Istorii clandestine – din „subteranele” interbelicului

"Tânără comunistă, caut belele!" Miliția Spirituală vă prezintă ce vrăji a mai făcut Sabina, ovreica șic din vremile tulburi ale ilegalismului... 

Înfiinţat în 1921, ca ramură a Internaţionalei a III-a Comuniste (Comintern), Partidul Comunist din România (PCdR) a fost scos în afara legii în 1924 – ca urmare a unor tulburări sociale în sudul Basarabiei, în care au fost implicaţi şi militanţi comunişti. Din acel moment, pentru două decenii, comunismul românesc şi-a continuat activitatea în clandestinitate, impunând membrilor săi reguli stricte de conspirativitate. Existenţa fiecărui militant comunist a devenit o realitate codificată, în care primau numele de cod, identităţile şi adresele false, cât şi un păienjeniș aproape de nepătruns de relaţii personale şi profesionale.

Dosarele Siguranţei

Cel care adera la mişcare, devenind astfel un militant ilegalist, îşi asuma riscul clandestinităţii, fiind conştient de posibilitatea unor repercusiuni legale de natură penală. Intrarea în mişcare reprezenta o conversie existenţială – o transformare radicală a vieţii publice şi private, a concepţiilor şi a relaţiilor personale. Un angajament total şi pe termen lung avea astfel consecinţe asupra existenţei personajului respectiv, putând însemna o deconectare faţă de rutina cotidiană, faţă de un anumit mod de viaţă, specific până în punctul adeziunii, care devenea inaccesibil în contextul acestei conversii existenţiale.

În ciuda eforturilor de conspiraţie continuă a comuniştilor, puţine dintre acţiunile lor din anii ilegalităţii partidului rămâneau necunoscute organelor de siguranţă ale Statului. Înfiinţată în 1919, Direcţia Poliţiei de Siguranţă era structura poliţienească care urmărea îndeaproape (îndeosebi după 1924) întreaga activitate a membrilor partidului comunist. Fiecăruia dintre ilegalişti, odată ce intra în vederile Siguranţei, i se întocmea un dosar de urmărire în care erau consemnate acţiunile şi activităţile acestuia. De asemenea, o sumă importantă de date erau consemnate şi în „dosarele de obiectiv” ale Siguranţei, care aveau rolul de a supraveghea activitatea organizaţiilor şi a asociaţiilor „camuflat comuniste”: ziare, reviste, asociaţii profesionale, asociaţii studenţeşti.

Odată cu izbucnirea celei de-a doua conflagraţii mondiale, situaţia comuniştilor români s-a complicat şi mai mult – în condiţiile în care aceştia erau filo-sovietici, în timp ce statul român se plasase, cel puţin din punct de vedere militar, în tabăra adversă. Astfel, în acele vremuri tulburi de beligeranţă, o acuzaţie de „activitate comunistă” devenea extrem de gravă, iar sentinţele în aceste cauze erau dintre cele mai aspre.

Trandafiraş în acţiune

Sabina Weissman era o evreică născută în Târgu-Neamţ. Era studentă în Capitală, la Colegiul Studenţilor Evreilor şi închiriase o cameră într-un imobil din str. Koch, nr. 7. A fost atrasă în cadrul mişcării comuniste, cel mai probabil, de către o vară a ei – Weiss Ana Rene. A activat în cadrul „Ajutorului Roşu”, având diferite nume conspirative: Trandafiraş, Tanţi. Poseda şi un buletin de populaţie fals, pe numele Elena P. Cristescu, însă această măsură se prea poate să fi fost o consecinţă şi/sau necesitate a vremurilor tulburi pe care le trăia – când antisemitismul devenise aproape o politică de stat. Sabina Weissman a fost arestată la data de 3 noiembrie 1943, în urma unui flagrant organizat de lucrătorii Ministerul Afacerilor Interne într-o casă conspirativă a comuniştilor, care tocmai fusese deconspirată. Sabina urma să se întâlnească acolo cu Bernard Iosipovici – conspirativ Banu. Acesta însă fusese deja arestat şi era folosit drept „momeală” pentru arestarea altor comunişti.

Sabina Weissman avea să devină una dintre cele 66 de persoane arestate în această cauză, pentru activitate comunistă. Procesul, finalizat în 13 ianuarie 1944, condamna un număr de 45 de persoane la diferite pedepse: de la pedeapsa capitală, la 6 ani de muncă silnică. Sabina Weissman a fost condamnată la moarte, aceeaşi pedeapsă primind-o şi Elena Iosipovici şi Aurel Penescu. Tot la moarte, dar în contumacie, au fost condamnate Sulamith Constantinescu şi Weiss Ana Rene, vara Sabinei. Alte 23 de persoane vor primi pedeapsa de „muncă silnică pe viaţă”, în timp ce alţi 17 doar „6 ani de muncă silnică”. În fine, 20 de persoane vor fi achitate.

Pedeapsa capitală pe care o primise Sabina Weissman avea să fie ulterior comutată la „muncă silnică pe viaţă”, în urma recursului formulat de către aceasta. Se prea poate să fi fost vorba şi despre clemenţa Suveranului, Weissman Sabina formulând o cerere de comutare a pedepsei către M.S. Regele Mihai I. În orice caz, câteva luni mai târziu, în noiembrie 1944, situaţia se schimbase radical … un nou recurs al celor inculpaţi în cauza respectivă s-a finalizat prin achitarea tuturor, pedepsele pentru care fuseseră condamnaţi fiind considerate ca intrând sub incidenţa Decretului de amnistie dat încă din noaptea de 23/24 august.

Destinul ulterior al protagoniştilor procesului din ianuarie 1944 este foarte greu de reconstituit. Ar fi interesant de văzut însă în ce măsură regimul instaurat la 30 decembrie 1947 corespundea idealurilor pentru care ei luptaseră în timpul războiului …