Avem scăpări de care nu mai scăpăm…

Regimurile dau formă opozițiilor. Hobbes, Tocqueville, Marx, Mosca, Pareto… toți vorbesc despre asta într-un fel sau altul... Regimurile dau formă propriilor opoziții prin aceea că structurează accesul la pozițiile de autoritate și prin aceea că determină care oportunități – dacă acestea există cumva – vor fi accesibile mai târziu celor care sunt în dezacord cu politica regimului respectiv. Regimurile structurează de asemenea propriile opoziții prin aceea că determină spațiul politico-ideologic al opoziției. Politicile regimului determină de asemenea ce chestiuni sunt considerate mai proeminente de către opoziție și ca atare taman asupra acestora este exprimată și nevoia cea mai acută de ameliorare. Puterea stabilește ca atare meniul opțiunilor oponenților săi, dar și bazele ideologice ale legitimării acestor gesturi de „Gică-contra”. 

Caracteristicile regimului comunist au făcut ca opozanții lui Ceaușescu în cadrul aparatului partidului-stat să se plaseze într-o pregnantă clandestinitate, micșorați ei înșiși de propria stare ideologică conspirațională. În fine, au făcut ca aceștia să se concentreze mai ales pe înlocuirea lui Ceaușescu și abia în subsidiar pe necesitatea de a reforma sistemul. Că a fost așa și nu altfel stă mărturie și singurul document programatic pe care disidența românească a fost în stare să-l producă. „Scrisoarea celor șase” nu a avut practic niciun impact major asupra publicului pentru că semnatarii ei atribuiau toate avatarurile „rahatului socialist” cuplului dictatorial, neasumându-și vreo responsabilitate proprie pentru criza sistemului și nestipulând vreo clauză limpede și decisivă de reformare a sistemului. 

Aceste nuanțe de rutină au făcut ca disidența să găsească prea puțină rezonanță la nivel societal, pentru că regimul a înstrăinat cu iscusință elitele de partid de restul societății. Totalitarismul, sultanismul și anti-sovietismul au fost exploatate spre a omogeniza și atomiza concomitent partidul-stat și societatea în planul politicii interne. Disidența în interiorul partidului-stat a fost construită aproape definițional nu doar ca trădare la adresa conducătorului și ca anti-socialism, dar și ca – din pricina relației „furtunoase” cu Uniunea Sovietică – atitudine anti-națională. Deci la rigoare – o formă de trădare! Această tactică a funcționat foarte bine chiar și pentru a-i izola pe intelectualii care cereau cu tărie reforma (perestroika) de restul intelighenției. 

Întorcându-ne la oile noastre actuale, nu ne mai mirăm defel de ce anume opoziția la regimul Băsescu capătă și are fix forma pe care i-o îngăduie acesta. Într-o epocă politică marcată de tentația Curții Constituționale de a se alcătui într-un „think tank” de analiză a oportunităților politice și nu în organul solemn care veghează la constituționalitatea unor acte, ce mai rămâne opoziției de făcut ca formă de organizare? Păi, doamnelor și domnilor, „să ne scape de ăștia”! Nu înțelegeți de aici că USL e o ceată de îngeri aflată în luptă vocațională cu forțele răului. Pentru că, nu-i așa, cam toți au irumpt din același Front al Stereotipului Național (sic). Problema care se pune – și plecând de la constatarea anterioară cum că natura unui regim amprentează evoluția opoziției și deci a regimului care vine după (aproape indiferent de mijloace) – este aceea a matricei de reproducere politică pe aceste meleaguri. Pentru că regimul este așa cum este, singura platformă programatică a oricărei opoziții pare a fi mereu înlocuirea lui și mai niciodată o transformare profundă a viciului de conformație politică, economică, socială. Consecința firească este un proces de transferare a acestui tipar la nivelul comportamentului electoral. Oamenii nu mai votează proiecte, ci doar pe acei care reușesc să convingă cel mai bine că „îi pot scăpa de ăștia”. În logică democratică, pariul se cheamă vot negativ. Dar ne-am obișnuit deja și cu asta… După cum ne-am aclimatizat și cu ceea ce Daniel Barbu numea încă de prin 2005, tentația poporului de a se gratula pentru latura negativă a unor guvernări pe care le-a perceput ca izbutite: „Vladimirescu și Cuza «ne-au scăpat», fiecare în felul său, de greci; generația de la 1848 «ne-a scăpat» de caftane, ișlice și alte orientalisme; Carol al II-lea «ne-a scăpat» de parlament și de partide; Antonescu «ne-a scăpat» de camarilla carlistă; Legiunea a vrut să «ne scape» de evrei; comuniștii «ne-au scăpat» de exploatare; Ceaușescu «ne-a scăpat» de ruși; Iliescu «ne-a scăpat» de Ceaușescu; Convenția Democrată «ne-a scăpat» de Iliescu; în sfârșit, Băsescu vrea să «ne scape» de corupție”. Între timp Băsescu a încercat să ne scape de mult mai multe lucruri, dar întrebarea cu adevărat grea este: cine va scăpa totuși turma? 

Un corolar al acestui expozeu fără prea mari peripeții ar fi că ceea ce se petrece astăzi prin piețele publice din România devine fix forma de organizare a opoziției (sens larg) pe care a permis-o regimul Băsescu. Nu cred că se mai amăgește nimeni cum că actualul regim nu a luat în calculele interne de camarilă o astfel de combustie socială (să ne uităm doar la inflația bugetară indusă acelor instituții care fac îndeobște parte din aparatul represiv al statului). Cu alte cuvinte, taman regimul Băsescu este acela care permite opoziției politice (inclusiv) să se manifeste pe o platformă de contestare informală. Dacă ar fi fost altminteri, atunci acestui grup de inițiativă politică privată care a devenit PDL-ul i s-ar fi cântat de mult prohodul. La prima suspendare „pe bune” a fruntașului politicii românești din ultimii ani, lucrurile ar fi fost deja pecetluite dacă același popor, chemat să-și referendeze opțiunea, n-ar fi manifestat un complex numerologic în privința celor 322. Și de această dată, autoproclamata carismă a liderului lor „i-a scăpat” de ceva. 

Morala ar putea fi că schimbarea și mijloacele de a o produce aparțin lor, oamenilor, și nu unor figuri mesianice încastrate nefericit în dialectica autohtonă a culturii politice. Soluția nu va fi niciodată USL în forma de manifestare actuală pentru că această opțiune, așa cum arată ea acum, nu reprezintă decât o anti-PDL-ită prezentă și o PDL-ită calchiată viitoare. Asta e logica sistemică, așa am decelat-o! Soluția ar putea fi, în termenii lui Robert Putnam, să reînvățăm principiile lui „bowling together”. Asta dacă nu cumva ne place să fim mereu popice… și atunci nu ne mai „scapă” nimeni…