Closer to the Moon

Nae Caranfil în dialog cu Cristian Tudor Popescu (octombrie 2011): „Este în primul rând un film despre istorie, despre cum istoria ajunge să omoare inocenţa cu care în principiu pornim în viaţă”. 

Zilele trecute am vizionat lungmetrajul lui Nae Caranfil, Closer to the Moon, al cărui trailer a circulat foarte bine pe reţelele de socializare. Filmul – un clasic popcorn movie – mi-a plăcut foarte mult, însă m-a surprins lipsa de preocupare a realizatorului asupra detaliilor ce reconstituie cadrul istoric în care se desfăşoară acţiunea. Este clar că regizorul nu şi-a propus să realizeze un documentar istoric pentru publicul autohton, ci să spună povestea unor tineri frumoşi şi rebeli, având la bază „fapte reale”. Modul superficial în care este abordat acest aspect surprinde la un regizor de talia lui Nae Caranfil, care a mai realizat în trecut filme de ficţiune cu subiect istoric. De pildă, È pericoloso sporgersi, unul dintre cele mai bune filme artistice din anii ’90, este foarte bine pus la punct cu încadrarea istorică şi amănuntele care o configurează.

În cele ce urmează voi încerca să prezint o serie de inadvertenţe şi erori care apar în film şi care demonstrează, încă o dată, uşurinţa cu care tratează regizorii români capitolul „consultanţă ştiinţifică”.

Din scenariu reiese că autorii jafului provin din rândurile foştilor ilegalişti comunişti care au luptat în Rezistenţa antifascistă română şi care, în timpul războiului, au pus la cale acte de sabotaj împotriva trupelor naziste staţionate la noi în ţară. Totodată, conform lui Caranfil, trei sferturi dintre membrii PCdR ar fi fost evrei. 

Nu ştiu de unde a preluat scenaristul această statistică, dar ea este cu mult exagerată. Niciodată ponderea evreilor în mişcarea comunistă nu a depăşit 50% (membri sau simpatizanţi), PCdR fiind o formaţiune politică multietnică în care chiar românii erau minoritari (alte etnii care se regăseau în număr mare în partid erau maghiarii, bulgarii, ruşii, ucrainenii, armenii etc.).

În ceea ce priveşte Rezistenţa antifascistă în care au activat autorii reali ai jafului şi actele de sabotaj comise împotriva naziştilor (despre care vorbeşte „locotenent colonelul Holban” şi care, probabil, îl interpretează pe colonelul de securitate Hristache Zambeti, cel care a avut un rol determinant în capturarea autorilor reali ai jafului sau pe superiorul ofiţerului Enoiu, Gheorghe Chirtu) voi oferi câteva citate din declaraţiile date în anul 1952 de către trei dintre autorii reali ai jafului. De menţionat că aceştia au activat în structuri clandestine distincte: UTCdR, Formaţiunile de Luptă Patriotice (resortul militar al partidului) sau PCdR:

Alexandru Ioanid, născut Herman D. Leibovici (n. 17 nov. 1920, mun. Brăila, jud. Brăila) în film „Max Rădoiu, născut Rosenthal” declara că în perioada 1941 – 23 august 1944 a desfăşurat următoarele activităţi clandestine:

Împrăştiere de material UTC şi de partid; tipărire de material de UTC şi acte (false-n.a.) (Buletine de Populaţie, de Armată); casă conspirativă a Com. Jud. PCR Ilfov.

Igor Sevianu, născut Igor Herşcovici (n. 31 oct. 1924, mun. Bucureşti) declara:

Timp scurt în 1942 şi din primăvara 1943 până în toamna 1943 nu am avut legătură din cauza unor căderi în conducerea UTC-ului. Am căutat legătură şi am recăpătat-o. În timpul când nu aveam legătură am continuat să activez împreună cu tov. din grupa a căror legătură eram. Atunci am început să fabricăm explozivi pt. a executa sabotaje.

Haralambie Obedeanu, născut Hary Lazarovici (n. 19 iul. 1921, mun. Bacău, jud. Bacău – d. 18 febr. 1961, com. Jilava, jud. Ilfov) preciza în ce au constat acţiunile sale ilegale:

Împrăştieri de manifeste; adăpostiri; depozit de material şi armament; repartizat la o grupă de partizani. 

Nicăieri sus-menţionaţii nu afirmă că ar fi luptat contra maşinii de război naziste prin suprimarea unor militari germani sau prin sabotaje economice. Bineînţeles, aceste acţiuni (modus operandi) nu pot fi comparate cu cele întreprinse de comuniştii francezi împotriva ocupantului nazist sau a autorităţilor vichyste (asasinarea militarilor germani, aruncarea în aer a depozitelor de muniţii, atacuri armate împotriva unor unităţi militare germane, debulonarea şinelor de tren etc.), însă nici nu pot fi ignorate/ trecute cu vederea. Niciunul dintre ei nu a fost arestat în timpul ilegalităţii, dar dacă acest lucru s-ar fi întâmplat, pentru acţiunile amintite, învinuiţii ar fi riscat pedeapsa capitală sau muncă silnică pe viaţă, aşa cum s-a întâmplat în cazurile Filimon Sârbu, grupul Paneth – Kornhauser, Corneliu Elias, Iancu Moscovici, Leon Zalman, Pompiliu Ştefu, Nicolae Mohănescu etc. 

Revenind la erorile de contextualizare istorică ale comediei negre realizate de Caranfil voi enumera aici câteva dintre acestea:

- După încadrarea ca operator de imagine la Studioul cinematografic „Alexandru Sahia” din Bucureşti, „Virgil” participă la filmarea unei scene dintr-un scurt metraj de propagandă a cărui acţiune se desfăşoară pe scările care duc către „Monumentul eroilor luptei pentru libertatea poporului şi a patriei, pentru socialism” din Parcul „Libertăţii”, azi „Carol I” (scena se turna  cu puţin timp înainte de „aniversarea a 15 ani de la eliberarea României de sub jugul fascist” – 23 august – iar în cadru apar câteva utemiste dintr-un ansamblu coregrafic cu specific de propagandă[1]). La data comiterii jafului (28 iulie 1959) acest monument nu exista, Secţia gospodărie de partid a CC al PMR (constructorul lucrării), aflându-se în faza de selecţionare a proiectelor propuse de sculptorii şi arhitecţii agreaţi de regim (inaugurarea ansamblului arhitectonic a avut loc abia pe 30 decembrie 1963). 

- O eroare de care se face „vinovat” talentatul scenograf Cristian Niculescu apare în scena jafului. Pe frontispiciul filialei băncii din „Piaţa Martirilor nr. 13” apare titulatura „Banca Naţională a RPR – filiala Raionului 16 Februarie din Bucureşti”, or denumirea celei mai importante bănci din istoria României a fost schimbată pe 15 noiembrie 1948, atunci când Prezidiul MAN a emis Decretul nr. 320 pentru organizarea Băncii Republicii Populare Române, Banca de Stat. Chiar primul articol al acestui act normativ stabilea că începând cu acea dată, Banca Naţională a României se transformă în Banca de Stat a RPR. De asemenea, în film se afirmă că în acei ani „Banca Naţională” era singura bancă existentă în RPR. În 1959, în RPR mai funcţionau, pe lângă Banca de Stat, Banca Agricolă şi Casa de Economii şi Consemnaţiuni – CEC.

- În film este prezentă şi scena procesului autorilor jafului care este judecat de o instanţă militară denumită generic Tribunalul Militar al RPR. Completul prezintă sentinţa pentru fiecare acuzat în parte ca fiind definitivă şi irevocabilă, iar acuzaţii declară că nu vor ataca sentinţa cu recurs. De precizat că această titulatură de Tribunalul Militar al RPR nu a figurat niciodată în nomenclatorul/ organigrama Direcţiei Tribunalelor Militare din Ministerul Justiţiei. În realitate, autorii reali ai jafului au fost judecaţi şi condamnaţi la moarte în baza art. 209 Cod Penal (infracţiunea de „uneltire contra ordinei sociale”) de către Tribunalul Militar al Regiunii a II-a Militare Bucureşti în fruntea căruia se afla colonelul de justiţie Adrian Dimitriu (20 – 23 noiembrie 1959). Sentinţa instanţei de fond a fost atacată la Colegiul Militar al Tribunalului Suprem al RPR care întotdeauna judeca recursurile în absenţa condamnaţilor. O altă eroare prezentă în scena procesului este apariţia avocatului apărării în uniformă militară kaki cu petliţe roşii. În toate procesele judecate de instanţele militare din anii ’50 apărătorii învinuiţilor au provenit întotdeauna din rândul civililor – vezi colegiile de avocaţi (art. 6, lit. „a” din Decretul nr. 39 din 13 februarie 1950 privitor la profesiunea de avocat stipula: „Exerciţiul profesiunii de avocat este incompatibil cu calitatea de militar în activitate”). 

- Despre „Alice Bercovici” se afirmă că a revenit în ţară de la Moscova unde beneficiase de o bursă în „ştiinţe politice”. Cu siguranţă ar fi fost mai potrivit să se folosească „studii/ cursuri politice/ învăţământ superior de partid” (vezi Şcoala Superioară de Partid de pe lângă CC al PCUS), întrucât nici la Moscova şi nici la Bucureşti nu existau instituţii de învăţământ profilate pe acest segment de ştiinţe sociale. 

- Nae Caranfil a încercat să respecte oarecum anumite pasaje biografice ale personajului interpretat de actorul Mark Strong, respectiv ofiţerul superior de miliţie Alexandru Ioanid. Astfel, „Max Rădoiu” este prezentat în film ca fiind colonel de miliţie în funcţia de şef al Direcţiei Judiciare din Miliţia Capitalei. În realitate, Alexandru Ioanid nu a ajuns niciodată la gradul militar de colonel (trei stele de ofiţer superior pe epolet) el fiind trecut în rezervă în 1958 cu gradul militar de locotenent colonel (două stele de ofiţer superior pe epolet) de pe funcţia de şef al Direcţiei Judiciare din Direcţia Generală a Miliţiei.

- O scenă amuzantă este atunci când ofiţerii de securitate care supravegheau casa lui „Virgil” dintr-un Zis sovietic primesc un apel pe telefonul automobilului. Din cunoştinţele mele, această inovaţie tehnică nu era operaţională în lagărul socialist la nivelului anului 1959.  

- Principalele scene ale filmului sunt turnate în curtea interioară a Facultăţii de Chimie Aplicată şi Ştiinţa Materialelor din Bucureşti (strada Polizu) într-o aşa-zisă „Piaţă a Martirilor”, acolo unde s-a filmat scena jafului. Actorii poartă uniforme de Gărzi Patriotice şi măşti contra gazelor fără cartuşele filtrante aferente. La data comiterii jafului această structură paramilitară a partidului unic nu exista. „The Patriotic Guards” au fost constituite abia în 1968 la câteva săptămâni de la invazia sovieticilor din Cehoslovacia (vezi Decretul nr. 765 din 5 septembrie 1968 privind constituirea, organizarea şi funcţionarea Gărzilor Patriotice). În iulie 1959 funcţionau Gărzile Muncitoreşti al cărui Comandament Central se afla în subordinea directă a CC al PMR, iar pentru evitarea confuziei ar fi fost potrivit ca regizorul/ scenaristul să folosească această denumire (Gărzile Muncitoreşti au fost înfiinţate în urma „contrarevoluţiei” din Ungaria). Mai mult, măştile contra gazelor folosite în cursul scenei la care ne-am referit sunt model 1974. Indicat ar fi fost ca regizorul să utilizeze MCG-uri model 1952 realizate la Fabrica Chimică nr. 10 din Bucureşti pentru a respecta cu stricteţe tehnica militară existentă în epocă (MCG-urile md. 1952 sunt cele ce au un furtun legat de anvelopa de cauciuc care duce către filtrul de aer din sacul port mască). 

- Rămânând în registrul vestimentaţiei cazone am remarcat că gardienii care-i însoţesc pe „deţinuţi” la filmări poartă uniforme de miliţieni cu petliţe albastre. Total inadecvat. Acest tip de însemne militare era rezervat doar cadrelor active din Securitate care purtau uniforme militare de culoare kaki. Subofiţerilor de penitenciare (Direcţia Generală a Penitenciarelor şi Coloniilor de Muncă) le erau rezervate petliţele maron cu vipuşcă albastră, iar celor de miliţie (Direcţia Generală a Miliţiei), petliţe roşii cu vipuşcă albastră pe veston de postav albastru (vezi în acest sens HCM nr. 250 din 27 februarie 1958 privind modificările aduse uniformei militarilor Forţelor Armate ale Republicii Populare Române – document declasificat în 2005). Istoricii de la Asociaţia Tradiţia Militară (www.traditia-militara.ro) ar fi putut oferi o expertiză profesionistă în această speţă. Desigur, realizatoarei costumelor, Doina Levintza, nu i se poate imputa această eroare.

- Alt element care nu corespunde deloc epocii vizează muniţia folosită de plutoanele de execuţie în momentul punerii în aplicare a pedepsei capitale. Ministrul Afacerilor Interne (generalul colonel Alexandru Drăghici) interpretat magistral de actorul Darell D’ Silva, îi spune la un moment dat fostului său cumnat că familia sa va fi nevoită să achite contravaloarea glonţului cu care va fi ucis. Nicăieri în actele administrative ale MAI sau în Regulamentul privind executarea hotărârilor judecătoreşti prin care s-a pronunţat pedeapsa cu moartea, aprobat prin Decretul secret nr. 500/1958, nu se menţionează această prevedere. Niciodată rudele condamnaţilor executaţi prin împuşcare nu au fost obligate să plătească contravaloarea gloanţelor folosite în timpul execuţiei. Această reglementare este prezentă în legislaţia penală a Chinei contemporane şi este adeseori menţionată de jurnaliştii zilelor noastre, atunci când furnizează ştiri despre împuşcarea unor demnitari condamnaţi pentru corupţie.

- Pelicula se încheie cu furnizarea unei informaţii eronate. Se afirmă că în 1964 toţi deţinuţii politici au fost amnistiaţi. Ar fi fost bine ca „mărinimia” lui Dej să fi mers într-atât de departe. Din păcate, condamnaţii din această categorie penală au fost doar graţiaţi de restul de pedeapsă prin mai multe decrete nominale secrete, începând cu anul 1962 (amnistierea ar fi presupus ştergerea din cazierele judiciare a condamnărilor politice suferite). Sute de deţinuţi „contrarevoluţionari”/ „contra securităţii statului” au rămas în penitenciarele şi coloniile de muncă ale RPR şi după anul 1964.

În fine, trebuie să-i dăm crezare regizorului atunci când afirmă că este mult mai greu să realizezi un film a cărui acţiune se petrece în anii ’50, decât unul de Belle Epoque sau anii ’80. 

Cu toate acestea, unele „scăpări” ale filmului ar fi putut fi evitate uşor, având în vedere bugetul imens (pentru  o peliculă românească) de care a beneficiat: 7 milioane de euro (alocarea câtorva mii de euro necesare expertizei ştiinţifice absolut necesare în acest caz, nu ar fi produs o „gaură” prea mare).

În cinematografia americană, atunci când vine vorba de realizarea unor producţii cu tematică istorică, consultarea istoricilor şi a experţilor în uniformologie este o condiţie sine qua non. Departe de mine gândul de a idealiza lung metrajele americane cu subiect istoric, însă atenţia pe care aceştia o acordă detaliilor este cu mult superioară omologilor din România (vezi în acest sens şi noua super-producţie Eroii monumentelor).

Să ne imaginăm cum ar fi tratat un film de ficţiune american cu un buget substanţial, a cărui acţiune se petrece în timpul Bătăliei din Ardeni (WW II) şi în care, la un moment dat, ar apărea celebrul George Patton îmbrăcat şi încazarmat total nepotrivit. În sensul în care în loc de cele trei stele de general de pe casca de protecţie ar avea doar una, ar fi îmbrăcat în uniforma militară de aviator şi în loc de faimosul revolver Smith & Wesson cu mâner de fildeş, pe care-l purta de regulă la şold, ar fi echipat cu un pistol Mauser. 

Un asemenea lung metraj ar fi ţinta tuturor criticilor venite nu numai din zona cronicarilor, ci şi din partea publicului larg.