Post Pavelić

În prima parte a anilor ’30, poliția secretă iugoslavă și mai toate polițiile de siguranță europene (vezi foto din 1934, Poliția București – dosar de Siguranță), dețineau cataloage impresionante cu teroriștii ustași (ustaša – insurgent, în croată) implicați în numeroase acte de terorism în și în afara Iugoslaviei.

Inamici politici sau oameni nevinovați, aceștia nu s-au sfiit să curme vieți deopotrivă. Fie că au plasat explozibil în spații publice ori trenuri și vapoare, ustașii au răspândit teroarea prin Balcani (și nu numai) în perioada premergătoare Primului Război Mondial. Printre ei, Ante Pavelić! De notat că pe 17 iulie 1929, guvernul iugoslav îl condamnă în contumacie pe Pavelić la pedeapsa cu moartea.

Cel mai răsunător „succes” al lor pare să rămână însă asasinarea regelui iugoslav Alexandru I Karađorđević în 1934. În luna octombrie a acelui an, Alexandru inițiază o vizită în Franța și este ucis în timpul ceremoniilor, la Marsilia, alături de ministrul de externe francez, Louis Barthou. Asasinul se numea Vlado Chernozemski și era un bulgar membru al Organizației Revoluționare Macedonene, o structură paramilitară aliată ustașilor lui Ante Pavelić (după acest episod, un tribunal francez îl va condamna pe Pavelić la moarte, dar tot în contumacie). Acesta a fost unul dintre primele asasinate prinse pe cameră: 

Scriitorul Avro Manhattan susține că ustașii se aflau sub protecția directă a lui Mussolini, dar și una, mai discretă, a Vaticanului (Manhattan este un cunoscut critic al Bisericii Catolice). Același autor susține că Pavelić beneficia de protecția și sprijinul lui Papa Pius al XII-lea – în 1941, Papa îl primește într-adevăr într-o audiență privată la Vatican! (în plus, Biserica Catolică n-a condamnat niciodată oficial genocidul și catolicizările forțate orchestrate de către ustași în Croația). 

Ulterior invaziei naziste a Iugoslaviei, Ante Pavelić este încredințat să preia conducerea unui stat croat independent (Hitler nu dorise inițial să colaboreze cu Pavelić, considerându-l un pion al Italiei… dar pentru că liderii Partidului Țărănesc Croat refuză oferta de a conduce țara, führerul apelează în cele din urmă la ustași). Scurta carieră politică a lui Pavelić a fost o calamitate: când Italia anexează teritorii croate (vezi Tratatul de la Roma), croații ies în stradă să protesteze (inclusiv ustașii); în politica internă, teroarea instituită de Pavelić (în special împotriva sârbilor) a dus la îngroșarea rândurilor cetnicilor (partizanii iugoslavi sau „armata iugoslavă din patrie”). 

Suplimentar, naziștii își impun regulile în ceea ce-i privește pe evrei și în Croația (rezultatul: între 70 și 80.000 de oameni mor în lagărul de la Jasenovac). Interesant este și faptul că printre ustași se regăseau foarte mulți evrei (chiar membri ai partidului din care făcea parte și Pavelić). 

După ce statul catolic croat condus de ustași se prăbușește, Ante Pavelić reușește să se refugieze în Argentina, via Italia. Istoriile sunt aici împărțite: în vreme ce unii susțin că s-a ascuns la Vatican, reușind ulterior să ajungă în America de Sud pentru a aștepta „ziua revenirii”, alții vorbesc despre o ascunzătoare într-o mănăstire iezuită din Napoli și despre un pașaport al Crucii Roșii (procurat cu sprijinul unui preot greco-catolic croat) cu care reușește să părăsească Europa către aceeași destinație. Cert este că după ce reușește să-și aducă toată familia în Argentina, Ante Pavelić primește un job de consilier pe securitate din partea lui Juan Perón. 

Ulterior, a trebuit să presteze și la munca de jos (zidar), ca orice imigrant. Norocul său (dacă putem spune așa) s-a dovedit Branko Benzon (fostul ambasador croat în Germania în timpul războiului, și care se știuse personal cu Hitler). Benzon se bucura de atenția și prietenia Evitei Peron și astfel a putut să-i asigure mai apoi lui Pavelić conducerea unei importante companii de construcții. 

Treptat, ustașii aflați în exil au început să se disocieze de Pavelić, constituind celule diferite prin lume. Pavelić a continuat să trimită mesaje propagandistice croaților aflați în exil, în vreme ce guvernul comunist iugoslav a cerut în repetate rânduri extrădarea sa (însă fără niciun succes!). După fuga lui Perón din Argentina (1955), Pavelić n-a mai fost în siguranță. Pe 10 aprilie 1957, la a șaisprezecea aniversare de la fondarea statului independent croat, Ante Pavelić este împușcat și rănit grav (se speculează că serviciile iugoslave au fost în spatele acestui atentat). După ce evită spitalizarea și după ce autoritățile argentiniene acceptă în sfârșit extrădarea cerută de Iugoslavia, Pavelić reușește totuși să fugă în Spania (via Chile). Moare și este înmormântat la Madrid, într-un cimitir privat, în 1959 (se pare că decesul a survenit în urma unor complicații cauzate de acel glonț primit în spate cu doi ani mai devreme). 

Țelul de-o viață al lui Ante Pavelić fusese lupta împotriva sârbilor și constituirea unui stat independent croat. Metodele sale au fost însă cele amintite. Un adevărat personaj malefic al secolului XX! Multe testimoniale de la Nuremberg și arhive de război ale părților beligerante demonstrează cu prisosință crimele comise de către regimul ustaș împotriva populației civile (sârbi ~ 200.000 victime, evrei ~ 30.000 victime, țigani ~ 25.000 victime, croați anti-fasciști ș.a.m.d.).