Politizare şi împărţire a câmpului în cultura instituţională românească. Cazul IICCMER

Dacă despre conducerile succesive ale Institutului de Investigare a Crimelor Comunismului şi Memoria Exilului Românesc s-a vărsat multă cerneală, despre bilanţul acestei instituţii, la aproape şapte ani de funcţionare, se ştie puţin. Polarizările şi instrumentalizarea politică a IICCMER, relaţiile tensionate dintre diversele conduceri, arătatul cu degetul spre management deficitar (toate acestea, atât la plecarea lui Marius Oprea şi a lui Dinu Zamfirescu în 2010, cât şi la plecarea lui Vladimir Tismăneanu, în 2012) au dus într-un con de umbră întrebările fundamentale: ce a făcut acest institut în şapte ani de activitate şi cui i se datorează acest bilanţ? 

Voi lăsa la o parte activitatea Institutului Naţional al Memoriei Exilului Românesc care nu și-a publicat rapoarte de activitate pe site. Voi face referire numai la IICCR, ale cărui rezultate au fost publice din anul constituirii sale şi a cărui activitate îmi este cunoscută din interior, în calitate de şef serviciu în timpul mandatului Oprea şi de director de departament şi de membru al Comitetului Director în timpul mandatului Tismăneanu - Stanomir. Deţinând funcţii de conducere de la constituirea institutului, îmi asum evident propria subiectivitate legată de acest subiect.    

IICCR sub Marius Oprea 

La finalul lui 2005, Marius Oprea şi Stejărel Olaru au înfiinţat IICCR cu sprijinul Primului-ministru Călin Popescu Tăriceanu. S-a format un Consiliu din care făceau parte personalităţi intelectuale şi foşti disidenţi, iar până în 2010, echipa institutulului a realizat numeroase proiecte legislative, educaţionale şi de explorare a arhivelor. 

Au fost conduse intensiv campanii de exhumare a foştilor partizani anticomunişti ucişi de Securitate, toate coordonate de Marius Oprea. 

Au fost depuse 6 sesizări penale împotriva a peste 200 de responsabili politici şi militari comunişti, acuzaţi de crime comise pe criterii politice înainte de 1989. În ciuda efortului echipei IICCR de a constitui astfel de dosare, rezultatele s-au lăsat aşteptate, întrucât codul penal nu mai permitea judecarea acestor crime, iar procuratura a rămas cu bună ştiinţă imobilă. Cercetătorii IICCR au publicat în schimb un Dicţionar al comandanţilor de penitenciare din regimul comunist semnat de Mihai Burcea, Marius Stan şi Mihai Bumbeş şi un Dicţionar al penitenciarelor din România comunistă coordonat de Andrei Muraru.

La nivel legislativ, marea realizare a IICCR înainte de 2010 a fost adoptarea legii 221/ 2009 privind reparaţiile morale şi materiale către foştii deţinuţi politici şi urmaşii acestora. Alt proiect important, din păcate nematerializat, a vizat reducerea pensiilor foştilor securişti la cuantumul minim. 

În 2008, IICCR a iniţiat publicarea pe site a fişelor matricole penale ale foştilor deţinuţi politici, proiect coordonat de Dan Drăghia, şi care a adus o mare popularitate site-ului institutului. Tot pentru memorializarea victimelor, cercetătorii IICCR au publicat sub coordonarea lui Cosmin Budeancă seria de volume de interviuri Experienţe Carcerale. De asemenea, IICCR şi-a asumat împreună cu Arhivele Naţionale publicarea on-line a sute de fotografii provenite din arhiva PCR (proiect coordonat de Andrei Lascu), fotografii care astăzi se află gratuit la dispoziţia publicului.

La nivel educaţional, alături de Ministerul Educaţiei, IICCR a susţinut introducerea unui curs opţional de istoria comunismului pentru liceu. La iniţiativa subsemnatei, Raluca Grosescu, a fost redactat primul manual din Europa de Est consacrat istoriei comunismului. Proiectul O istorie a comunismului din România a câştigat în 2009 premiul pentru cel mai bun proiect educaţional al anului la Gala Premiilor în Educaţie. Au urmat cursuri de formare pentru profesori, concursuri pentru elevi, şcoli de vară, universităţi de vară pentru studenţi, marea majoritate coordonate de Raluca Grosescu, Luciana Jinga şi Cosmin Budeancă. De asemenea a fost creat un master pe istoria comunismului la Universitatea din Iaşi, coordonat din partea institutului de Andrei Muraru.

La nivel de parteneriate, IICCR a obţinut în 2010 statutul de partener al Fundaţiei Konrad Adenauer cu o finanţare anuală de 50.000 de Euro. Fără o activitate consecventă, echipa institutului nu ar fi putut beneficia de susţinerea celei mai importante fundaţii active în România pe tema reconcilierii cu trecutul. Alte zeci de mii de euro au fost atrase pentru proiectele educaţionale de la Ambasada Olandei, Ambasada SUA, Comisia Europeană, Fundaţia Dinu Patriciu. Au fost semnate parteneriate, din păcate unele rămase în fază de proiect, cu Institutul Memoriei Naţionale din Polonia şi cu Institutul pentru Studierea Regimurilor Totalitare din Republica Cehă. De asemenea, IICCR a demarat, alături de alte instituţii similare din Europa de Est, proiectul Platforma Memoriei şi Conştiinţei Europene.

În ceea ce priveşte cercetarea, în acea perioadă a început explorarea masivă a unor fonduri arhivistice, bază a publicaţiilor viitoare. Au apărut cu sprijinul IICCMER peste 20 de volume: monografii, memorii, colecţii de documente. Dintre volumele publicate de IICCR până în 2010, în afara dicţionarelor mai sus menţionate, amintesc: Ruxandra Ivan (coord.), Transformarea socialistă. Politici ale regimului comunist între ideologie și administrație, Iași: Polirom, 2009; Alin Mureșan, Dumitru Lăcătușu, Casa terorii. Documente privind penitenciarul Pitești (1947-1977), Iași: Polirom, 2009; Stelian Tănase (coord.), „Dosarul Brucan. Documente ale Direcţiei a III-a Contraspionaj a Departamentului Securităţii Statului (1987-1989)”, Iași: Polirom, 2008. 

Nu a existat însă un program de traduceri şi publicaţii internaţionale, iar integrarea IICCMER în lumea academică internaţională a fost la rândul ei scăzută. De asemenea, deşi a preluat fosta închisoare de la Râmnicu Sărat în vederea transformării ei în memorial, institutul nu a reuşit să facă nimic în acest sens, proiectul constituind un eşec până în 2010.       

IICCMER sub Vladimir Tismăneanu

Vladimir Tismăneanu şi Ioan Stanomir (preşedinte executiv) au fost numiţi la conducerea IICCMER de către Emil Boc în martie 2010. Din legea de reorganizare a IICCMER emisă de guvernul Boc în februarie 2010 a fost scoasă atribuţia institutului de a depune sesizări penale către procuratură. Nu că acest lucru împiedica investigaţiile cu adevărat, dar el însemna, cel puţin la nivel simbolic, că IICCMER trebuia să se ocupe mai degrabă de altceva decât de a aduce în faţa instanţei responsabilii comunişti. Treptat însă, mandatul Tismăneanu – Stanomir (numit preşedinte executiv) a început să îşi arate în mod clar calităţile. Pe de o parte, au fost continuate numeroase proiecte demarate pe timpul lui Marius Oprea (fişele matricole penale, fototeca on-line, universitatea de vară de la Râmnicu Sărat, şi diverse proiecte de cercetare bazate pe explorări inedite ale arhivelor etc.). Pe de altă parte, au fost iniţiate proiecte noi de succes. 

Dacă exhumările şi sesizările penale au fost neglijate (cu excepţia unei campanii conduse de Adrian Cioflâncă, din păcate fără succes), echipa IICCMER a făcut în schimb lobby şi a contribuit la modificarea codului penal, în sensul declarării crimelor împotriva umanităţii ca imprescriptibile, indiferent de data la care au fost comise. Acest lucru dă încă posibilitatea de a condamna responsabili comunişti, dacă se dovedeşte că actele lor pot fi definite drept crime împotriva umanităţii (ceea ce se aplică de fapt marii majorităţi a crimelor comunismului). Mandatul Tismăneanu – Stanomir îşi poate asuma în acest sens un succes important. 

Tot la nivel legislativ, IICCMER a fost iniţiatorul legii 198/ 2011 privind zilele comemorative ale victimelor fascismului şi comunismului (23 august) şi ale victimelor Revoluţiei (21 decembrie). De asemenea, s-a făcut lobby unui proiect legislativ similar celui al lui Marius Oprea, privind diminuarea pensiilor foştilor securişti (fără succes însă).

La iniţiativa lui Mihail Neamţu a fost demarată o campanie de promovare a închisorii de la Râmnicu Sărat în vederea transformării ei în memorial. Expoziţiile, site-ul dedicat închisorii, precum şi lobby-ul către diverse autorităţi (muncă realizată sub coordonarea Adelinei Ţînţariu) au condus la înscrierea închisorii pe lista de reabilitare a Ministerului Culturii, urmând ca anul acesta să fie investiţi acolo primii bani. 

Pentru prima oară există sondaje care arată modul în care românii se raportează la regimul comunist, sondaje realizate gratuit în 2011 şi 2012 de CSOP pentru IICCMER. 

La nivel educaţional, proiectele demarate înainte de 2010 au fost aproape în totalitate continuate de către cercetătorii institutului. Printre proiectele noi, menţionez Caravana Cinematografică (coordonată de Angelo Mitchievici) – modalitate inedită de a prezenta comunismul tinerilor prin intermediul filmului – şi site-ul  HYPERLINK "http://www.istoriacomunismului.ro" www.istoriacomunismului.ro coordonat de Raluca Grosescu şi Marius Stan şi realizat în colaborare cu Fundaţia Soros, proiect care a obţinut Premiul II la Gala Societăţii Civile 2012 (secţiunea educaţie). 

La nivel de parteneriate internaţionale, marea realizare a fost semnarea unui acord cu Hoover Institution în vederea digitizării întregului fond arhivistic al Radio Europa Liberă secţia română (proiect coordonat de Damiana Oţoiu). Au fost semnate de asemenea constituirea oficială a Platformei Memoriei şi Conştiinţei Europene şi diverse acorduri cu universităţi şi instituţii similare din străinătate. Finanţări au fost în continuare atrase de la Ambasada Olandei, Ambasada Franţei, Ambasada Elveţiei, Ambasada Poloniei, Fundaţia Pro-Patrimoniu etc.  

Realizarea cea mai mare a mandatului Tismăneanu – Stanomir este însă activitatea de cercetare şi editorială a IICCMER. În primul rând, a fost iniţiată o serie de traduceri (coordonată de Vladimir Tismăneanu şi Bogdan Iacob) din nume sonore ale literaturii internaţionale despre comunism (Ken Jowitt, Stephen Kotkin, Eric Voegelin, Daniel J. Mahoney, Timothy Snyder, Anne Applebaum, sau Rober C. Tucker – acesta din urmă nefiind un prieten al lui Vladimir Tismăneanu, aşa cum a susţinut într-o conferinţă de presă Dinu Zamfirescu, ci fost profesor la Princeton şi expert în Marx şi în istoria Uniunii Sovietice, decedat cu doi ani înainte de traducerea cărţii lui în română). 

În afara acestor traduceri, au fost publicate, în numai doi ani, 21 de cărţi semnate sau îngrijite de cercetători români (cu menţiunea că niciun volum al lui Vladimir Tismăneanu nu a apărut pe banii institutului, aşa cum niciun volum al lui Marius Oprea nu fusese niciodată susţinut financiar de IICCR). Printre ele, amintesc Politica Pronatalistă a regimului Ceauşescu, semnată de Corina Doboş, Luciana Jinga şi Florin Soare, Umbrele Paradisului a lui Angelo Mitchievici, sau Zidul de Sticlă. I. D. Sîrbu în arhivele Securităţii, semnată de Clara Mareş (carte premiată de Observator Cultural în 2012, la secţiunea eseu). 

Pentru prima oară, a fost iniţiat un jurnal academic internaţional specializat în studii despre comunism şi memoria acestuia, History of Communism in Europe, coordonat de Marius Stan şi Corina Doboş. 

Un alt punct forte al IICCMER în perioada 2010 – 2012 a fost internaţionalizarea institutului, prin organizarea de numeroase conferinţe internaţionale pe teme precum moştenirea comunismului în Europa de Est, justiţia de tranziţie în regimurile postcomuniste, memoria Holocaustului şi memoria Gulagului, gen şi politică sub comunism etc. Vladimir Tismăneanu a reuşit să atragă în consiliul ştiinţific nume importante ale istoriei şi analizei comunismului, precum Mark Kramer, Paul Hollander, Janos Rainer, Andrzej Paczkowski, Maria Bucur, Lavinia Stan, Anna Kaminsky ș.a.m.d. Faptul că actuala conducere a IICCMER nu îi cunoaşte, nu este vina lui Vladimir Tismăneanu, ci un semn de neinformare. De asemenea, pentru cercetătorii IICCMER, mandatul Tismăneanu – Stanomir a însemnat posibilitatea de a se integra în lumea academică internaţională prin participarea la conferinţe în străinătate şi stabilirea de diverse parteneriate. Rolul secreturului ştiinţific al IICCMER, istoricul Bogdan Iacob, în realizarea tuturor acestor proiecte şi obiective, trebuie, de asemenea, semnalat.  

Punctul slab al mandatului Tismăneanu – Stanomir a fost fără îndoială diminuarea campaniilor de exhumări şi a sesizărilor penale, obiectivul principal al institutului la constituirea sa. 

Cum să duci în derizoriu un institut de cercetare sau metehnele politizării IICCMER

La plecarea lui Marius Oprea de la IICCR în martie 2010 (transformat în IICCMER după fuziunea, în noiembrie 2009, cu Institutul Naţional al Memoriei Exilului Naţional condus de Dinu Zamfirescu) nu a existat în presă un bilanţ al activităţii institutului. Dezbaterile s-au polarizat în jurul personalităţilor şi legitimităţilor lui Marius Oprea şi Vladimir Tismăneanu. Au urmat atacuri în presă la adresa ambilor şefi ai institutului. De la Secretariatul General al guvernului Boc au apărut zvonuri care îl acuzau pe Oprea de management deficitar şi cheltuieli nejustificate. A fost sesizată Curtea de Conturi, s-au luat în derâdere publică programele institutului de până atunci. Mă refer aici la pozițiile lui Mihail Neamţu, director ştiinţific al IICMER, care s-a pronunţat împotriva investigaţiilor forensice, pe care înţelegea să le înlocuiască doar cu producţii academice. La rândul său, Tismăneanu a fost acuzat de bolşevism, de anticomunism fals, de oportunism. În unele articole din presă s-a ajuns chiar să se vorbească despre un antagonism „morţi” versus „cărţi”. A urmat o restructurare, introducerea unui nou ROI, angajaţii fiind balansaţi dintr-un departament în altul, iar bilanţul efectiv al institutului neglijat în contextul unui război politic şi de împărţire a câmpului. 

La fel, după schimbarea conducerii în mai 2012, bilanţul IICCMER în ultimii ani de activitate a fost ignorat în spaţiul public şi înlocuit cu aceleaşi acuzaţii care îi fuseseră anterior adresate lui Marius Oprea în 2010: management deficitar, cheltuieli nejustificate (care însumate nu depăşesc 13.000 E în peste 2 ani în cazul lui Vladimir Tismăneanu, şi care, evident, în calitate de preşedinte al Consiliului Ştiinţific trebuia să se deplaseze în România, să locuiască undeva, şi să aibă o linie telefonică pentru a putea comunica cu conducerea executivă). Alte declaraţii ale noii conduceri IICCMER au sfidat însuşi modul de funcţionare a unei instituţii de cercetare: cum că invitaţilor la o conferinţă internaţională nu ar trebui să li se plătească cheltuielile de deplasare, ci ar trebui să fie onoraţi de simpla invitaţie a unei instituţii din România; cum că seminariile academice trebuie în mod obligatoriu să umple amfiteatre şi să aibă mediatizare (sunt curioasă ce părere ar avea despre acest lucru laboratoarele de cercetare de la Harvard sau de la CNRS Franţa); cum că a vorbi despre istoria comunismului în SUA este aberant, întrucât nu a existat comunism în America; cum că este preferabilă enclavizarea în spaţiul naţional a unui institut de cercetare, deschiderii lui către lumea academică occidentală, întrucât acest lucru presupune costuri.

La fel ca în 2010, vedem acum dispariţia de pe site-ul IICCMER a numelor din vechea conducere. Ca şi când, odată cu plecarea lor, istoria pe care au scris-o la institut se şterge. Ca şi cum nu ar fi trecut pe acolo. Nicio instituţie respectabilă nu scoate de pe site-ul ei numele celor care au condus-o. Marius Oprea s-a întors la IICCMER ca director de departament. Este oarecum o formă de reparaţie care i se face după debarcarea din 2010, dar în prezentarea lui de pe site nu găsim niciun cuvânt despre faptul că a fost fondatorul acestui institut.

Evident, dacă la IICCMER au existat cheltuieli nejustificate, ele trebuie făcute publice şi sancţionate. Dar acest lucru nu trebuie să arunce total în derizoriu activitatea institutului. Să dăm Cezarului ce-i al Cezarului: atât lui Marius Oprea, cât şi lui Vladimir Tismăneanu. Să facem un bilanţ critic, dar onest, al celor două mandate şi apoi al celui care le succede. Iar acest lucru nu se poate face decât prin depolitizarea IICCMER! Dacă fiecare nouă conducere apare cu propriul ei militantism politic şi cu noua ei organigramă, acest lucru reprezintă un proces extrem de nefast pentru cultura instituţională a unei structuri de stat. Fără depolitizarea IICCMER, fără o regândire radicală a cadrului legislativ pe baza căruia funcţionează, fără scoaterea la concurs a posturilor de conducere şi ocuparea lor pe criterii de competenţă, pe un termen precis, care să nu depindă de alternanţele politice, activitatea institutului va continua să rămână în spaţiul public subiectul desuet al unui război politic şi de împărţire a câmpului.