De veghe în lanul de secară

În termeni de redundanță „ilicită”, avem : goddam – de 237 de ori, bastard – de 58 de ori Chrissake – de 31 de ori și șase modești fuck (un părinte vigilent, îngrijorat de viitorul propriului copil, a stat să numere); în termeni de mondenități savuroase, se știe că autorul a refuzat vehement orice ecranizare sau punere în scenă a cărții sale, că ucigașul lui John Lennon a fost găsit, după comiterea crimei, citind un exemplar din textul care ajunsese să-l obsedeze, că în 2010 a avut loc un proces împotriva lui  Fredrik Colting, un scriitor suedez care a scris o continuare a acestui roman, proces soldat cu interzicerea publicării sale în SUA. Cartea cu pricina a fost interzisă în America, a fost adulată și defăimată, în egală măsură, se află pe lista textelor care au marcat secolul XX și, după moartea autorului, își continuă, ca orice organism viu, propria poveste. 

De veghe în lanul de secară redă tribulațiile unui adolescent de 17 ani, Holden Caulfield, singur într-un New York rece și cenușiu, în pragul Crăciunului din 1949; exmatriculat încă o dată, își amână cu câteva zile sosirea acasă, schimbând, pe rând, decorul hotelului cu cel al cinematografului, teatrului, barurilor, taxiurilor. Nimic nu reușește să-i alunge, însă, senzația de tristețe și singurătate (apropo de inventaruri de cuvinte: sad si lonely, cu câmpurile semantice aferente, se succed într-un ritm amețitor), poate doar gândul la fratele mai mic, Allie, mort de leucemie, și prezența surorii mai mici, Phoebe, mixtură reconfortantă de ingenuitate, inteligeță și tandrețe.

Ceea ce reușește Salinger cu acest personaj este sclipitor: construit din imponderabile, din fulgurații verbale, din certitudini și sentințe definitive, din revolte și radicalisme, din dubii, spaime, frici și lașități asumate, Holden nu devine doar emblema adolescenței (cum este îndeobște privit); el este imaginea umanității înseși, amestec inextricabil de inocență și „cădere în lume”, de furie și blândețe, de autosuficiență, toleranță și o mizantropie încântătoare. Are acel tip de sensibilitate a omului singur-pe-lume, învârtind în cap o întrebare stupefiantă, cum e cea legată de soarta rațelor din Central Park, peste iarnă, căutând confort în reparații imaginare și compensatorii ale trecutului (modifică întruna, în amintire, un episod care-l implică pe fratele său mort, lucru ce-l face să se simtă mai bine). Puritan și radical, sancționează tot ce e ipocrizie și simulare, selectând și valorizand umilul, demnitatea, curățenia morală (nu voi face trimitere aici la pasajul cel mai celebru din roman, îl găsiți în linkul de mai jos).

Pentru cine caută voluptăți de limbaj, cartea este de o ariditate dezolantă; marele merit al lui Salinger este acela de a ipostazia limbajul tipic al unui adolescent din anii ’50. Și o face într-o manieră autentică (egalată, din punctul meu de vedere, mai târziu, de Alice Sebold în Minunatele oase – dar asta este o altă poveste). Scriitura este alertă, dinamică, vie, sacadată, întreruptă de interjecții și de adresări directe ale protagonistului-narator către cititor, cu care încearcă să încropească o relație vădit emoțională. Țesătura verbala se ivește din propoziții și fraze scurte, eliptice, insuficient-descriptive, excesiv-narative, ludic-tautologice, pe alocuri. Ritmul este precipitat, anticalofilismul este asumat până la capăt; autenticitatea este garantată. Emoția și trăirea (catharsisul, în termenii lui Aristotel) – ca si cititor – le extragi din selecția experiențelor de viață pe care personajul ți le furnizează ”digerate” în felul său unic.

Mă intreb mereu de ce mă întorc la această carte; și am aflat răspunsul – ca si Holden cu rațele lui – destul de târziu.

Nu mă interesează interpretările simbolice (epopee, Ulise, Itaca), nici cele existențialiste (alienare), nici cele mitologice (catabază/anabază). Ceea ce mă atrage irezistibil este doza substanțială de SUBVERSIV a romanului, atât de subtilă și atât de bine camuflată. Lumea – îmi spune Salinger, printre rânduri – te vrea cuminte, înregimentat, în turmă; fără întrebări, fără dileme, fără să pui la îndoială. Tu – îmi șoptește conspirativ Salinger, tot printre rânduri – trebuie să fii vigilent, să nu înghiți fără să mesteci ori să simți, să nu închizi ochii, să nu accepți fără să filtrezi, să nu iei lucrurile ca pe un dat imuabil, cu care nu te poți lupta, să nu-ți reprimi revolta. În ziua în care vei fi încetat să te problematizezi, vei fi murit , vei fi devenit unul de-al lor.

Într-o distopie cu accente orwelliene si bradburyene (vezi Fahrenheit 451), rugul ar trebui aprins cu De veghe în lanul de secară. Cu toate că atemporalul e ignifug...

www.youtube.com/watch