcției sensului și, prin urmare, inclusiv producerea relațiilor de putere. În anii din urmă, culminând în zilele noastre, schimbarea fundamentală în tărâmul comunicării a fost nașterea așa-numitei auto-comunicări de masă, adică utilizarea internetului și rețelelor wireless ca platforme ale comunicării digitale. Este și aceasta o comunicare de masă tocmai pentru că procesează mesaje de la foarte mulți la foarte mulți, având potențialul de a atinge o multitudine de receptori și de a conecta la rețele nelimitate care transmit informație digitizată în jurul comunității locale sau în jurul lumii. Este și aceasta autocomunicare pentru că producerea mesajului este în mod autonom decisă de emițător, desemnarea receptorului este autodirecționată iar recuperarea mesajelor din rețelele de comunicare este autoselectată. De asta se tem guvernele de internet și tot de asta corporațiile au o relație de tip love-hate cu el, încercând în același timp să controleze rețelele cu surse deschise sau fișierele date la share.

Mișcările sociale, de-a lungul istoriei, sunt producătorii noilor valori și scopuri în jurul cărora instituțiile societății sunt transformate să reprezinte aceste valori prin crearea unor noi norme de organizare a vieții sociale. Mișcările sociale exersează un tip de contraputere construindu-se pe ele însele în primul rând prin intermediul procesului de comunicare autonomă, liberă de orice control al celor care dețin puterea instituțională. Și pentru că mass media sunt excesiv controlate de guverne și corporații, autonomia comunicațională este incarnată în rețelele de internet și în platformele de comunicare wireless.

De ce ocupăm? Pentru că actul ocupării produce comunitate iar comunitatea se bazează pe ideea lui "a fi împreună". Este tocmai mecanismul psihologic fundamental de depășire a fricii. Iar depășirea fricii este pragul fundamental pe care oamenii trebuie să-l depășească pentru a se angaja într-o mișcare socială, de vreme ce sunt pe deplin conștienți de faptul că, în ultimă instanță, vor avea de-a face cu violența rezultată din depășirea unor limite trasate de către elitele preponderente pentru a-și prezerva propria dominație. În istoria mișcărilor sociale, baricadele ridicate pe stradă au avut o foarte mică valoare defensivă. Ele au fost mai mereu ținte facile pentru artileria plutoanelor de intervenție, în funcție de context. Dar ele au marcat mereu un noi vs. ei, un în afară și un înăuntru care au permis de fapt și altor cetățeni să fie parte din mișcare fără a avea nevoie să adere la vreo organizație sau ideologie, ci pur și simplu prin a fi acolo din motivele lor cât se poate de intime. 

Spațiile ocupate nu sunt lipsite de sens. Ele sunt de obicei alimentate de simbolismul spațiilor invazive ale puterii statului sau instituțiilor financiare. Sau, pentru a ne racorda din nou la istorie, aceste spații ocupate evocă memoria revoltelor populare care au exprimat voința cetățenilor atunci când alte căi de reprezentare au fost închise. Cel mai adesea, clădirile sunt ocupate fie pentru simbolismul lor, fie pentru a afirma dreptul de utilizare publică a proprietății inutile sau rupte cu totul de practică. Prin ocuparea spațiilor urbane, cetățenii își revendică propriul oraș, unul din care au fost "evacuați" de către birocrația municipală. Controlul asupra spațiului simbolizează controlul oamenilor asupra propriilor lor vieți. Apoi, prin stabilirea unei comunități pe un spațiu simbolic, mișcările sociale clădesc spațiu public, un spațiu pentru deliberare, care în cele din urmă devine spațiu politic, spațiu al adunărilor suverane care se coagulează pentru a-și recupera drepturile de reprezentare care fuseseră capturate în instituții politice, de obicei croite doar pentru igiena existențială a intereselor și valorilor dominante. Astăzi, spațiul public al mișcărilor sociale devine un spațiu hibrid între rețelele sociale de internet și spațiile urbane ocupate: conectând spațiul urban și cyberspațiul într-o formă de interacțiune implacabilă care dă tonul, tehnologic și cultural deopotrivă, unor comunități ad-hoc de practici transformatoare.  

Mișcările sociale sunt sursele schimbării sociale și ale constituției unei societăți, o fereastră mică deschisă către o lume pe cale de a se naște. Aceste mișcări care ne curg astăzi prin fața ochilor sunt mișcări sociale ale indivizilor (fundamental!). Ceea ce mai rămâne a fi aflat este când, cum și de ce, o persoană sau o mie de persoane decid, în primul rând individual, să facă un ceva în pofida constantelor înștiințări asupra efectelor represive ale gestului lor. Înțelegerea motivațiilor fiecărui individ în parte este esențială pentru a desena crochiul mișcării în ansamblu. Izbucnite ca mișcări emoționale, ele se vor transforma treptat în acțiune concretă, cu ceva mai multă carne pe osatura inițială. Și, cum ne învață tot precedentele, emoțiile care sunt cel mai relevante pentru comportamentul politic sunt frica (afect negativ) și entuziasmul (afect pozitiv). Afectele negative și pozitive sunt legate de cele două sisteme motivaționale de bază rezultate din evoluția umană: apropiere și evitare! Sistemul de apropiere este legat de comportamentul care caută un scop și care direcționează individul către experiențe pline de satisfacții (ex: salvarea Roșiei Montana). Indivizii sunt entuziaști atunci când sunt mobilizați de un țel pe care îl prețuiesc. Tocmai de aceea, entuziasmul este direct legat de o altă emoție pozitivă: speranța! Speranța proiectează comportamentul în viitor. 

Totuși, pentru ca entuziasmul și speranța să se producă, indivizii trebuie să depășească emoția negativă rezultată din împiedicarea sistemului motivațional: anxietatea! Ea este un răspuns la o amenințare externă asupra căreia persoana amenințată nu deține controlul. Anxietatea conduce la frică (sau teamă) și are un efect paralizant asupra acțiunii. Depășirea anxietății în comportamentul socio-politic rezultă adesea dintr-o altă emoție negativă: furia! Furia crește odată cu perceperea unei acțiuni injuste și cu identificarea unui agent responsabil pentru acțiune. Cercetările neurologice arată că furia este asociată cu un comportament care asumă riscurile. Odată ce individul depășește frica, emoțiile pozitive preiau frâiele iar entuziamul activează acțiunea și speranța anticipează recompensele pentru o acțiune riscantă. Mai există însă un ingredient necesar: un proces de comunicare care să producă această activare emoțională! Doar două condiții și suntem aproape gata de acțiune: consonanță cognitivă între emițătorii și receptorii mesajului; și un canal eficient de comunicare. Planetele mișcărilor sociale par astăzi aliniate pentru ca toate astea să se întâmple. Experiențele similare ale celor care au motivat izbucnirea originară sunt la fel de importante. Ele funcționează ca exemple și produc emulație. Și, cu cât mai iute și interactiv devine procesul de comunicare, cu atât este mai probabilă formarea unui proces de acțiune colectivă, originat în furie, stimulat de entuziasm și motivat de speranță. Se poate! Și chiar va fi! De ce? Și mai ales, cum? Cred că asta rămâne să demonstrăm împreună împotriva sistemelor care ne vor separați...