Revolta inocenților

15 iunie. Ceea ce trebuia să fie ultima zi în Istanbul a devenit, pe neașteptate, prima noastră zi în mijlocul violenţelor dintre poliţie şi protestatari. 

Este seară. A treia ce urma să fie petrecută în piața Taksim; ultima. În timp ce  ne gândim, dezamăgiți, că vom pleca în zori, primim un mesaj de la Pierre (studentul francez care ne găzduieşte şi care a participat la proteste din prima zi): ,,vine poliţia.” Atunci, pentru noi timpul se oprește și, în mod paradoxal, viața începe să vibreze mai puternic. Începe acea luptă pentru care veniserăm. Ne dăm seama de asta abia în zori, la ora când ar fi trebuit să fim departe și care ne surprinde, de fapt, istoviți și intoxicați de gaze, pe o bordură de lângă Podul Galata. Fără cuvinte, cu mâinile negre și hainele murdare, acum ne simțim un pic mai liberi.  

Câteva clipe după primirea mesajului, suntem în stradă: cu măştile de gaz la gât, ochelarii de protecție pe frunte, cu aparatul foto pregătit, cu respirația accelerată, alergăm spre locul unde se scrie Istorie. Deși așteptam acest moment cu ardoare, repeziciunea și violența cu care se întâmplă totul în jurul nostru ne iau prin surprindere. După ce poliţia a pus stăpânire pe Parcul Gezi, mulţimea de protestatari s-a reorganizat pe Calea İstiklal. În faţa noastră, o baricada a poliţiei, tunuri de apă cu acid, piper, gaze lacrimogene şi ordinul venit de sus de a frânge orice act de rezistenţă în această noapte. De partea cealaltă, zeci de mii de protestatari hotărâți să nu renunţe. În primul rând, o femeie se află în genunchi  în faţa baricadei, ținând în mână drapelul Turciei și purtând pe chip o determinare de nezdruncinat. Toate acestea  îi dau o aură de invincibilitate. În stânga ei, chiar în mijlocul străzii, alţi trei oameni, primii supuși violenței jeturilor de apă. Un pic mai în spate, aşezat pe un scaun pe care şi l-a adus  în stradă, cu bustul gol, un alt protestatar stă, imperturbabil, de parcă nimic nu ar putea să-l atingă. Între luciditate și inconștiență, vedem un curaj admirabil, trăsătura definitorie a acestor proteste. 

Curând, suntem asurziți de vuietul mulțimii care scandează, strigă de durere, de mânie, în speranța unei schimbări care pare, în același timp, foarte aproape și foarte departe: ,,Haide, trage în mine, dă-ţi masca jos să vezi cum e să fii gazat, treci de partea noastră, aici e locul tău! Eu sunt nebun că lupt pentru libertate sau tu că aperi un sistem nedrept?” ,,Umăr lângă umăr împotriva fascismului”… și șuieratul jerbei de apă sub presiune care a devenit un leitmotiv al atacurilor poliţienești. Uneori, în mijlocul mulţimii, se deschide un culoar cu contururi incerte pentru a permite răniţilor să primească primul ajutor și să fie târâți într-un loc ferit de gaz. Nouă, șiroaie de lacrimi ne spală ochii în încercarea disperată de a desluși din nou lumea din jur. 

Cu Pierre ne întâlnim chiar în primul rând ce ţine piept poliţiei. Se ține de mână cu iubita sa turcoaică, Ece. Ea devine una dintre acele voci ce nu pot fi reduse la tăcere ; înaintează către poliţişti și le strigă în față motivul pentru care se află acolo: ,,Ce căutați acolo? Locul vostru este aici, printre noi, datoria voastră este să-i protejați pe oameni!” Primește drept răspuns râsete sarcastice. Apoi jeturi de apă. Cade. Pierre o ajută să se ridice şi, împreună, se refugiază într-unul din restaurantele care şi-au ținut porțile deschise, în semn de solidaritate cu mulțimea. Polițiștii încep să facă razii prin localuri, în căutarea celor care s-au refugiat acolo. Încep arestările. Alții, rămași pe poziţii, continuă să tragă cu gaz în mulţime. Primim un al doile mesaj de la Pierre, în care ne roagă să avem grijă, poliția face arestări în Hotelul Divan, locul în care s-au refugiat mulți protestatari. Vânătoarea de oameni continuă, în timp ce tot mai multe străduţe din jur sunt invadate de agitaţie şi de fumul înecăcios și omniprezent. 

Rezistenţă (ne)organizată

Pe aceste străduțe cu nume necunoscute, alergăm și noi, cu hainele îmbibate de apă, ochii roșii, respirând greu în încercarea de a filtra aerul din gaz. Suntem mai determinați ca oricând să fim solidari cu cei pentru care am făcut acest drum. Vrem să aducem mărturia noastră. Din fugă mai facem câteva fotografii, încercând să surprindem momentul în expresiile sale cele mai autentice. Câteva străzi mai târziu, suntem în plin haos. În faţa cordoanelor de poliţie, stau oameni înarmaţi doar cu o hotărâre de nestrămutat și sticle cu ,,remediul” împotriva gazului: lapte, anti acid şi lămâie. Acestea sunt armele cu care se protestează în Istanbul: visuri, voință, inocenţă şi lapte. Cu mâinile goale. Chiar şi după ore întregi în care simplul fapt de a respira a fost o imensă provocare, atunci când cineva vrea să vandalizeze vreun obiect de pe stradă, mulțimea îl apostrofează, amintindu-i că adevăratul motiv pentru care se află acolo nu este de a distruge, ci de a-i împiedica pe alții să-i distrugă pe ei: ,,Suntem aici pentru că Erdogan este un dictator”. Chiar şi camerele video, omniprezente pe arterele orașului și indicii ale supravegherii constante de tip Big Brother au fost doar întoarse cu faţa în jos. Nicidecum sparte.

Ildea protestează împreună cu soţul ei. Pe fețele lor sunt încă vizibile urme de lapte. Laptele care i-a ajutat să vadă din nou. Fiica lor, în vârstă de 18 ani, a plecat în urmă cu o zi la un curs în afara orașului. Până să plece, a ieşit zilnic în stradă. Încă regretă faptul că a trebuit să părăsească orașul tocmai acum, ne spune mama ei. ,,Acesta este un protest pentru două generaţii: părinţii şi copiii. Noi suntem din generația părinţilor. Vrem libertate pentru copiii noştri”, mai spune ea. Având la gât o masca ,,çapulin” făcută acasă dintr-o sticlă de plastic şi un filtru, Ildea spune că solidaritatea şi perseverenţa oamenilor constituie protestul în sine: ,,Acest protest este în acord cu inocenţa poporului turc. Este prima dată când se întâmplă aşa ceva aici. Cei mai mulţi dintre protestatari sunt tineri, nu au nici experienţa unui alt protest, nici o experienţă de viaţă foarte vastă. De aceea, nu știu prea bine cum să reacţioneze. Este ceva nou pentru poporul turc.”

Confruntarea a continuat până la primele raze ale soarelui. În zori, poliţia a înaintat în forţă și am fost nevoiți să ne retragem. În urma noastră, dâre de fum şi resturile puţinelor baricade pe care am reuşit să le ridicăm.Printre ele, au rămas idealurile pe care protestatarii aveau să şi le ridice următoarea zi la prânz. 

Violențe în stradă: ziua a doua 

19:30. Ne adăpostim în casa unui turc, împreună cu Pierre și cu încă vreo 30 de oameni. Am ”aterizat” aici după ce am fost încercuiţi de poliţie între Podul Galata şi Stadionul Inonu. Prinși ca într-o menghină deasupra căreia zburau tuburi de gaze într-un amețitor foc încrucișat. Adrenalină și haos. Când am văzut că poliţia începuse atacurile dinspre pod, ne-am întors. Intuiam că situaţia e la fel şi în direcția opusă, dar nu aveam de ales. Fiecare secundă de amânare însemna o eternitate în acele momente. Prea curând totuși, suntem din nou față în faţă cu poliţia, printre miile de oameni prinşi între cele două ,,ziduri de forţă” . Cu masca de gaz pe faţă, cu ochii mijiți din cauza fumului, gânduri întretăiate, respirația secătuită, scanăm zona: începe goana pe niște scări laterale ce par a fi singura ieșire. O prea scurtă evadare, treptele se termină curând într-un impas. Realitatea noastră de azi s-a blocat în faţă unor ziduri albe şi înalte. 5 metri, din ochi. Oamenii se căţărau pe ele cu abilităţi proaspăt născute şi ne-am încercat şi noi norocul. După ce am escaladat 3 ziduri printr-un schimb de ajutor dat şi primit în limbaj mut, am ajuns într-o curte ce părea locuită.  Primul care ne-a întâmpinat a fost un câine. În alte circumstanțe poate ni s-ar fi părut fioros. Nu și acum. Zece minute mai târziu, ne aflăm la adăpost, în casă.  Solidaritatea turcilor  s-a manifestat din nou, atunci când ni s-a deschis ușa. Cu draperiile trase, luminile stinse, telefoanele pe silenţios, doar şoaptele și bătăile inimii ne trădează prezenţa: ,,Nu mă puteam gândi la nimic altceva. Trebuia să scap. De fapt, e un lucru stupid să nu te gândeşti la nimic, nu?” ne întreabă Pierre. În casă, atmosfera devine apăsătoare atunci când aflăm de la proprietari că poliţia a început să facă razii în locuinţele din zonă în căutarea ,,Çapulcu”-ilor. Liniştea grea dinăuntru e întreruptă, în răstimpuri, de șuieratul unui tub de gaz lansat pe stradă. Ne gândim la cei care nu au reuşit să scape din strânsoare. ,,Afară” pare un loc îndepărtat, unde nu ne dorim să fim. 

Fiind singurii străini din grup, am primit instrucţiuni ca atunci când părăsim casa ce ne-a găzduit cele mai intense frici, să ascundem ,,orice urmă de protest” şi să pozăm în turişti. La ieşire primim apă și haine uscate. Norocul se urează din gânduri nerostite. Afară, întuneric. Ochii și gâtul detectează rapid urmele de gaz. Cu harta în mână, înaintăm incert: nicio stradă nu pare sigură. Peste tot, grupuri de poliţişti. Unii sunt îmbrăcaţi în civil, Gestapo-ul turc, cum îi numesc protestatarii cu care am împărțit refugiul temporar. Atmosferă sumbră și tensionată. Oraşul pare cuprins de o ceaţă de gaze ce pătrunde tot mai adânc în fiecare ungher, pe fiecare străduţă din zona Taksim. Decidem să continuăm oricum. În drum spre cartierul Tarlabasi, locul ,,sigur” în care trebuie să ajungem, trecem pe lângă trupele de poliţie cantonate pe Istiklal. Am avut noroc.  Încă o dată. În această zonă, poliția a renunțat la gaz momentan. O ploaie torenţială se revarsă peste oraș, curăță aerul și pune capăt protestelor. Deocamdată. Astăzi am rezistat la gaz mai bine ca aseară. 

Am învățat zilele acestea că solidaritatea nu are granițe. Am învățat că să ai curaj nu înseamnă să nu-ți fie frică, ci să o asumi și să mergi mai departe. Că poate fi înălțător să fii o parte din lupta pentru libertate a unui alt neam. Că sunt dorințe și crezuri universale care te privesc, ca om, chiar dacă sunt nutrite la sute sau mii de kilometri de ”locul” tău. În altă țară, pe alt tărâm. Am învățat lecții despre implicare, perseverență și dârzenie, de la oameni care nu și-au mai amânat viitorul și au decis să lupte pentru libertatea lor. Acum. 

După 4 zile petrecute în Istanbul în vremuri de proteste, ne-am întors  acasă cu experiența celui mai divers protest trăit vreodată, un ,,oximoron ideologic” în care oamenii și-au îngropat diferențele pentru un crez comun: libertatea. Pentru cei din Turcia, lupta continuă.