Informatorii comunişti ai Siguranţei. Studiu de caz: Nicolae Pârgaru
Autor:Mihail Burcea, Marius Stan
| 27.05.2013Una din problemele majore cu care s-au confruntat liderii mişcării comuniste în perioada ilegalităţii a fost reprezentată de informatorii infiltraţi de Siguranţă în rândul membrilor de partid şi uneori chiar la vârful PCdR. Partidul nu a arătat niciun pic de milă pentru aceştia, tratându-i ca pe nişte criminali sau trădători. Unii dintre ei au sfârşit precum personajul pe care vi-l prezentăm mai jos, iar alţii au primit ani grei de închisoare după instaurarea regimului democrat popular. Motivele pentru care respectivele „cârtiţe” ofereau informaţii autorităţilor sunt identice cu cele ale informatorilor de mai târziu ai Securităţii Statului: pecuniare, situaţii mai bune la procese pentru colaborarea cu organele în decursul anchetelor, invidie ş.a.m.d.
O altă categorie de informatori ai Siguranţei „burgheze” a fost şi cea a oportuniştilor, care deşi nu au avut niciun aport la sprijinirea mişcării comuniste ilegale, s-au „strecurat” totuşi în partid după 6 martie 1945 pentru a accede în funcţii şi pentru a beneficia de privilegiile oferite de noua orânduire. Arhiva fostei Comisii de Control a Partidului/ Colegiul Central de Partid conţine zeci de astfel de cazuri „soluţionate” cu excluderea din partid a trădătorilor sau, în unele cazuri, cu predarea lor către Securitatea Statului pentru cercetări mai amănunţite.
Deşi în România primilor ani de după 23 august 1944 vendeta colaboraţionismului nu a avut aceeaşi amploare ca aceea din Franţa[1] (în ceea ce priveşte execuţiile sumare), există numeroase cazuri de asasinare a unor partizani/ exponenţi ai vechiului regim „burghezo-moşieresc” care au avut loc în a doua jumătate a anilor ’40 (vezi de exemplu cazul fostului administrator al Penitenciarului principal Doftana din perioada decembrie 1934 – iulie 1936, Eugen Săvinescu, alias „Balaurul”, care se presupune că ar fi fost „lichidat” în 1947; sau cele ale unor presupuşi colaboraţionişti comuniști la care ne vom referi în acest studiu). Însă, în România, răfuielile cele mai frecvente au fost cu cei care au trădat din interior cauza.
Cel mai cunoscut caz de presupus informator al Siguranţei este cel al fostului secretar general al PCdR din perioada celui de-Al Doilea Război Mondial, Ştefan Foriş, a cărui colaborare cu „Tanti Varvara” nu a fost dovedită niciodată, însă despre a cărui asasinare de către foştii săi tovarăşi, s-au scris după decembrie 1989 numeroase studii şi lucrări ştiinţifice[2].
În cele ce urmează vom încerca să reconstituim parcursul biografic al unui coleg de partid de-ai lui Foriş căruia i s-au adus aceleaşi acuzaţii şi care a sfârşit în aceeaşi groapă cu acesta. La Arhivele Naţionale Istorice Centrale se găseşte dosarul de urmărire întocmit de Siguranţă pe numele comunistului Pârgaru Nicolae. Urmărirea acestuia a început la sfârşitul anilor ’20, mai precis în iunie 1929, atunci când agenţii Siguranţei semnalau deplasarea lui Pârgaru de la Iaşi la Timişoara spre a participa la procesul unor muncitori comunişti care fuseseră arestaţi cu ocazia lucrărilor Congresului General al Sindicatelor Unitare.
Potrivit informaţiilor aflate în dosar, colaborarea lui Pârgaru cu „Tanti Varvara” datează de la începutul anilor ’30. În ziua de 8 august 1932, pe adresa Direcţiei Generale a Poliţiei şi Siguranţei din Bucureşti sosea o telegramă urgentă de la Poliţia oraşului Vaslui prin care şeful instituţiei, M. Vasiliu, semnala faptul că a primit recent o serie de informaţii referitoare la activitatea comunistă din Iaşi de la un anume cetăţean Pârgaru. Şeful poliţiei vasluiene a raportat imediat la Bucureşti pentru a cere instrucţiuni şi ordine:
Comunistul Nicolae Pârgaru, urmărit de Siguranţa Galaţi, venit astă noapte din Iaşi s-a prezentat la poliţia Vaslui venind din Iaşi şi spunând că mâine Duminică, va avea loc la Iaşi o întrunire secretă a mai multor comunişti delegaţi, care urmează să primească instrucţiuni de la delegatul comunist din Bucureşti. Trimis pe comisarul Arhip împreună cu el la Iaşi pentru precizări, verificare şi luarea măsurilor pe care Inspectoratul va crede[3].
Foto. Nicolae Pârgaru în perioada interbelică. Din documentele aflate în dosarul personal aflăm şi care erau semnalmentele titularului dosarului: talia – 1,71 m., faţa – roşcovană; părul – castaniu; ochii – căprui; sprâncene – castanii; fruntea, nasul, gura, bărbia – potrivite.
Doi ani mai târziu, comandantul Legiunii de Jandarmi Satu-Mare trimitea Direcţiei Poliţiei şi Siguranţei din Bucureşti (9 martie 1934) o adresă prin care solicita să se stabilească identitatea exactă a indivizilor Nicolae Pârgaru (alias „Vasile Vasilescu”) şi Bernath Andrei (zis „Barna Iosif”) care fuseseră surprinşi în regiunea de frontieră Halmeu, judeţul Satu-Mare, în timp ce încercau să treacă graniţa în mod fraudulos în Cehoslovacia. Aceştia doreau să ajungă la Praga, acolo unde se afla sediul PCdR (în această ţară, Partidul Comunist nu era scos în afara legii) însă la ancheta preliminară a jandarmilor au declarat că intenţionau să treacă graniţa pentru a găsi un loc de muncă în ţara vecină. De asemenea, în timpul anchetei, Pârgaru le-a spus jandarmilor că este „agent acoperit al siguranţei din Iaşi” şi nu doreşte să declare nimic referitor la activitatea sa decât în „faţa celor ce la trimis, sau siguranţei Generale Bucureşti”[4] (la acea dată Pârgaru locuia în Vaslui, pe Bulevardul Iuliu Maniu, nr. 24). În cele din urmă, cei doi fugari au fost trimişi de jandarmii sătmăreni la Bucureşti pentru anchetă, unde au ajuns abia în ziua de 12 martie 1934.
Odată sosit în Capitală, Secţia a 4-a din cadrul Corpului Detectivilor al Direcţiei Generale a Poliţiei a întocmit un referat ce conţine biografia lui Pârgaru şi activităţile politice ilegale ale acestuia.
Astfel, potrivit acestui document, Pârgaru I. Nicolae (n. 20 iun. 1908, com. Brodoc, jud. Vaslui), absolvent al cursului primar, a locuit în comuna natală până în 1926, când a plecat la Iaşi. Acolo s-a angajat ca lucrător tâmplar la Atelierele CFR din localitate. Tot la Iaşi l-a cunoscut în 1928 pe comunistul Gheorghe V. Popescu (conspirativ „Roler Georges”, zis „Boxerul”, alias „Solidul”[5]) care l-a atras în organizaţia sportivă Cercul sportiv al muncitorilor din Iaşi. Această asociaţie sportivă funcţiona în subordinea Sindicatelor Unitare controlate de comunişti iar Gheorghe Popescu era membru al asociaţiei şi totodată secretar al celulei UTCdR. La începutul anului 1928, Pârgaru a fost cooptat în conducerea Cercului sportiv, participând în această calitate şi la şedinţele muncitorilor afiliaţi la Sindicatul Unitar din Iaşi şi a cărui conducere controla întreaga activitate a ceferiştilor, metalurgiştilor, croitorilor ş.a.m.d. Odată cu trecerea timpului, Pârgaru a obţinut încrederea conducătorilor sindicatului, ceea ce a făcut ca în martie 1929 să fie trimis ca delegat al UTCdR la Congresul General al Sindicatelor Unitare[6] care a avut loc la Timişoara la începutul lui aprilie 1929 (din ianuarie 1929, Pârgaru începuse să activeze şi în celula UTCdR a asociaţiei). La acest Congres la care au participat 316 de delegaţi din întreaga ţară, Pârgaru a fost arestat alături de alţi 60 de participanţi după confruntări violente avute cu poliţia, cu ocazia funeraliilor comunistului Ion Fonaghi[7]. În urma acestor evenimente, Pârgaru a câştigat încrederea şi simpatia comuniştilor, fiind considerat de acum încolo un cadru de nădejde dedicat cauzei.
Gheorghe Popescu în anii ’20.
La data de 15 august 1929 a fost încorporat în armată la Regimentul 10 Vânători Iaşi, fiind lăsat la vatră cu gradul de sergent termen redus, un an mai târziu (15 aug. 1929 – 16 aug. 1930). După demobilizare s-a stabilit cu domiciliul în Vaslui, unde a primit vizita lui Gheorghe Popescu, cel care i-a promis că în cazul în care se va hotărî să reia contactele cu mişcarea comunistă, îi va găsi din nou de lucru în Iaşi. Pârgaru nu s-a conformat rugăminţilor lui Popescu şi după 7 luni de zile l-a trimis pe comunistul Iosif Fischer pentru a-l determina pe Pârgaru să vină imediat la Iaşi, acolo unde prezenţa lui ar fi fost imperios necesară. Se pare că argumentele lui Fischer au fost mai puternice decât cele ale lui Gheorghe Popescu, deoarece Pârgaru a acceptat reluarea legăturilor cu partidul. Cu ocazia vizitei, Fischer i-a lăsat lui Pârgaru un pachet cu manifeste comuniste pe care acesta le-a răspândit într-o noapte în oraşul Vaslui. Din cauza acestei acţiuni ilegale a fost arestat de poliţia vasluiană (va fi eliberat după câteva zile întrucât autorităţile nu au putut demonstra că el este autorul răspândirii manifestelor).
În octombrie 1931 a plecat din nou la Iaşi, acolo unde va relua prin Fischer legătura cu organizaţia locală de partid, cea care-l va înregimenta în rândurile membrilor activi ai PCdR. Până în iulie 1932 va fi cooptat şi în Comitetul regional al Moldovei al PCdR în calitate de membru.
Referatul Secţiei a 4-a din cadrul Corpului Detectivilor preciza în încheiere că Pârgaru refuza să mai facă orice fel de declaraţii referitoare la activitatea sa de după 1932 deoarece era împiedicat de „regulile de conspiraţie comunistă”[8] (în încheiere se propunea plasarea şi supravegherea lui Pârgaru la domiciliul său din Vaslui). După câteva zile, Pârgaru a fost înaintat Poliţiei oraşului Vaslui pentru plasare şi supraveghere la domiciliul său din Bulevardul Iuliu Maniu, aşa cum propusese Corpul Detectivilor.
Anii ’30. Gheorghe Popescu alias „Roller” zis „Boxeorul” în arestul Siguranţei.
În dosarul personal se regăseşte corespondenţa purtată în 1932 între organele de poliţie ieşene şi vasluiene, din care reiese faptul că Pârgaru figura ca urmărit general, fiind dat dispărut la începutul anului.
În iulie 1937, Nicolae Pârgaru, de această dată membru în CC al PCdR, a fost exclus din partid după ce Comitetul Central fusese informat că acesta comisese o serie de delaţiuni la Siguranţă în urma cărora au avut loc mai multe căderi din conducerea partidului (la acea dată, Nicolae Pârgaru şi fratele său mai mic, Constantin Pârgaru, lucrau la Fabrica de mobilă „Durer” de pe Bulevardul Basarabia din Bucureşti).
Istoricul Stelian Tănase afirmă că Pârgaru a oferit informaţii esenţiale organelor Siguranţei şi care în iulie 1935 au condus la arestarea unor membri ai Secretariatului CC al PCdR: Ana Pauker, Şmil Marcovici şi Dumităr Ganev[9].
Trădarea lui Pârgaru a fost adusă la cunoştinţa membrilor simpli de partid printr-un comunicat apărut în organul central al partidului – Scânteia – care era tipărit în mod clandestin. Potrivit unui referat al Secţiei a 3-a din Corpul Detectivilor întocmit la data de 13 martie 1938[10], după îndepărtarea din mişcarea comunistă, Pârgaru a încercat să înfiinţeze o facţiune disidentă a PCdR alături de comuniştii Petre Vulpescu, Ilie Constantinowsky şi Gogu Rădulescu, reuşind chiar să scoată o publicaţie – Ogorul Nostru –, o gazetă care va fi interzisă după primele apariţii din cauza conţinutului subversiv al textelor. Acţiunea lui Pârgaru de a sparge unitatea de monolit a PCdR a eşuat, astfel că în octombrie 1937 a renunţat la construcţia politică a unei noi formaţiuni de stânga, dedicându-se întru totul vânzării produselor de tutungerie într-un debit aflat pe Calea Dudeşti, nr. 214. La aceeaşi adresă a locuit până la începutul lunii martie 1938, atunci când a plecat la Vaslui spre a-şi procura actele necesare deplasării în Franţa (acolo se afla concubina sa Milica Ilinsky/ Mina Chilinsky, cea cu care dorea să se căsătorească; aceasta se stabilise la Paris în 1937).
După ce a sosit la Vaslui în ziua de 10 martie 1938, şeful Poliţiei din localitate a solicitat Tribunalului vasluian să autorizeze efectuarea unei percheziţii la domiciliul părinţilor lui Nicolae Pârgaru, acolo unde acesta se stabilise în mod provizoriu. Scopul era acela de a se afla dacă există „literatură comunistă” sau „manifeste cu caracter subversiv” aduse de Pârgaru din Capitală. Ca în majoritatea cazurilor de acest fel, cererea poliţiei a fost aprobată de către un judecător instructor, însă la percheziţia „amănunţită” care a avut loc la domiciliul părinţilor lui Pârgaru nu s-a găsit nimic.
Din dosar nu reiese dacă Pârgaru s-a deplasat la Paris sau nu, ci doar faptul că Poliţia oraşului Vaslui şi Siguranţa au dat aviz favorabil eliberării documentelor necesare în vederea obţinerii paşaportului.
Datorită ajutorului oferit autorităţilor în identificarea şi prinderea conducătorilor comunişti, Pârgaru a fost scos în septembrie 1939 de pe listele cu suspecţi comunişti internabili pe care figura la Inspectoratul Regional de Poliţie Iaşi.
La acea dată, colaborarea lui Pârgaru cu Siguranţa era deja de notorietate în rândul comuniştilor. Numele său figura pe un tabel întocmit de conducerea PCdR în ziua de 9 ianuarie 1940 și care conţinea numele unor absolvenţi ai Şcolii Leniniste de la Moscova, funcţiile în care aceştia activau, precum şi numele celor consideraţi „trădători” de către conducerea PCdR. Documentul, redactat în limba rusă (probabil pentru a fi trimis Cominternului), îi cuprindea la capitolul „trădători” pe:
1. Ponescu – troţkist – MLS.
2. Elena Balog – provocatoare, a trădat pe toţi tovarăşii din Oltenia în 1938 – MLS (în octombrie 1938, Elena Gheorghe, fostă Balogh, a fost trimisă la Craiova de către legătura sa superioară (Sabina Löbelsohn) pentru a revitaliza activitatea celulelor de partid din localitate, din Drobeta Turnu-Severin şi Râmnicu Vâlcea; a fost arestată de către Siguranţa din Craiova pe 12 noiembrie 1938, iar în cursul cercetărilor a dezvăluit numele mai multor activişti de partid, a deconspirat o serie de parole şi case conspirative-n.n.).
3. Pîrgaru (Zelea) – provocator, agent al poliţiei.
4. Golberger – exclus din partid pentru muncă fracţionistă [11].
Noiembrie 1938. Elena Gheorghe, fostă Balogh, alias „Emma Hirsch”, zisă „Iuliana” (n. 1906, mun. Brăila, jud. Brăila) în arestul Siguranţei din Craiova. Pentru informaţiile preţioase furnizate Siguranţei referitoare la ilegaliştii Regionalei PCdR Oltenia, va fi pusă în libertate în primăvara anului 1939.
Nu avem date referitoare la activitatea lui Pârgaru în timpul guvernării legionare sau în anul în care Germania nazistă a pus în aplicare Planul operaţiunii Barbarossa, cert este că în toamna anului 1942, acesta a solicitat prefectului Poliţiei Capitalei eliberarea unui certificat de bună purtare cu care să se prezinte la Comenduirea Pieţii Bucureşti, acolo unde urma să solicite eliberarea unui permis de port-armă (în acea vreme, Pârgaru locuia în Bucureşti, Parcul Rahova, strada A nr. 8 şi lucra ca şef de echipă la atelierul de tâmplărie al Pirotehniei Armatei). Pârgaru avea nevoie de un pistol deoarece se simţea ameninţat de comuniştii care nu-i uitaseră trădarea din anii ’30. Poliţiştii de la Capitală au refuzat să-i elibereze documentul necesar întrucât el figura în continuare în baza de date a suspecţilor comunişti a Poliţiei oraşului Vaslui.
Simţindu-se nedreptăţit, Pârgaru a adresat la data de 26 noiembrie 1942 o cerere Directorului General al Poliţiei prin care îi solicita să intervină în favoarea sa la Prefectura Poliţiei Capitalei întru eliberarea certificatului, motivându-şi doleanţa prin serviciile pe care le adusese în trecut Siguranţei Statului:
Cum, subsemnatul am lucrat pentru siguranţa Statului încă din 1930, furnizând informaţiuni şi astăzi în mod gratuit despre mişcarea comunistă, lucrând la Iaşi cu domnul Inspector Măcelaru şi cu domnul chestor de poliţie Leahu Gh. iar la Bucureşti cu domnii: Inspector Popescu Dumitru, şef de poliţie Turcu şi şef de poliţie Taflaru la Corpul detectivilor, fiind cunoscut cu pseudonimele: VASILE, POGOR şi TIMOC, am dat la iveală descoperirea unor importante organizaţiuni comuniste cari activau contra statului nostru, până şi întreg comitetul central în frunte cu Ana Paucher, după care am fost demascat în presa comunistă trădător şi urmărit tot timpul de comunişti, cari m-au avertizat în mai multe rânduri că voi suferi torturile lor atât eu cât şi familia mea. Faţă de această situaţie, vă rog domnule Director General a ordona o anchetă din care să se stabilească cele de mai sus şi să fiu scos astfel din suspiciune, fiindcă am lucrat cu bună credinţă pentru siguranţa statului. Cu stimă, Nicolae Pârgaru[12].
Cererea lui Pârgaru a fost repartizată spre soluţionare celebrului comisar de poliţie din cadrul Grupei I a Corpului Detectivilor, Ion Taflaru[13], care în ziua de 3 ianuarie 1943 a întocmit un referat în care confirma faptul că în perioada 1935 – 1938, Pârgaru a fost folosit ca informator de Siguranţa ieşeană precum şi de către Corpul Detectivilor, prin sus-numitul comisar. Acesta preciza că în acea vreme îi atribuise pseudonimul conspirativ „Timoc”. Taflaru amintea contribuţia lui Pârgaru la destructurarea şi deconspirarea conducerii Comitetului Central în frunte cu Ana Pauker, dar şi faptul că în acel moment, Pârgaru figura ca proscris în mişcarea comunistă ilegală. De asemenea, Taflaru propunea superiorilor săi ignorarea petiţionarului deoarece cererea acestuia „este lipsită de interes atât timp cât nu este stingherit cu nimic în activitatea lui particulară şi nu este urmărit de nici o autoritate poliţienească”[14].
O lună mai târziu, acelaşi Ion Taflaru revenea asupra subiectului şi raporta într-un referat că în cazul în care s-ar mai lua măsuri coercitive asupra comuniştilor, Pârgaru să fie exceptat deoarece în prezent, deşi acesta nu mai colabora cu organele poliţieneşti la locul său de muncă de la Pirotehnia Armatei, „serveşte şi ca element de încredere al organelor militare respective pentru observarea atitudinei muncitorilor şi a tendinţelor politice ce manifestă”[15].
Un alt document al Siguranţei din timpul războiului este o notă de cercetare din 14 decembrie 1943 întocmită de către agentul Mihăilescu Dumitru şi care constata că Pârgaru nu se mai afla în Bucureşti de circa 3 – 4 luni de zile, ci la Sadu (judeţul Gorj), acolo unde Pirotehnia Armatei îşi mutase sediul (la domiciliul din Parcul Rahova locuia doar soţia sa, Teodora).
După 23 august 1944, Pârgaru a fost ridicat pentru anchetă de către organele de partid, fiind încarcerat alături de Ştefan Foriş şi un anume Neamţu, în sediul CC al PCR din Aleea Alexandru nr. 23 (în 1947, clădirea a fost redată statului polonez pentru a-şi instala aici Ambasada – care funcţionase aici şi în perioada interbelică şi care şi în zilele noastre are aceeaşi destinaţie). Nu cunoaştem data exactă la care a fost sechestrat, ci doar faptul că în vara anului 1946 a fost asasinat în locaţia sus-menţionată din ordinul conducerii colective a PCR (Gheorghiu Dej, Vasile Luca, Teohari Georgescu, Ana Pauker şi Iosif Chişinevschi) pentru trădarea lui din anii ’30. Asasinii celor trei au fost: Petre Bulgaru (activist de partid la Secţia Gospodărie de partid a CC al PMR în anii ’50), Dumitru Neciu (fost prizonier sovietic în România şi şofer al lui Gheorghe Pintilie după 23 august 1944 – va părăsi România la scurt timp după comiterea crimelor) şi Gheorghe Pintilie alias „Pantiuşa”, şef al Securităţii în anii ’50 (primii doi nu ştiau cine sunt victimele; singurul care avea cunoştinţă de identitatea acestora era „Pantiuşa”). Primul care a fost ucis a fost Foriş[16], apoi după câteva zile Pârgaru, iar ultimul, Neamţu[17]. Această reglare de conturi în interiorul partidului comunist a fost o operaţiune „strict secretă”, cunoscută doar de liderii Biroului Politic al partidului.
Anii ’30. Ştefan Foriş în arestul Siguranţei.
Anterior acestui triplu asasinat a fost suprimat într-un mod similar, în 1945, un anume Mitran, fost presupus informator al Siguranţei. Despre această crimă, Teohari Georgescu declara cu cinism în faţa Comisiei Speciale de Partid însărcinată cu elucidarea modului în care a fost ucis Ştefan Foriş:
Până atunci au fost o serie de informatori suprimaţi printre care şi unul Mitran, a fost împuşcat fără gălăgie, fără forme[18].
Ştefan Foriş în anii ’40.
La 3 săptămâni de la înfiinţarea Direcţiei Generale a Securităţi Poporului (30 august 1948), colonelul de securitate Mişu Dulgheu (şef al Direcţiei anchete penale) a transmis prin teleimprimator o serie de ordine către toate Direcţiile regionale de securitate prin care le ordona ca în cazul în care numitul Nicolae Pârgaru va fi identificat, să fie arestat şi înaintat sub pază Direcţiei anchete penale din DGSP. De asemenea, o solicitare similară a fost făcută şi către Inspectoratul General al Jandarmeriei.
După câteva luni de investigaţii efectuate în perioada octombrie 1948 – aprilie 1949, şefii Direcţiilor Regionale ale Securităţii Poporului Cluj (colonelul Patriciu Mihai), Piteşti (colonelul Nedelcu Mihai), Constanţa (locotenent colonelul Câmpeanu Constantin), Braşov (colonelul Kalousek Iosif), Sibiu (locotenent colonelul Crăciun Gheorghe), Craiova (maior Vistig Eugen) şi Iaşi (locotenent colonelul Pandelea Nicolae) au răspuns că pe raza acestor Direcţii nu se regăsea niciun cetăţean român cu datele de stare civilă şi semnalmentele furnizate de aparatul central al DGSP, cu excepţia Direcţiei Securităţii Capitalei, care la data de 18 octombrie 1948 a răspuns în mod diferit la cererea colonelului Dulgheru: Foto. Ștefan Foriş în mijlocul unui grup de tineri comunişti, stând jos pe scaun în costum deschis la culoare.
La ordinul Dvs., Nr. 54/45342 din 21 Septembrie a.c., avem onoare a raporta următoarele. Din investigaţiile efectuate, am stabilit că numitul PÂRGARU NICOLAE, zis VASILE VASILESCU, zis NICOLAE ALISTAR, născut la 20 Iunie 1908, în comuna Brodoc, jud. Vaslui, de profesie tâmplar, căsătorit cu Teodora, născută în Bucureşti, la 28 Aprilie 1919, de profesie casnică cu domiciliul stabil în str. A. Nr. 8 Parcul Rahova. În anul 1945, susnumitul a lucrat la Pirotehnia Armatei, Secţia Tâmplărie. În acest timp a fost trimis într-o delegaţie la Valea Sadului. De aici după câtva timp, a fost trimis împreună cu şase lucrători la Bucureşti. De atunci a dispărut fără urmă şi nici soţia numitului nu ştie unde este. În anul 1930, când lucra la CFR, a plecat fără să anunţe pe cineva – în Belgia, Olanda şi Franţa, de unde a revenit după opt ani. Cunoaşte limbile germană şi franceză. Nu i s-au putut stabili antecedentele politice. La AS din DSC (Arhiva Securităţii din Direcţia Securităţii Capitalei-n.n.), nu este cunoscut[19].
Acest schimb de adrese purtat între mari unităţi operative ale Securităţii denotă faptul că asasinarea celor 3 a fost o acţiune „strict secretă” de care nu au avut cunoştinţă nici măcar ofiţerii superiori din cadrul aparatului de Securitate, deşi o parte dintre aceştia avuseseră sarcini de răspundere în timpul ilegalităţii PCdR, îndeplinind funcţii importante în partid. Ulterior, în a doua jumătate a anilor ’60, cu ocazia constituirii Comisiei Speciale de Partid de pe lângă CC al PCR care a avut ca sarcină demascarea abuzurilor din timpul lui Gheorghe Gheorghiu – Dej, întreaga poveste a ieşit la suprafaţă prin mărturia fostului şef al Securităţii, Gheorghe Pintilie, care a relatat în detaliu modul în care s-a comis triplul asasinat din Aleea Alexandru.
Foto. 1944 şi 2011. Clădirea în care a funcţionat sediul Comandamentului Formaţiunilor de Luptă Patriotice (24 august – octombrie 1944) şi al CC al PCR (24 august 1944 – 1946). Din 1947 până în zilele noastre imobilul situat pe Aleea Alexandru, nr. 23 adăposteşte Ambasada Republicii Polone.
Răfuiala comuniştilor cu „trădătorii” din interiorul partidului nu se va încheia în primii ani ai regimului democrat popular. Odată cu cercetarea mai amănunţită a arhivei Siguranţei „burgheze” au ieşit la iveală noi „clienţi” care figurau pe statele de plată ale agenţilor de poliţie sau care erau doar acuzaţi/suspectați de această gravă apostazie, pentru a fi înlăturaţi din ierarhia de partid[20].
Alte cazuri de informatori sau presupuși colaboratori ai Siguranței au fost cele ale fostului secretar al CC al PMR, Vasile Luca, pe numele adevărat László Luka (decedat în 1963 la Penitenciarul Aiud) sau cel al generalului-maior (r) Ady Ladislau, adjunct al ministrului Afacerilor Interne pentru lagăre, colonii de muncă şi penitenciare în perioada 1953 – 1955 şi care în 1958 a fost „deconspirat” ca fost informator al Siguranţei interbelice[21]. Acesta a fost arestat, judecat şi condamnat pentru că în prima jumătate a anilor ’30 ar fi furnizat Siguranţei mai multe informaţii referitoare la liderii PCdR.
Foto sus-jos. Ady Ladislau (n. 6 nov. 1911, mun. Cluj, jud. Cluj – d. 29 mart. 2000, mun. Bucureşti) în anii ’30 (împreună cu părinţii săi) şi în anii ’50.
Vasile Luca pe numele adevărat László Luka (n. 8 iun. 1898, com. Sâncatolna/Cătălina, jud. Covasna – d. 23 iul. 1963, Formaţiunea 0622 Aiud/Penitenciarul Aiud, jud. Alba) în arestul Siguranţei interbelice.
Petre Melinte în arestul Siguranţei interbelice.
Anii ’30. Richard Wurmbrand în arestul Siguranţei
Deși numărul informatorilor Siguranței nu poate fi comparat cu cel al informatorilor Securității comuniste (la nivelul anului 1989, este vorba de cca. 500 de mii de informatori care figurau în evidențele Securității, la un total de doar 13.000 ofițeri care lucrau în sectorul operativ), eficiența Siguranței a fost recunoscută chiar și de comuniști: în anii 1960, memoriile fostului șef la Siguranței și al SSI, Eugen Cristescu, erau folosite pe post de material didactic în școlile de ofițeri de securitate. Siguranța nu a penetrat doar mediile comuniste, ci și toate mișcările/ formațiunile politice aflate în opoziție legală sau ilegală cu regimul. Informațiile furnizate de colaboratorii/ informatorii din mișcarea comunistă poliției politice interbelice au fost utilizate pentru arestări, procese și condamnări politice ulterioare. Regimul interbelic și cel antonescian au reușit astfel să țină sub un control foarte strict mișcarea comunistă din România.
Foto. 18 mai 1933. Zoltan Eidlitz în arestul Siguranţei din Oradea, unde fusese reţinut pentru activităţi comuniste ilegale. În preajma Zilei Muncii, Eidlitz a tipărit mai multe manifeste comuniste pe care le-a împrăştiat în Oradea în ziua de 1 mai 1933.
[1] Istoricul Tony Judt estimează că, în perioada 1944-1945, circa 10.000 de oameni au fost executaţi în Franţa pentru că ar fi colaborat cu ocupantul german sau autorităţile de la Vichy: „Pedepsirea colaboraţioniştilor (reali şi imaginari) a început înainte de sfârşitul războiului. Mai exact, a avut loc în acei ani, fie sub formă de acţiuni individuale, fie pe baza instrucţiunilor de la organizaţiile clandestine. În intervalul dintre refluxul armatelor germane şi preluarea efectivă a controlului de către guvernele aliate, frustrările populare şi vendetele personale au generat, adesea sub impulsul oportunismului politic sau al unui avantaj economic, un scurt, dar sângeros ciclu de răfuieli. În Franţa, circa 10.000 de oameni au fost ucişi prin metode «extrajudiciare», mulţi dintre ei fiind executaţi de grupurile independente de rezistenţă armată, mai cu seamă de faimoasele Milices Patriotiques, care i-au adunat pe suspecţii de colaborare, le-au confiscat averile şi, în multe cazuri, i-au împuşcat pe loc. Aproximativ o treime dintre cei executaţi astfel au murit înainte de debarcarea Aliaţilor în Normandia pe 6 iunie 1944, iar restul în următoarele patru luni de luptă pe teritoriul francez”. Tony Judt, Epoca postbelică. O istorie a Europei de după 1945, Iaşi, Ed. Polirom, p. 52.
[2] Chiar şi înainte de 1989 au fost publicate câteva articole despre fostul secretar general al PCdR. Dacă până la moartea lui Gheorghiu-Dej din 1965, numele lui Foriş apărea întotdeauna în context negativ (fiind caracterizat ca trădător şi informator al Siguranţei), după reabilitările Plenarei CC al PCR din aprilie 1968, istoriografia epocii îl va prezenta ca pe un lider al partidului asasinat în contextul luptelor pentru putere din interiorul PCdR (lupte care s-au întețit începând cu primăvara anului 1944). De această dată, istoricii regimului l-au absolvit de anatema de "colaborator al dictaturii antonesciene" aruncată de către Gheorghiu-Dej şi locotenenţii săi, întrucât această suspiciune fusese înlăturată de Comisia specială a CC al PCR însărcinată de Nicolae Ceauşescu cu investigarea crimelor şi abuzurilor care au avut loc în primele două decenii de democraţie populară. Redăm un fragment dintr-un scurt articol ce îl are ca personaj principal pe Foriş, apărut în 1972 în periodicul Institutului de Studii Istorice şi Social-Politice de pe lângă CC al PCR, Anale de istorie. Autorul articolului, N.I. Florea, deşi redă precis ultimii ani din viaţa lui Foriş, omite să spună din ordinul cui a fost arestat şi asasinat. Acest lucru poate fi de înţeles prin prisma faptului că unul dintre ucigaşi – Gheorghe Pintilie – fusese decorat cu un an în urmă chiar de către Nicolae Ceauşescu (4 mai 1971) cu Ordinul „Tudor Vladimirescu”, clasa a II-a, pentru „activitate îndelungată în mişcarea muncitorească şi merite deosebite în opera de construire a socialismului” (această distincţie îi fusese acordată lui Pintilie prin Decret al Consiliului de Stat cu prilejul aniversării a 50 de ani de la constituirea PCR). Iată fragmentul de care aminteam mai sus: „Desele căderi, între care şi ale unor cadre de conducere, precum şi alţi factori au creat o atmosferă de suspiciune, alimentând teama de trădări şi acte de provocare. La această atmosferă aveau să contribuie lipsurile şi greşelile grave din activitatea lui Foriş, datorate unor metode nepartinice de muncă manifestate pe fondul unor trăsături negative de caracter, metode care au dus la fracţionarea şi dezorganizarea unor organizaţii de partid, la încălcarea unor reguli ale conspirativităţii. În condiţiile trecerii la înfăptuirea nemijlocită a planului de acţiune în vederea pregătirii insurecţiei naţionale antifasciste, la 4 aprilie 1944 Ştefan Foriş a fost înlăturat din funcţia de secretar general al CC al PCR, instituindu-se o conducere operativă a partidului, spre a se asigura unitatea de acţiune a acestuia, capacitatea sa combativă şi mobilizatoare. În perioada următoare el a continuat să activeze în domeniul propagandei până la 9 iunie 1945, când a fost arestat în mod abuziv, fiind ucis în vara anului 1946, fără ca în prealabil să fi fost cercetat şi judecat. Plenara CC al PCR din aprilie 1968, dezbătând raportul comisiei constituite de conducerea partidului pentru cercetarea învinurilor aduse cu mulţi ani în urmă unor activişti de partid, constatând lipsa de temeinicie a învinuirilor aduse lui Ştefan Foriş, a hotărât reabilitarea politică post-mortem a acestuia şi depunerea osemintelor lui la Monumentul eroilor luptei pentru librtatea poporului şi a patriei, pentru socialism”. Decretul nr. 157 din 4 mai 1971 privind conferirea unor ordine ale Republicii Socialiste România. ANIC, Fond Consiliul de Stat-Decrete, Dosar nr. 218/1971, f. 9. N.I. Florea, „Ştefan Foriş (1892-1946)” în Anale de istorie-Institutul de studii istorice şi social-politice de pe lângă CC al PCR, nr. 3/1972 pp. 150-153.
[3] ANIC, Fond 95, Dosar nr. 12.900, f. 7.
[4] Raportul nr. 1637 din 9 martie 1934 semnat de comandantul Legiunii de Jandarmi Satu-Mare. Ibidem, fv. 8.
[5] Popescu V. Gheorghe alias „Roler Georges”, alias „Boxerul”, alias „Solidul”, alias „Ursul”, alias „Înfiptul”, alias „Măcelarul”, alias „Gică” (n. 1907, oraşul Adjud, jud. Bacău), de profesie mecanic strungar; absolvent al şcolii de arte şi meserii; serviciul militar satisfăcut la Regimentul 14 Infanterie Roman şi Oficiul Naţional de Educaţie Fizică (oct. 1929-oct. 1930). În anii ’30, Popescu figura în evidenţele Siguranţei ca fiind un tânăr comunist, agitator şi propagandist. În august 1931, Popescu a plecat la Berlin împreună cu un grup de tineri boxeri din Bucureşti pentru a participa la „Spartachiada Roşie” care a avut loc în aceeaşi lună. De la plecarea în Germania, Siguranţa l-a pierdut din vedere considerând că acesta ar fi fost chemat în URSS pentru a urma o şcoală a Cominternului. În vara anului 1934, Popescu a reintrat în atenţia Siguranţei, fiind semnalat că ocupă funcţia de secretar al Comitetului judeţean Ilfov al PCR (?-1934). În şedinţa Biroului Politic al CC al PMR din 29 noiembrie 1961 care a avut pe ordinea de zi pregătirea Plenarei şi raportul lui Gheorghiu-Dej după revenirea în ţară de la Congresul al XXII-lea al PCUS, numele lui Popescu era pomenit de către doi înalţi responsabili ai PMR sub pseudonimul „Oţelarul”. Despre acesta, Alexandru Sencovici spunea că în 1934 s-ar fi situat pe o poziţie „fracţionistă” pentru că ar fi dorit să separe organizaţia locală de partid a Bucureştiului de Comitetul Central, aliindu-se în acest demers cu Iosif Chişinevschi. Aceleaşi acuzaţii le-a formulat şi Nicolae Goldberger care l-a catalogat pe „Oţelarul” ca fiind un „provocator” manipulat de Chişinevsci. Afirmaţiile celor doi trebuie privite prin prisma faptului că, în acel moment, Iosif Chişinevschi nu se mai afla în conducerea superioară de partid, fiind „tras pe linie moartă” de câţiva ani de zile, după ce, alături de Miron Constantinescu îl acuzase într-o şedinţă a Biroului Politic pe primul-secretar al PMR că şi-a construit un cult al personalităţii (toţi participanţii la această şedinţă a Biroului Politic din noiembrie 1961 i-au atacat virulent în cuvântările lor pe foştii inamici politici ai lui Dej: Ştefan Foriş, Lucreţiu Pătrăşcanu, Ana Pauker, Vasile Luca, Iosif Chişinevschi, Miron Constaninescu etc.). În toamna anului 1934, Popescu a fost trimis la Ploieşti pentru a organiza mişcarea comunistă din zona petroliferă a Văii Prahovei. Aici i-a avut în subordine pe Teohari Georgescu şi Eftimie Cosmici, alias „Nicolae Titulescu” (poreclă atribuită lui Cosmici datorită asemănării fizice cu ministrul de Externe din anii ’30), care aveau sarcina de a atrage în mişcarea comunistă cât mai mulţi muncitori de la societăţile petrolifere „Româno-Americană”, „Vega”, „Dorobanţu” etc. (la 30 ianuarie 1935, cei doi au fost arestaţi de Siguranţa ploieşteană, în beciurile căreia au fost torturaţi în timpul anchetei). La 6 iulie 1935, un document al Siguranţei dintr-unul din cele 4 dosare personale existente la Arhivele Naţionale ale României preciza că, la acea dată, Popescu se afla în Bucureşti, fiind exclus din rândurile membrilor PCdR pe o perioadă de 6 luni pentru că ar fi comis mai multe abateri disciplinare. De asemenea, într-o adresă a Biroului Poliţiei de Siguranţă din Iaşi trimisă Siguranţei bucureştene, se menţiona că la acea dată Popescu era exclus din partid pe o perioadă de 6 luni pentru că ar fi „transmis microbul de sifilis la două fete din mişcare”. Doi ani mai târziu, în februarie 1938, Popescu a fost exclus definitiv din PCdR pentru „fracţionism” (Popescu a dorit să creeze o mişcare disidentă în cadrul partidului, căutând să atragă în acest scop cât mai mulţi membri din PCdR). În perioada 1936 – septembrie 1940 a lucrat la Uzina electrică din Iaşi/ Uzinele comunale din Iaşi. După venirea legionarilor la putere, s-a angajat la Uzinele „Malaxa” din Bucureşti şi s-a înscris în Corpul Muncitoresc Legionar, unde a activat până la rebeliunea legionară din ianuarie 1941. În aceeaşi lună a fost îndepărtat din serviciu deoarece desfăşura propagandă politică printre muncitori (chiar şi după concediere, Popescu a continuat să facă propagandă comunistă printre foştii colegi ai uzinei, fiind perceput de către aceştia ca „legionar-roşu”). Agitaţiile politice pe care le-a produs printre muncitorii de la „Malaxa” nu au rămas fără ecou. La începutul lunii iunie 1941, Comandamentul Militar al Uzinelor „Malaxa” a atras atenţia Siguranţei Statului asupra acţiunilor pe care le ducea Popescu printre muncitorii pe care îi îndemna la declanşarea de greve şi sabotaje sub pretextul nemulţumirilor privind salarizarea. După câteva zile, agenţii Siguranţei au descins la domiciliul lui Popescu din strada Paul Greceanu nr. 16, unde au efectuat o percheziţie la sfârşitul căreia Popescu a fost reţinut. Fiind suspect de activitate comunistă, Popescu a fost scos în ziua de 13 iunie 1941 din arestul Prefecturii Poliţiei Capitalei şi trimis în Lagărul de internaţi politici de la Târgu Jiu, unde a fost internat printr-o decizie a Direcţiei administraţiei de stat din MI. Odată cu internarea în lagăr pentru „propagandă comunistă” a fost adusă şi soţia sa, Ana Grümberg (n. 1909). Nu cunoaştem data la care a fost eliberat, ci doar faptul că în decembrie 1943 lucra ca strungar la Uzinele „Lemaître” din Bucureşti, iar în februarie 1944 se afla în continuare sub supravegherea Siguranţei ca suspect comunist (la începutul anului 1944 şi-a stabilit domiciliul la unchiul său, Emil Roller, care locuia în Bucureşti, pe Bulevardul Pache Protopescu nr. 109). ANIC, Fond 95, Dosar nr. 35.352, Dosar nr. 35.352/2.276, Dosar nr. 9.791 şi Dosar nr. 9.791/9.409. Dosarul Ana Pauker, volumul I, Bucureşti, Ed. Nemira, 2006, pp. 220-221 şi pp. 242-243.
[6] Congresul General al Sindicatelor Unitare a avut loc în perioada 2 – 5 aprilie 1929, la lucrări participând 316 delegaţi care reprezentau 7 uniuni sindicale unitare, comisiile locale sindicale, 234 de sindicate, 18 organizaţii locale de tineret, 11 organizaţii locale ale femeilor muncitoare, muncitori neorganizaţi din 25 de fabrici, precum şi numeroşi şomeri. La acea dată, Sindicatele Unitare numărau circa 15.000 de membri. În cadrul lucrărilor Congresului a fost proclamată recunoaşterea Internaţionalei Sindicale Roşii (Profintern) ca bază ideologică în lupta sindicatelor unitare. De asemenea, Congresul a hotărât înfiinţarea Comitetelor de fabrică şi de uzină şi a decis abandonarea programului de refacere a unităţii sindicale prin fuziunea cu mult mai bine organizata Confederaţie Generală a Muncii. În final, Congresul a ales noua conducere a Consiliului General al Sindicatelor Unitare: Dumitru Grofu – preşedinte, Dan Ştefan – vicepreşedinte şi Vasile Luca – secretar. În timpul Congresului, organele represive au întărit măsurile stării excepţionale din Timişoara cu scopul de a preîntâmpina demonstraţiile prilejuite de funeraliile fastuoase pe care comuniştii doreau să le organizeze tânărului lider al UTCdR din Transilvania, Ion Fonaghi. Incidentele ivite între organizatorii funeraliilor şi autorităţi pe marginea acestui nefericit eveniment au fost pretextul guvernanţilor PNŢ de a decreta dizolvarea Sindicatelor Unitare şi arestarea multora dintre delegaţi la două zile după încheierea lucrărilor Congresului. Datorită presiunii opiniei publice şi a solidarizării muncitorilor cu sindicaliştii arestaţi, măsura guvernului de dizolvare a Sindicatelor Unitare nu a putut fi pusă imediat în aplicare. Ele urmau să fie dizolvate prin sentinţe judecătoreşti ale instanţelor civile care le acordaseră personalitate juridică (această procedură a trenat, prelungindu-se pe durata mai multor ani de zile). În urma retragerii personalităţii juridice, unele sindicate unitare au intrat în Confederaţia Generală a Muncii iar altele şi-au continuat activitatea în mod legal sau ilegal (în cele din urmă acestea vor fuziona şi ele cu CGM, care în anii ’30 era singura centrală sindicală recunoscută de către stat). Fl. Dragne, I. Iacoş, N.G. Munteanu, V. Petrişor, Mişcarea sindicală din România, vol. I, Bucureşti, Ed. Politică, 1981, pp. 384-393. „Organizaţii profesionale, de tineret şi femei create, conduse sau folosite de partid”, în Analele Institutului de Istorie a Partidului de pe lângă CC al PMR, nr. 1/1965, pp. 135-136.
[7] Fonaghi Ion (n. 17 sept. 1900, oraşul Marghita, jud. Bihor – d. 30 mart. 1929, mun. Câmpina, jud. Prahova) a fost un tânăr intelectual comunist absolvent al şcolii de ingineri din Oradea care după absolvirea cursurilor medii a plecat la Budapesta pentru a urma arhitectura. După eşecul revoluţiei comuniste din Ungaria (1919), din cauza activităţii sale depuse în susţinerea partizanilor lui Bela Kun, s-a refugiat la Viena iar apoi a emigrat la Praga, unde şi-a continuat activitatea revoluţionară. În 1921 s-a întors în ţară angajându-se ca muncitor la diferite întreprinderi din Oradea şi Satu-Mare, apoi la un maistru zidar particular, devenind între timp şi membru al Uniunii sindicale a zidarilor. La scurtă vreme (1922), Fonaghi a intrat în PCR, unde i s-a încredinţat sarcina de a coordona activitatea tinerilor comunişti din Ardeal şi Banat (secretar al Comitetelor judeţene Arad, Timiş-Torontal şi Bihor al UTCdR). În această calitate, începând cu anul 1923, a publicat mai multe articole jurnalistice în presa clandestină de partid în care expunea pe larg prigoana politică dusă de autorităţi împotriva comuniştilor, socialiştilor şi sindicatelor roşii (totodată, Fonaghi colabora intens cu corespondenţii de presă comunişti din Arad, Cluj, Petroşani, Lupeni, Baia Mare, Timişoara etc.). Aflându-se permanent în vizorul Siguranţei, în seara zilei de 29 septembrie 1923 a fost arestat la Bucureşti pentru prima dată, după ce participase la o şedinţă de partid la care mai fuseseră prezenți: Alexandru Dobrogeanu-Gherea, Gheorghe Niculescu-Mizil, Marcel Pauker, Elena Filipovici, Leonin Marcel ş.a.m.d. Neavând suficiente probe pentru a-l pune sub acuzare (la percheziţia corporală efectuată, poliţiştii nu au găsit decât ziare legale), Siguranţa l-a expediat la Regimentul 85 Infanterie, întrucât Fonaghi nu îşi satisfăcuse serviciul militar (sept. 1923-mart. 1924). După lăsarea la vatră şi-a reluat activitatea ilegală în partidul comunist, fiind trimis la Arad pentru a reface mai multe organizaţii care fuseseră decimate după o serie de arestări care avuseseră loc cu câteva luni în urmă. Având excelente calităţi organizatorice, Fonaghi a reuşit să creeze o puternică organizaţie de tineret comunistă în Arad. Şedinţele pe care le prezida seara aveau loc într-o sală a căminului muncitoresc al Fabricii de vagoane din Arad. Tinerii utecişti care participau la aceste şedinţe proveneau de la Industria textilă Arad, de la atelierele de mobilă, cizmărie şi croitorie din aceeaşi localitate. După scoaterea în afara legii a partidului comunist (decembrie 1924), Fonaghi a fost trimis în ianuarie 1925 într-o misiune la Praga. La întoarcerea în ţară, care a avut loc în aceeaşi lună, este arestat la Timişoara, unde a fost anchetat de Siguranţa locală şi de un procuror militar. Nici de această dată nu s-au găsit probe pentru trimiterea în faţa justiţiei. După punerea în libertate, în martie 1925, a plecat la Braşov în căutarea unui loc de muncă, mai precis la ziarul local „Braşoi Lapok” („Gazeta braşoveană”). Nefiind acceptat în echipa redacţională, şi-a publicat articolele în alte ziare locale din țară, precum „Temesvari Hirlap” („Informaţia Timişoarei”). În acelaşi an a reuşit să restabilească legătura la Târgu-Mureş cu unul dintre liderii marcanţi ai PCdR, Elek Koblos, care i-a trasat mai multe sarcini. În urma sprijinului primit de la Koblos a reuşit să se angajeze ca ziarist la revista arădeană „Periscop”. Folosindu-se de calitatea de corespondent de presă, Fonaghi a reuşit să călătorească mai uşor prin ţară, legitimaţia de ziarist fiind acoperirea perfectă pentru adevărata misiune a peregrinărilor sale de-a lungul şi de-a latul României: instructor al CC al PCdR (în desele sale călătorii, Fonaghi transporta material de propagandă ilegală pe care îl distribuia curierilor partidului). Simţind pericolul unei iminente arestări, Fonaghi va părăsi Braşovul cu destinaţia Oradea. Aici şi-a continuat activitatea în slujba cauzei comuniste, continuând redactarea materialelor pentru presa ilegală a partidului. În 1925 a fost arestat de Siguranţa din Oradea în momentul în care redacta manifeste într-o tipografie clandestină a PCdR. Simion Cutişteanu a publicat în „Anale de istorie” (1972) o scurtă biografie a tânărului revoluţionar ardelean. Iată cum prezenta acesta momentul arestării lui Fonaghi de către Siguranţa orădeană: „În acest timp, unui grup de comunişti din care făcea parte Ion Fonaghi i s-a încredinţat misiunea să organizeze la Târgu-Mureş o tipografie ilegală, el urmând să lucreze efectiv la tipărirea materialelor. De la casa conspirativă din cartierl Coronca, strada Sub Dealul Mare, unde a fost instalată maşina tipografică, în pofida numeroaselor dificultăţi, şi unde Ion Fonaghi lucra şi locuia, au pornit spre oraşele şi satele ţării manifeste ale CC al PCR lansate cu prilejul alegerilor comunale din 1926, manifeste ale CC al UTC adresate maselor de tineri muncitori şi ţărani, elevi, studenţi şi ostaşi. Răspândirea intensă a presei ilegale de partid, a manifestelor în toate colţurile ţării i-a alertat pe guvernanţi, care au concentrat organele de represiune pentru urmărirea şi descoperirea redacţiilor şi tipografiilor ilegale ale partidului. Cu toate eforturile depuse de Fonaghi, care a mutat de câteva ori sediul tipografiei într-un interval scurt de timp, poliţia a reuşit să descopere mai întâi locul unde se afla maşina demontată, iar apoi şi casa ce adăpostea tipografia conspirativă”. În octombrie 1926, Fonaghi a fost condamnat de către o instanţă militară (Consiliul de Război al Corpului VI Armată) la 5 ani închisoare, pedeapsă pe care va fi trimis să o execute la Penitenciarul Doftana. Aici a fost supus unui regim de detenţie extrem de dur, fiind repartizat la Secţia „H” – secţie cu regim restrictiv extrem de sever –, fapt care a condus la îmbolnăvirea sa. Deşi solicitase încă din 1928 asistenţă medicală de specialitate, administraţia penitenciarelor i-a refuzat asistenţa medicală. După ce starea de sănătate i s-a înrăutăţit foarte mult, a fost transportat în cele din urmă la Spitalul din Câmpina, însă gestul autorităţilor a fost unul tardiv întrucât pe 30 martie 1929, Fonaghi a decedat. Conducerea PCdR de la acea vreme a hotărât ca fostul deţinut politic comunist să fie înmormântat la Timişoara în timpul desfăşurării Congresului General al Sindicatelor Unitare care avea loc atunci în acel oraş (a fost depus la căminul muncitoresc din oraş pentru ca miile de muncitori care îl cunoscuseră să vină să-i aducă un ultim omagiu). Delegaţii la Congres şi muncitorii comunişti din Timişoara au vrut să-i organizeze funeralii cu mare fast, dorind astfel să atragă atenţia asupra opresiunii autorităţilor române împotriva clasei muncitoare. Guvernul PNŢ s-a temut de numărul mare de oameni care ar fi dorit să-i aducă un ultim omagiu lui Fonaghi, dar şi de efectul pe care impactul morţii lui Fonaghi l-ar fi produs în rândul muncitorilor timişoreni. Poliţia şi Jandarmeria au interzis funeraliile programate pe ziua de 7 aprilie, intervenind în forţă şi efectuând zeci de arestări. În cele din urmă, înmormântarea s-a desfăşurat în linişte, sub supravegherea organelor represive, fără a se permite accesul muncitorilor la catafalcul defunctului (pentru a asigura securitatea ceremoniei funerare, autorităţile au adus în zonă mai multe plutoane de jandarmi şi câteva zeci de poliţişti). ANIC, Fond 60, Dosar nr. 221, ff. 145-146. Simion Cutişteanu, „Ion Fonaghi (1900-1929)” în Anale de istorie-Institutul de studii istorice şi social-politice de pe lângă CC al PCR, nr. 2/1972, pp. 134-137.
[8] Referat din 15 martie 1934 întocmit de Secţia a 4-a din Corpul Detectivilor al Direcţiei Generale a Poliţiei. Documentul este semnat indescifrabil de un comisar şef din cadrul Secţiei. Pe referat se regăseşte apostila unui şef ierarhic superior comisarului-şef care ordona plasarea şi supravegherea lui Pârgaru la domiciliul său din Vaslui. De asemenea, o copie de pe acest referat urma să fie comunicată şi Inspectoratului Regional de Poliţie Iaşi. ANIC, Fond 95, Dosar nr. 12.900, ff. 12-13.
[9] În lucrarea sa monografică care tratează mişcarea comunistă în perioada ileaglităţii, Stelian Tănase mai prezintă numele altor doi informatori ai Siguranţei care au activat în ierarhia superioară de partid din anii ’30-’40: Nicu Tudor (n. 18 ian. 1913-d. 23 iul. 1940), muncitor ceferist participant la grevele de la Atelierele CFR Griviţa (1933), secretar al Comitetului de partid al Sectorului 3 Albastru (1938-aug. 1939) şi secretar al Comitetului regional Bucureşti al PCdR (aug. 1939 – iul. 1940) până la decesul lui din vara anului 1940 (survenit din cauza unei septicemii declanşate dintr-o operaţie de hemoroizi). Acesta a furnizat comisarului Ion Taflaru mai multe informaţii referitoare la activitatea partidului (în urma acestor informaţii, au fost descoperite în martie 1940 două tipografii clandestine ale partidului); Petre Melinte (n. 1909, com. Fântânele jud. Iaşi), de profesie croitor. În ziua de 2 aprilie 1937, Consiliul de Război al Corpului 4 Armată l-a condamnat pe Melinte la 6 luni închisoare, 1000 de lei amendă şi 3 ani interdicţie pentru faptul că a săvârşit „agitaţiuni comuniste” (art. 8 din Legea Mârzescu combinat cu Legea stării de asediu). O nouă condamnare a survenit în ziua de 2 octombrie 1939, atunci când Tribunalul Militar al Diviziei 21 Infanterie Galaţi l-a condamnat la 6 luni închisoare şi 2000 de lei amendă după ce Siguranţa din Galaţi descoperise o puternică organizaţie comunistă clandestină. Şi-a executat pedepsele în penitenciarele Doftana şi Iaşi. Despre biografia revoluţionară a lui Petre Melinte, istoricul Cristina Diac afirmă că: „La capătul unui lung şir de arestări, bătai şi înteminţări a acceptat să dezvăluie Siguranţei din secretele partidului. Numeroasele dosare deschise pe numele lui de autorităţile vremii conţin între coperte biografia unui revoluţionar (...) În 1933, Consiliul de Război din Iaşi l-a judecat în libertate pentru răspândire de manifeste. În februarie 1935, a fost înaintat parchetului Piatra Neamţ, pentru că îi instigase la grevă pe lucrătorii de la Buhuşi. Câteva luni mai târziu poliţia l-a reperat în oraşul Roman şi l-a arestat pentru propagandă la sate. Umbla să vândă cărţi poştale cu portretul lui Petre Constantinescu-Iaşi, deţinut la Chişinău. Colectă în favoarea deţinuţilor «antifascişti» se chemau oficial fondurile astfel obţinute. La 31 august 1935 a fost condamnat la 7 luni închisoare, pe care le-a executat. Un an mai târziu, Tribunalul Militar Iaşi l-a trimis după gratii. Când îi scria lui Ceauşescu la Doftana Petre Melinte era între două arestări. Până la 32 de ani a fost un activist model. Muncitor de primă generaţie, aderase la ideologia stângii extreme. Pentru care şi-a abandonat meseria, punându-se cu totul în slujba cauzei. Ca să propage ideea comunistă a străbătut Moldova de la un capăt la altul”. După eliberarea din închisoare a fost numit în funcţia de secretar al Comitetului local Bucureşti al PCdR (1940). În vara anului 1940 a fost arestat, iar în decursul anchetei a acceptat colaborarea cu Siguranţa, devenind astfel informatorul acesteia. În cadrul procesului care a avut loc în toamna aceluiaşi an, inspectorul de Siguranţă care l-a racolat a depus mărturie în favoarea sa. Ca urmare, la data de 28 octombrie 1940, Secţia a II-a a Curţii Marţiale de pe lângă Comandamentul Militar al Capitalei l-a condamnat la doar 4 luni închisoare şi 200 de lei cheltuieli de judecată pentru fabricarea şi răspândirea unor manifeste cu „caracter subversiv”. După ieşirea din închisoare (pedeapsa a executat-o la Penitenciarul corecţional Văcăreşti, fiind eliberat pe 31 decembrie 1940) a fost suspectat o vreme de tovarăşii săi din partid de colaborare cu organele represive din cauza mărturiei suspecte a poliţistului, fapt care a condus la pierderea funcţiei de secretar al organizaţiei PCdR a Capitalei. Totodată, după trecerea Prutului de către armatele române, Melinte a fost trimis pentru reabilitare într-o grupă care urma să se ocupe de sabotaje. În toamna anului 1941, conducerea organizaţiei de partid Bucureşti a hotărât să treacă la acţiuni armate contra regimului, ordonând acestei grupe – alcătuită din soţii Paneth, Ada Marinescu, Elisabeta Naghy şi Dr. Kornhauser – să purceadă la aruncarea în aer a unor garnituri de tren care urmau să plece pe front. Melinte a oferit Siguranţei informaţii preţioase referitoare la acest grup terorist comunist care au condus la prinderea, judecarea şi condamnarea la moarte a acestora. Aflându-se de trădarea sa, conducerea partidului l-a marginalizat, nemaîncredinţându-i nicio sarcină până la sfârşitul războiului. Despre modul în care ar fi decedat Melinte, vezi nota de subsol nr. 17 din acest studiu. Cristina Diac, „Ceauşescu a primit la Doftana cremă de faţă şi sardele” în Adevărul din 8 august 2011. ANIC, Fond 95, Dosar nr. 18.816/110, Dosar nr. 18.816/117, Dosar nr. 18.816/5.600 şi Dosar nr. 18.816/6.256; Ştefan Reck, informator al Siguranţei gălăţene, cel care a oferit informaţii despre tehnicul central al PCdR, Thea Lupu Roitman (nepoata lui Iosif Roitman/Chişinevschi), şi a cărei supraveghere a condus în cele din urmă la arestarea lui Teohari Georgescu, secretar al CC al PCdR (1941). Stelian Tănase, Clienţii lu’ tanti Varvara: istorii clandestine, Bucureşti, Ed. Humanitas, 2005, p. 72 şi Dan Cătănuş, Ioan Chiper, Cazul Ştefan Foriş lupta pentru putere în PCR de la Gheorghiu-Dej la Ceauşescu. Documente 1940-1968, Bucureşti, Ed. Vremea, 1999, p. 229 şi p. 345. La Arhivele Naţionale ale României se regăsesc dosarele personale ale altor doi informatori ai Siguranţei care au deţinut funcţii importante în PCdR: Richard Wurmbrand (n. 24 mart. 1909, mun. Bucureşti – d. 17 febr. 2001, Torrance, California, SUA), după ce fusese condamnat la 10 ani închisoare în procesul „rebeliunii” de la Atelierele CFR Griviţa, a evadat din penitenciar (se presupune cu ajutorul Siguranţei) şi, la începutul anului 1934, în momentul rearestării sale, a dezvăluit Siguranţei tot aparatul tehnic şi reţeaua clandestină a liderilor Comitetului regional Banat al PCdR. Această trădare avea sa-l coste după 1945 ani grei de pușcărie politică; Samuel Margulis, de profesie tapiţer, fost lider al partidului comunist din Ploieşti în anii ’20 şi care a devenit informator al Siguranţei interbelice în timpul procesului din Dealul Spirii (1922) în care a fost achitat datorită informaţiilor pe care le-a furnizat anchetatorilor. În 1930, Margulis a fost din nou arestat şi judecat pentru implicarea într-o afacere de spionaj coordonată de sovietici prin intermediul lui Victor Aradi (tot atunci a fost arestat şi Herbert „Bellu” Zilber). Ulterior, după 6 martie 1945, Margulis va fi folosit ca informator şi de către Securitatea Statului în cazul Pătrăşcanu (Margulis fusese arestat în 1948 pentru colaborarea sa cu Siguranţa din perioada interbelică; în 1949 a fost introdus în celula unui alt arestat din Lotul Pătrăşcanu, Herbert „Bellu” Zilber, unde a poposit timp de câteva luni de zile cu scopul de a obţine cât mai multe informaţii de la acesta). ANIC, Fond 95, Dosar nr. 91 şi Dosar nr. 19. Lavinia Betea, Lucreţiu Pătrăşcanu. Moartea unui lider comunist, Ediţia a III-a adăugită, Bucureşti, Ed. Curtea Veche, 2011, p. 169.
[10] Referat nr. 673 din 13 martie 1938 întocmit de Secţia a 3-a din Corpul Detectivilor. Documentul este semnat de către secretarul de poliţie N. Georgescu. ANIC, Fond 95, Dosar nr. 12.900, fv. 21.
[11] „Lista cu numele unor absolvenţi ai Şcolii Leniniste de la Moscova, locul unde activează şi numele celor care sunt consideraţi trădători. 9 ianuarie 1940”. ANIC, Fond CC al PCR-Secţia organizatorică, Dosar nr. 1/1940, ff. 2-4. Despre arestarea Elenei Gheorghe fostă Balogh (n. 1906, mun. Brăila, jud. Brăila), vezi ANIC, Fond 95, Dosar nr. 7878/1142, f. 2.
[12] ANIC, Fond 95, Dosar nr. 12.900, f. 26.
[13] Ion V. Taflaru (n. 8 oct. 1910, com. Roşiori, jud. Galaţi), absolvent al Facultăţii de Drept, fost comisar-şef de poliţie în Corpul Detectivilor şi în Brigada anticomunistă din cadrul Direcţiei Generale a Poliţiei. În anii ’30-’40 s-a ocupat cu urmărirea şi prinderea comuniştilor (problema comunistă). Din mai 1948 a fost arestat şi ţinut în prevenţie până în 1953, perioadă în care a fost supus mai multor anchete în care a dat o serie de declaraţii referitoare la colaborarea comuniştilor cu Siguranţa (în 1949 a fost cercetat personal de către ministrul Afacerilor Interne, Teohari Georgescu, cu scopul de a afla de la acesta informaţii despre presupusa colaborare a lui Ştefan Foriş cu Siguranţa). Acest lucru nu l-a salvat de la soarta pe care comuniştii le-o rezervau „duşmanilor clasei muncitoare”, fiind judecat şi condamnat la muncă silnică pe viaţă pentru săvârşirea de crime de război (Legea nr. 312/1945). Ulterior, în 1957, a fost judecat încă o dată de către Tribunalul Militar al Regiunii a II-a Militare, primind o nouă condamnare de 25 ani muncă silnică pentru „activitate intensă contra clasei muncitoare”. Potrivit fişei matricole penale a deţinutului politic Taflaru V. Ion, la rubrica descrirea pe scurt a faptului, se menţiona: „A comis în mod barbar acte de violenţă şi mijloace de tortură asupra muncitorilor comunişti”. În 1963, printr-un decret al Consiliului de Stat, i s-a redus pedeapsa la 25 de ani muncă silnică. A trecut prin următoarele locuri de deţinere: Închisoarea „B” a MAI, penitenciarele Jilava, Râmnicu Sărat, Văcăreşti, Făgăraş Central, Gherla şi Cluj. A fost graţiat în 1964 în baza Decretului nr. 411, fiind eliberat din penitenciar la 4 august 1964. Vezi cele trei fişe matricole penale ale deţinutului politic Taflaru V. Ion aflate în custodia Arhivei Administraţiei Naţionale a Penitenciarelor, Fond Fişe matricole penale-deţinuţi politici (documentele sunt disponibile on-line şi la adresa www.iiccr.ro).
[14] Referat nr. 3.302 din 26 ianuarie 1943 semnat de către Ion Taflaru, şef de poliţie la Grupa I din Corpul Detectivilor. Pe document se regăseşte apostila unui superior al lui Taflaru care ordona ca Pârgaru să fie exclus de la anumite măsuri coercitive aplicate comuniştilor. ANIC, Fond 95, Dosar nr. 12.900, fv. 30.
[15] Referat nr. 3.3302 din 2 februarie 1943 semnat de Ion Taflaru, şef de poliţie la Grupa I din Corpul Detectivilor. Ibidem, f. 31.
[16] În ziua de 4 aprilie 1944, Foriş a fost reţinut de către tovarăşii săi din PCdR şi destituit din funcţia de secretar general al PCdR (locul său în fruntea partidului a fost luat de o troică formată din Constantin Pârvulescu, Emil Bodnăraş şi Iosif Rangheţ). După o lună de libertate, perioadă în care i s-a permis să lucreze la gazeta ilegală „România liberă”, Foriş a fost din nou izolat şi ţinut sub supraveghere permanentă (până la 23 august 1944, lui Foriş i s-au solicitat mai multe rapoarte şi declaraţii referitoare la activitatea sa în funcţia de secretar general al PCdR). După întoarcerea armelor, i s-a dat voie să se întoarcă acasă (la domiciliul conspirativ pe care l-a avut în perioada regimului Antonescu) şi să efectueze plimbări prin oraş, însă numai însoţit. Va fi reţinut din nou la jumătatea lui septembrie 1944, fiind sechestrat la sediul CC al PCR din Aleea Alexandru, apoi într-o casă de pe strada Popa Şapcă şi ulterior chiar la domiciliul lui Gheorghe Pintilie (cel care fusese însărcinat de Dej cu monitorizarea lui Foriş). În primele zile ale anului 1945 a fost eliberat din nou pentru ca pe 23 martie 1945 să fie încă o dată reţinut, de această dată de către Siguranţă. După 20 de zile de arest preventiv a fost pus în libertate, însă pe 9 iunie 1945, din ordinul lui Dej a fost ridicat de pe stradă de o echipă condusă de către Gheorghe Pintilie (nu va mai fi eliberat până la asasinarea sa din vara anului 1946). La începutul anului 1947, după asasinarea lui Foriş, a fost lichidată şi mama acestuia, care, începând cu vara anului 1946, a venit în repetate rânduri la sediile MAI şi CC al PCR din Bucureşti pentru a afla ce s-a întâmplat cu fiul său. Întrucât mama acestui agita prea mult apele cu întrebările şi solicitările de audienţă pe care le adresa conducerilor celor două instituţii, liderii partidului au hotărât sechestrarea şi trimiterea ei la Oradea într-o casă conspirativă. Responsabili de răpirea şi sechestrarea mamei lui Foriş au fost câţiva activişti de partid de la Oradea: Dumitru Cernicica, Arnold Iacobovici, Zoltan Eidlitz, Marcel Bălan şi Adolf Fogel. Într-un referat întocmit pe numele lui Zoltan Eidlitz la 2 februarie 1988, se preciza: „În afară de faptele reprobabile relatate mai sus, pentru care în 1952 a fost exclus din partid, la cercetările efectuate în 1967 de o comisie a CC al PCR, a mai rezultat că Eidlitz Zoltan a săvârşit şi fapte grave inumane. Astfel, în anul 1946, pe baza dispoziţiei dată de el, în timp ce era secretar cu problemele de cadre la Comitetul regional Oradea, pentru a face să dispară orice urmă a mamei lui Foriş, care fusese luată forţat din Bucureşti, după ce aceasta a decedat în locuinţa activistului Fogel Adolf din Oradea, a organizat aruncarea cadavrului acesteia în râul Criş (Crişul Repede-n.n.), de care a legat o greutate (piatră) pentru a nu ieşi la suprafaţă. Această faptă a fost recunoscută de el”. Documentul poartă semnătura indescifrabilă a preşedintelului Colegiului Central de Partid de la acea vreme. În 1988, pensionarul Zoltan Eidlitz (n. 2 febr. 1912, mun. Satu-Mare, jud. Satu-Mare) locuia în municipiul Bucureşti pe strada Mozart nr. 16, intrarea B, apartamentul 11. Arhiva CNSAS, Fond documentar, Dosar nr. 19, vol. 14, ff. 2-3. ANIC, Fond CC al PCR-Cancelarie (dosare anexă), Dosar nr. 376/1988, ff. 8-9. Lavinia Betea, „Ştefan Foriş (1946) şi Lucreţiu Pătrăşcanu (1954). Două morţi la vârful PCR şi manipulările lor propagandistice” în Dosarele istoriei nr. 4 (20) din 1998, pp. 34-39.
[17] Istoricii Cristina Diac şi Lavinia Betea susţin că Petre Melinte ar fi fost asasinat şi el în vara anului 1946 alături de Foriş şi Pârgaru (cele două istorice nu îl menţionează însă şi pe acest Neamţu). Cristina Diac, „Ceauşescu a primit la Doftana cremă de faţă şi sardele” în Adevărul din 8 august 2011, www.adevarul.ro/actualitate/adevaratul_ceausescu/Ceausescu_a_primit_la_Doftana_crema_de_fata_si_sardele_Robert_0_531547194.html, site accesat la 9 august 2011. Lavinia Betea, Poveşti din Cartierul Primăverii, Bucureşti, Ed. Curtea Veche, 2010, p. 149.
[18] „30 octombrie 1967. Stenograma declaraţiei lui Teohari Georgescu privind activitatea lui Şt. Foriş şi suprimarea acestuia”. Dan Cătănuş, Ioan Chiper, Cazul Ştefan Foriş lupta pentru putere în PCR de la Gheorghiu-Dej la Ceauşescu. Documente 1940-1968, Bucureşti, Ed. Vremea, 1998, p. 276.
[19] Adresa nr. 43/23272 din 18 octombrie 1948 semnată de către şeful Direcţiei Securităţii Capitalei – locotenent colonelul de securitate Sepeanu Tudor, şi de către maiorul de securitate Maxim Dumitru, ofiţer superior în aceeaşi Direcţie. Ibidem, f. 71.
[20] Vezi cazurile Lucreţiu Pătrăşcanu – Remus Koffler sau Iosif Schraier, fost secretar general al MAI între 1945 – 1947. Cel din urmă fugise din România în 1947 după ce şi-a dat seama că tovarăşii săi din partid au aflat de colaborarea sa cu Siguranţa din perioada în care era avocat al comuniştilor în procesele politice interbelice. Comunistul Şmil „Sammi” Kendler, zis „Sandu”, alias „Banu” (n. 8 apr. 1907, com. Săuceşti, jud. Bacău) a fost unul dintre ultimii informatori ai Siguranţei antonesciene care şi-a oferit serviciile pe ultima sută de metri a regimului. Acesta avea legături cu unii lideri din conducerea PCdR care se ocupau de pregătirile pentru evadarea lui Gheorghiu-Dej din lagărul de la Tg.-Jiu. El a fost arestat la Brăila pe 3 august 1944 iar în anchetă a deconspirat activitatea organizaţiei comuniste din localitate, precum şi implicarea fratelui lui Emil Bodnăraş, Manole, în organizarea evadării lui Dej (în urma informaţiilor furnizate de Kendler, Manole Bodnăraş a fost arestat). Datorită preţioaselor informaţii pe care le-a oferit agenţilor brăileni, Şmil Kendler a fost adus la sediul central al Siguranţei din Bucureşti pentru continuarea şi aprofundarea cercetărilor. După finalizarea investigaţiilor, Siguranţa a simulat evadarea lui Kendler din arest pentru ca acesta să-l contacteze pe Emil Bodnăraş, artizanul principal al organizării evadării lui Dej (după „evadare”, Kendler a fost filat în permanenţă de agenţii Siguranţei care sperau că în acest fel vor ajunge la unul dintre cei mai importanţi lideri ai partidului de la acea vreme). Însă, din cauza precipitării evenimentelor care au condus la actul de 23 august 1944, planul Siguranţei a fost dat peste cap. În anul 1950, „provocatorul” Şmil Kendler a fost arestat şi anchetat de către organele de Securitate (a negat cu vehemenţă trădarea sa din august 1944, crezând că notele lui informative fuseseră distruse de Siguranţă în acele zile fierbinţi). Declaraţiile sale au fost contrazise de poliţiştii cu care avusese legături la acea vreme şi care, la începutul anilor ’50, se aflau în detenţie politică. Potrivit fişei matricole penale a deţinutului politic Şmil Kendler, acesta a fost condamnat în anul 1955 la 20 de ani temniţă grea pentru „activitate intensă contra clasei muncitoare”. Va fi eliberat din penitenciar pe 31 iulie 1964 datorită intrării în vigoare a Decretului secret nr. 411/1964 prin care a fost graţiat ultimul mare lot de deţinuţi politici (şi-a execuat pedeapsa în penitenciarele Jilava, Central Făgăraş, Gherla şi Văcăreşti). ANIC, Fond CC al PCR-Cancelarie, Dosar nr. 17/1962, ff. 25-28. Vezi fişa matricolă penală a deţinutului politic Kendler M. Şmil aflată în custodia Arhivei Administraţiei Naţionale a Penitenciarelor, Fond Fişe matricole penale-deţinuţi politici (documentul este disponibil on-line şi la adresa www.iiccr.ro).
[21] Ady Ladislau zis „Ioşca” (n. 6 nov. 1911, mun. Cluj, jud. Cluj – d. 29 mart. 2000, mun. Bucureşti), fost lider marcant al UTCdR în anii ’30. În 1936 îl regăsim pe banca acuzaţilor în procesul celor 19 lideri comunişti în fruntea cărora se afla Ana Pauker, fiind condamnat la 9 ani şi 11 luni închisoare pentru infracţiuni la liniştea publică (a fost închis în Penitenciarele Speciale Doftana şi Caransebeş şi în Lagărul de internaţi politici de la Tâtgu-Jiu). În perioada septembrie 1953-30 iulie 1955 a deţinut funcţia de adjunct al ministrului Afacerilor Interne cu gradul de general-maior. Pe superiorul său direct, general-locotenentul Alexandru Drăghici, Ladislau îl cunoştea din anii ’30, întrucât ambii au fost implicaţi în acelaşi proces politic (Lotul Anei Pauker). După trecerea în rezervă (30 iulie 1955), Ladislau a fost numit într-o funcţie de director la UCECOM (aug. 1955-ian. 1957). Relaţia de prietenie pe care o avea cu ministrul Afacerilor Interne nu avea să-l salveze pe Ady Ladislau de răzbunarea partidului. Pe 1 iulie 1958, a fost arestat sub acuzaţia că în anii ’30 ar fi colaborat cu Siguranţa, fiind ulterior judecat şi condamnat de către Tribunalul Militar al Regiunii a II-a Militare la 14 ani închisoare pentru „activitate intensă contra clasei muncitoare” (la data arestării, Ady Ladislau locuia în Bucureşti, pe strada C.A. Rosetti nr. 43, etaj 3). A executat o parte din pedeapsă la Închisoarea „B” din MAI şi Penitenciarele Râmnicu Sărat, Jilava şi Gherla. Va fi graţiat în vara anului 1964 prin Decretul Consiliului de Stat nr. 411. În anii ’70, generalul-maior în rezervă Ady Ladislau s-a adresat Arhivei Centrale de Partid pentru a i se elibera o adeverinţă din care să rezulte că în perioada 1935-1944 a fost deţinut politic antifascist (documentul îi era necesar pentru a i se calcula vechimea în muncă în vederea pensionării). Arhiva CC-ului a refuzat să-i elibereze adeverinţa, întrucât la acea data era în vigoare o Hotărâre a Secretariatului CC al PMR (nr. 310/422 din 28 mai 1960), care menţiona că nu puteau fi eliberate adeverinţe „elementelor” dovedite a fi „provocatori, agenţi şi informatori ai siguranţei”. Aşadar, stigmatizaţilor partidului detenţia politică efectuată sub „regimul burghezo-moşieresc” nu le era luată în considerare ca vechime în muncă. Salvarea lui Ady Ladislau a venit însă de la Nicolae Ceauşescu, care într-o şedinţă a Secretariatului CC al PCR a însărcinat conducerea Colegiului Central de Partid să examineze dacă mai existau ilegalişti ai partidului cu sancţiuni disciplinare în vederea ridicării lor. La data de 20 mai 1977, preşedintele Colegiului, Petre Lupu, l-a informat pe secretarul general al PCR că la acea dată mai erau astfel de cazuri, cele mai flgrante fiind cele ale lui Dumitru Protopopescu şi Ady Ladislau. În cazul celui din urmă, Petre Lupu preciza că acestuia i s-a făcut o mare nedreptate, întrucât colaborarea sa cu Siguranţa nu a fost niciodată dovedită cu documente concrete: „În ce-l priveşte pe Ady Ladislau consider, de asemenea, că nici nu poate fi pusă în discuţie justeţea măsurii de excludere din partid, pentru faptul că a fost informator al siguranţei în perioada 1932-1934. Se ştie că pentru aceasta a şi fost condamnat în 1958 la 14 ani închisoare, din care a executat vreo şase (...) Având în vedere că nici în procesul ce i s-a intentat în 1958 şi nici din alte documente nu reiese că în perioada 1935-1944 ar fi desfăşurat vreo activitate duşmănoasă şi că faptul de a fi desfăşurat în această perioadă o condamnare pentru activitate antifascistă este un adevăr, propun să i se aprobe eliberarea adeverinţei soicitate lui Ady Ladislau” (Nicolae Ceauşescu a aprobat propunerea lui Petre Lupu). Adresa Colegiului Central de Partid din 11 aprilie 1977 semnată de către preşedintele acestui înalt for de partid, Petre Lupu. Arhiva CNSAS, Fond Cadre, Dosar 00002 (Ady Ladislau). ANIC, Fond CC al PCR-Cancelarie, Dosar nr. 154/1977, ff. 3-4. Mulţumim istoricului Dumitru Lăcătuşu pentru punerea la dispoziţie a dosarului personal profesional al generalului-maior Ady Ladislau.
Galerie foto. Aleea Alexandru nr. 23. Osemintele lui Ştefan Foriş, Nicolae Pârgaru şi probabil ale necunoscutului Neamţu (săpăturile au fost demarate către sfârşitul anilor ’60). În urma propunerilor Comisiei speciale a CC al PCR care a investigat cazurile Pătrăşcanu şi Foriş, rămăşiţele pământeşti ale celui din urmă au fost incinerate, fiind ulterior depuse într-o urnă existentă în Hemiciclul Monumentului Eroilor Luptei pentru libertatea poporului şi a patriei, pentru socialism. Mulţumim istoricului Dumitru Lăcătuşu pentru punerea la dispoziţie a acestor fotografii inedite.
Comentarii