Boicotul, dreptul de vot și democrația

Există multe argumente proaste împotriva boicotului din 25 mai. Pe cele mai vehiculate dintre ele le-am discutat aici. Există însă și argumente interesante, valide și care nu cred că pot fi ocolite cu ușurință.

Cel mai interesant dintre ele mi se pare cel construit în jurul relației dintre vot și democrație. Fiindcă îl consider extrem de important, voi căuta să-l (re)formulez într-o versiune cât mai puternică posibil.

Condiția necesară a unei democrații politice o constituie alegerile libere, organizate periodic, în care cetățenii își exprimă prin vot universal, direct și secret opțiunea pentru un set sau altul de politici. Cu alte cuvinte, fără dreptul universal de vot și fără alegeri libere și periodice nu avem o democrație.

Tocmai din acest motiv renunțarea voluntară la exercitarea dreptului de vot nu poate fi o decizie superficială, luată din motive frivole. În România s-a murit pentru dreptul de vot și pentru alegeri libere - și asta nu e retorică.

Mai mult: dacă fără alegeri libere (care presupun participarea cetățenilor) nu putem vorbi de democrație, decizia de a boicota alegerile nu e doar delicată, ci și autocontradictorie. E dificil (dacă nu chiar imposibil) să susții că sprijini democrația boicotând în același timp însăși condiția necesară de existență a unei democrații. Avem aici de-a face cu o contradicție performativă: acțiunea (boicotul) contrazice declarațiile și credințele pro-democratice ale actorilor - și reciproc.

E ca și cum un soț și-ar snopi în bătaie soția și în același timp i-ar ține un discurs înflăcărat despre importanța combaterii violenței domestice.

Pe scurt, nu poți avea democrație politică fără alegeri libere - și nu poți avea alegeri libere fără participare la vot. Din perspectiva asta, boicotarea unor alegeri libere denotă o atitudine antidemocratică, una aflată în răspăr cu celelalte credințe, profund democratice, ale celor care au decis că vor boicota alegerile din 25 mai.

Pe de altă parte, democrația - orice democrație - este în mod necesar imperfectă (pentru că mereu perfectibilă). Democrația este în permanență un work in progress care presupune o învățare continuă.

Democrația românească este mai imperfectă decât democrațiile occidentale, asta e incontestabil. Dar de aici nu rezultă că ar exista un standard fix al democrației. Democrația nu e o stare, ci un proces. Înțelegerea noastră a democrației este substanțial mai bogată și mai rafinată astăzi decât era în 1990. Însă această îmbogățire și rafinare a înțelegerii ar fi fost imposibile dacă din 1990 și până azi n-am fi participat la procesul democratic.

Fiind în mod necesar imperfectă, democrația presupune în permanență alegeri imperfecte între soluții, candidați și partide imperfecte. Iar dacă procesul nu este întrerupt, calitatea democrației crește.

Prin urmare, a interveni doar atunci când ai identificat candidatul perfect, soluția perfectă sau regula instituțională perfectă - și a refuza să votezi sub motiv că n-ai identificat încă așa ceva - e exact opusul democrației.

Astfel formulat, argumentul împotriva boicotului mi se pare invincibil. Cea de-a doua ramură a lui - cea privind caracterul în mod necesar imperfect, deci în permanență perfectibil al democrației - combate cu ușurință eventualul contraargument al susținătorilor boicotului cum că anumite standarde nu au fost încă atinse, deci că încă nu putem vorbi de o democrație veritabilă în România.

*

Putem totuși răspunde la un astfel de argument? Eu cred că da. Este adevărat că alegerile libere, organizate periodic, sunt o condiție necesară a democrației. Dar nu și singura. Cealaltă condiție necesară e statul de drept, în înțelesul cel mai larg al noțiunii: justiție independentă, presă liberă, instituții publice nepolitizate, stabile, predictibile, transparente și construite pentru cetățean (nu împotriva lui), o sferă cât mai largă de drepturi civile și politice (și o sferă cât mai largă de exercitare a fiecărui drept) și așa mai departe.

O democrație care îndeplinește ambele condiții necesare se numește „democrație liberală”. Una care îndeplinește doar condiția alegerilor libere se numește „democrație electorală”. (Diverși autori folosesc terminologii diferite. Eu am preferat să folosesc aici terminologia propusă de Andreas Schedler.)

Teoria regimurilor politice s-a dezvoltat mult după 1990. Inițial se credea că înlăturarea regimurilor autoritariste va conduce în timp la construirea de democrații liberale. În realitate, s-a constatat apariția de regimuri hibride, astfel încât vechea distincție dintre autoritarism și democrație a fost rafinată. Ea cuprinde acum 4 tipuri distincte de regim: regimul autoritarist, autoritarismul electoral (în care au loc alegeri, dar ele fie nu sunt libere, fie nu sunt corecte, fie ambele - și în care participanții la jocul politic nu beneficiază de tratament egal), democrația electorală și, în fine, democrația liberală.

Fiecare din aceste tipuri de regim politic are o capacitate ridicată de auto-reproducere - adică fiecare dintre ele e stabil. Autoritarismul electoral și democrația electorală nu sunt faze tranzitorii dinspre autoritarism spre democrația liberală, ci regimuri de sine stătătoare, care se pot perpetua pe durate lungi de timp. 

Din 1990 și până în prezent, România s-a construit ca o democrație electorală - cu cel puțin două elemente de autoritarism electoral: faptul că de tratament egal în jocul politic nu beneficiază decât partidele parlamentare (concurența din partea candidaților independenți și a partidelor nou înființate fiind sever limitată), și faptul că între alegeri partidul sau coaliția care accede la putere „ia tot”, punând celelalte partide într-o poziție defavorizată. 

Ambele elemente de autoritarism electoral sunt relativ recente (dezvoltate mai ales după 2000). Cu alte cuvinte, nu doar că regimul de democrație electorală s-a consolidat, blocând orice posibilă trecere spre o democrație liberală, dar au apărut și elemente de autoritarism electoral, ceea ce e cât se poate de îngrijorător.

Acum, dacă regimurile politice sunt stabile și dacă nu există o continuitate între democrația electorală și cea liberală, nu mai putem spune despre democrația românească că este doar mai imperfectă decât cea islandeză, de exemplu. Diferența nu este una de grad, ci de natură, fiindcă vorbim despre două regimuri politice distincte.

Oricât de imperfectă ar fi o democrație liberală, ea e cu totul altceva decât o democrație electorală (oricât de libere și de corecte ar fi alegerile în cazul acesteia din urmă).

Trecerea de la o democrație electorală la una liberală presupune așadar o schimbare de regim politic. Schimbările de regim, violente sau pașnice, se numesc „revoluții”. În România, pentru a doua oară în istoria ei recentă, avem grupuri de cetățeni care militează pentru schimbarea de regim - de data asta nu de la dictatură la democrație (fără nicio altă calificare), ci de la democrația electorală la cea liberală. Suntem, cu alte cuvinte, într-un nou moment pre-revoluționar.

În aceste condiții, boicotarea alegerilor este întrutotul legitimă. Fiindcă nu e boicotată democrația, așa cum susține argumentul anti-boicot, ci e boicotat un regim politic cu scopul explicit de a forța înlocuirea lui cu unul de democrație liberală.

Pe scurt, boicotarea alegerilor într-un regim de democrație electorală e perfect legitimă dacă prin asta se urmărește schimbarea regimului în sensul întemeierii unei democrații liberale. Altfel, a participa la alegeri echivalează cu validarea și (re)legitimarea actualului regim.