Nesupunerea civică: Gandhi, firește

Am să scriu acum despre o formă colectivă, durabilă și nerușinată de rușine. S-a petrecut și se petrece în țara al cărei nume se scrie în limba pe care o citiți: e singurul, ultimul context european în care micul titlu de mai sus sună nefiresc cât încape. Căci despre Gandhi în România nu se știe mai nimic. Când a fost contractată atât de unanim o atare rușine? La ce farmacie poate fi dusă pentru a-i depista gramajul forte? Cărei instanțe i-am putea-o deferi? Este – și am să fiu concis – greșit, de neînțeles, uluitor, impardonabil, ca să ne rezumăm totuși la calificări pudice. Ideea tradițional-românească de boicot s-a născut, cu picioarele înainte, doar ca boicot față de Asia, India, Gandhi. Să luăm deci notă de încă un lucru care stă, la noi, exact pe dos.

Receptarea lui Gandhi în România e indicatorul însuși al provincialismului. Nu s-a învrednicit desigur nici o editură din cele mari, mici sau multe să traducă ceva, orice: un sfert de secol care nu mai aliniază îndeobște scuze în chestii ieftine nu are în privința asta – gravă – nici măcar una. Și cum ar putea avea? cum, când moftul provincial vine dintr-o societate inferioară (până și?) numeric aceleia dintr-un oraș indian precum Mumbai. Ziua în care se coace recolta vesel-apătoasă a indiferenței a fost fiecare zi.

Poate că unii dintre cei care au criticat nesupunerea din duminica alegerilor europene – inclusiv prin atacuri subrurale ca aroganță fadă – au o problemă cu India (în genere), cu originile istorice ale non-violenței pragmatice și bine orientate, cu ideea de a împrumuta orice din vagul lor „Orient”. Asia fiind, însă, cu totul altceva, nici nu mai e timp să-i deplângi. Însă va fi totuși țintit să observi că nu Gandhi e singura problemă în a pricepe nesupunerea cordială, și că asta ar putea avea legături puternice până și cu America despre a cărei cultură știm îndeobște fantoșe și poncife. Nu e la fel cu Henry Thoreau, acel Thoreau cititor avid al lui Eugène Burnouf istoric al buddhismului, pe care l-au mai citit la timp Odobescu și Constantin Georgian, nu doar Nietzsche, și din care Eminescu a clădit un vers buddhist în Memento mori? Acel Thoreau din On the Duty of Civil Disobedience, cu acea datorie care și-a obținut scrisorile de noblețe în 1847, i-a fost lui Gandhi de căpătâi în anii sud-africani. 

O generație după asasinarea lui și Partiție, câteva cuvinte ale lui Gandhi au fost îndeajuns, pe cealaltă față a Pământului, ca să-i mute din loc și pentru totdeauna pe foarte diferiții Martin Luther King jr. și Thomas Merton (nu vă speriați, e un mistic american trapist mort în Asia și care poate face un imens bine – nici el tradus). Cine, înainte de Gandhi, a convins vorbind despre „nesupunere civică respectuoasă”, când oriunde în fundal se afla cel mai puternic imperiu din istorie, nu o oarecare democrație nefuncțională? Cine a avut în sarcină producerea socială a irezistibilului opunerii, non-violent, binefăcător, eficace?

Poate ne va trebui, măcar între amintiri dacă nu direct în stradă, un Marș al sării. În fond, Salt March (1930) nu e decât una dintre formulele coloniale englezești care în română au dat, fără s-o știe prea multă lume, Uniți Salvăm Roșia Montană! Chit că, în 2014 (în 2015...) s-ar putea traduce diferit. Va – așadar – urma.