Supravegherea e moartea conștiinței

“De ce să fiu împotrivă? N-am nimic de ascuns” este argumentul cel mai des folosit de cei care se declară de acord cu instalarea camerelor de luat vederi – în școli, pe stradă, în instituții, mai peste tot, de fapt. Problema este însă că aceste camere nu îi supraveghează doar pe cei care ar avea ceva de ascuns. Ci ne supraveghează pe toți, pornind de la premisa implicită că oricând am putea fi capabili să facem ceva rău și distrugând astfel prezumția de nevinovăție la care teoretic avem dreptul. Exinzând sfera supravegherii, statul alunecă pe un drum ale cărui consecințe par să nu fie pe deplin conștientizate nici de elitele politice, nici de intelectualii epocii noastre.

În primul rând, distincția dintre viața publică și viața privată dispare. Nici acest lucru s-ar putea să nu-i deranjeze prea mult pe cei cărora li se pare că nu au nimic de ascuns. Dar ia să vedem, nu vi s-a întâmplat chiar niciodată, stimați domni și doamne, să vă surprindeți scărpinându-vă în nas sau scobindu-vă în dinți pe când aveați impresia că nu vă observă nimeni? Ei bine, odată cu generalizarea supravegherii video, există întotdeauna posibilitatea ca cineva să vă privească amuzați pe când vi se pare că sunteți singuri în sala de clasă. Asta nu înseamnă însă că oamenii nu se vor mai scărpina în urechi sau nu se vor mai scobi în dinți. Înseamnă, pur și simplu, că nu le va mai păsa dacă îi vede cineva. Vremurile în care ne vom scărpina în nas liniștiți în public nu sunt departe. 

Exemplul este, desigur, trivial (a fost gândit mai cu seamă pe înțelesul celor cărora nu le pasă dacă sunt filmați cu camera), dar nu este decât un exemplu superficial și anectodic menit să sugereze o evoluție către generalizarea unor comportamente pe care, până acum, ne-am fi jenat să le practicăm în public. Încercați să vă încheiați, discret, fermoarul la blugi? Discreția nu mai poate exista: ați fost imortalizat pe pelicula virtuală. Sunteți îndrăgostit și vreți să-i lăsați fetei o floare pe ascuns în bancă? Riscați să fiți expus și ridiculizat. Mai bine îi dați poke pe facebook. Un simptom al dispariției sferei private este gustul publicului pentru detaliile din viața „intimă” a unor personaje care par publice dar despre care parcă nu știm niciodată sigur cu ce se ocupă (fotomodele? Cântăreți? Fotbaliști? Simpli milionari?). Paradoxal este însă că înseși aceste personaje își expun de bună voie viața intimă în obiectivul presei, ca niște organe hăcuite care așteaptă să fie cumpărate din vitrina măcelarului.

Mai mult decât atât, distincția dintre public și privat este legată de cea dintre intern și extern: dintre lumea noastră interioară, gândurile noastre, speranțele, idealurile, fricile, sentimentele noastre, și ceea ce lăsăm să se vadă în exterior. Încetul cu încetul, această distincție tinde să se șteargă și ea.  Conștienți de faptul că suntem priviți tot timpul, nu vom mai fi niciodată autentici. Nu vom fi decât o spoială, imaginea pe care vrem s-o dăm celorlalți despre noi, Propriile noastre trăiri, gânduri, emoții, sentimente vor fi îngropate din ce în ce mai adânc până când, în cele din urmă, vor fi înghițite. Vom fi niște biete simulacre. 

În al doiela rând, statul se transformă într-un uriaș dispozitiv disciplinar. Nu că nu ar fi fost așa de o bună bucată de vreme, mai precis de la începutul modernității. Însă disciplina este din ce în ce mai strictă, iar puterea politică devine din ce în ce mai mult o putere paternalistă, cu alte cuvinte, statul se transformă într-un tătic al tuturor cetățenilor săi, care va ști întotdeauna ce este mai bine pentru ei (interzicerea fumatului sau a marijuanei este un alt exemplu). Vorbeam mai devreme despre faptul că supravegherea continuă va generaliza acele tipuri de comportament care sunt socialmente acceptate (care nu sunt interzise). Ce-și dorește statul? Subiecți obedienți. Școala este cel mai bun creuzet de formare a acestora. Really, chiar n-ați fugit niciodată de la școală când erați mici, sărind pe fereastra sălii de clasă? N-ați dărâmat niciodată, cu un șut bine plasat, un ghiveci cu flori (presupus carnivore) de pe dulapul învățătoarei? N-ați sărutat-o niciodată pe colega de bancă în pauza mare, când toți erau afară la bătaia cu bulgări? Și parcă nu sunt lucruri atât de grave. Ei bine, toate aceste lucruri vor dispărea. Tinerii noștri vor deveni cu toții niște roboți, conectați la tablete, laptopuri și smart-phone-uri ca într-o matrice uriașă. Da, este cât se poate de bine pentru puterea politică, orice culoare ar avea ea. 

În al treilea rând – și acest lucru este, după părerea noastră, cel mai important: nu va mai exista o internalizare autentică a regulilor morale. Îmi spunea un prieten că poziția etică fundamentală este să acționezi moral chiar dacă ești convins că nu există un Dumnezeu care te privește și te va pedepsi, că nu există viață după moarte unde riști să ajungi în cazanul cu smoală, și că de fapt din acest punct de vedere, totul e permis – poziția etică fundamentală, așadar, este să respecți o morală care vine pur și simplu din propria ta rațiune. Să acționezi moral nu din frică, ci din conștiință. Instalarea camerelor de supraveghere în școli înseamnă distrugerea conștiinței morale a elevilor (sau împiedicarea formării acesteia, ceea ce este echivalent). Mai mult decât oriunde, școala este locul unde trebuie să se dezvolte conștiința etică a indivizilor. Etica este ceea ce-i lipsește cel mai mult societății noastre. Ori, niște indivizi considerați permanent fără capacitate de discernământ (și deci trebuind să fie supravegheați) nu-și vor dezvolta niciodată o conștiință autonomă. Ei vor acționa automat conform regulilor atunci când se vor afla în raza camerei, și vor răsufla ușurați când vor ieși din ea. Acești oameni nu-și vor pune probleme morale, pentru că cineva deja a hotărât, pentru ei, ce e bine să facă și ce nu, și orice abatere vizibilă este sancționată. 

Camera de luat vederi este o re-inventare a Dumnezeului din Evul Mediu care a murit pe vremea lui Nietzsche. Numai că acest nou Dumnezeu are marele neajuns că nu poate vedea chiar tot. Cu alte cuvinte, dacă reușești să te plasezi în unghiul mort, te-ai scos. Și aici este de fapt și problema societății. Nu îndrăznesc să-mi imaginez ce vor fi capabile să comită generațiile supravegheate atunci când vor ști că nici o cameră nu-i privește. 

În sfârșit, mai este un ultim aspect, profund imoral, al ideii de a instala camere în toat sălile de clasă. Există în România copii care n-au ce să mănânce. Copii care dorm câte zece într-o garsonieră, care au veceul în curte (că „toaletă” n-o putem numi), care n-au cu ce să-și cumpere manuale. Investiția în contractele de supraveghere este enormă și ridicolă dacă ne gândim la utilitatea ei în sala de clasă din Pătrăuții din Deal. Ministerul să se gândească pe de o parte la o modalitate mai bună de cheltuire a banilor publici, iar pe de altă parte, să reflecteze serios cum îi formează pe elevi ca oameni. Nu de alta, dar dl. Pricopie va lua pensie de pe urma elevilor din ziua de azi, și tot de aceștia va fi guvernat, peste vreo 30-40 de ani. 

Notă de încheiere: ca să dotezi toate sălile de clasă cu camere de luat vederi trebuie să faci un contract. Cu cine? Cu o firmă de securitate. Nimic mai normal, veți spune. Da, dar ați observat că firmele de securitate au ambulanțe, mașini cu girofar, că apar mai des decât poliția la încăierările de stradă și că, în general, sunt peste tot?

Nu vă neliniștiți, este un subiect pe care Miliția Spirituală îl investighează. 

Michel Foucault,  A supraveghea și a pedepsi, Humanitas, 1997.