Puțină teologie politică. Astăzi, despre preistoria dreptului la rezistență

În cea de-a doua jumătate a secolului al XVI-lea, după ce în Europa fuseseră pe tron principi și regi protestanți (precum Frederic de Saxa, Filip de Hesse sau Henric al VIII-lea), după o perioadă de ascensiune a ideilor protestante, Carol al V-lea reușește să stăvilească această tendință și, în 1548, obține la Dieta de la Augsburg interzicerea religiei luterane în întreg Imperiul (despre celelalte forme de protestantism nici nu putea fi vorba).

Începe persecuția din ce în ce mai radicală împotriva protestanților, ce va fi mai târziu susținută ideologic de mișcarea Contrareformei și va culmina cu războaiele religioase. În Anglia, Maria Tudor, urcată pe tron în 1553, va căpăta supranumele de Bloody Mary tocmai din pricina tratamentului la care îi supune pe reformați, susținătorii predecesorilor săi Henric al VIII-lea și Eduard al VI-lea (e vorba nici mai mult, nici mai puțin decât de arderea pe rug). 

În Franța, noaptea Sfântului Bartolomeu din 1572 lasă în urmă peste 5000 de cadavre de hughenoți. Iar în Sfântul Imperiu Romano-German, Carol al V-lea scoate în afara legii credința protestantă resuscitând edictul de la Worms, care îl declara pe Luther eretic. Desigur că, în mare măsură, aceste persecuții vin ca un răspuns la excesele făcute de anumite variante ale contestării protestante, mai cu seamă anabaptiștii de la Münster, considerați chiar de către Luther și Calvin ca fiind un pericol pentru societate. Pe de altă parte însă, poziția principilor catolici este amenințată de concurența din ce în ce mai organizată a celor protestanți. Unitatea religiei creștine, fundamentul unității Imperiului, este zguduită serios. În cele din urmă însă, este vorba de lupte pentru putere.

Acesta este contextul în care se conturează pentru prima dată doctrina justificării rezistenței supușilor împotriva unei puteri politice opresive. Problema este una destul de dificilă: aceea de a găsi argumente juridice și teologice pentru a legitima opoziția protestantă împotriva persecuțiilor la care aceștia erau supuși. Ori o astfel de argumentație nu este evidentă în condițiile în care Epistola lui Pavel către Romani, precum și alte pasaje din Biblie, recomandă o non-rezistență totală față de stăpânirea temporală. Iar protestanții nu sunt atât de naivi încât să încerce o opoziție insuficient fundamentată doctrinar. 

Nevoia de consecvență pare să fi fost, în era Reformei, mult mai mare decât astăzi. Quentin Skinner povestește (în Fundamentele gândirii politice moderne) o istorie din 1554. John Knox îi adresează lui Heinrich Bullinger, succesorul lui Zwingli la Zurich, o întrebare teologică: dacă trebuie să ne supunem unui magistrat care „practică idolatria și combate adevărata religie”? Întrebarea nu este desigur dezinteresată: cu câțiva ani înainte, Knox fusese implicat în asasinarea unui cardinal catolic; aflat în exil, el reflecta probabil la cea mai bună modalitate de a reforma biserica scoțiană. Este de fapt o întrebare teologică mai serioasă decât clasicele dispute medievale despre sexul îngerilor, pentru că, pentru prima dată în spațiul religiei creștine, se ridică ipoteza că nu orice putere politică este orânduită de Dumnezeu, iar individului – „supusului”, până atunci – i se conferă o demnitate nouă, prin însăși supoziția că ar fi capabil să discearnă între o guvernare justă și una injustă. 

Este debutul scoaterii din transcendență a puterii politice. Căci ce altceva este pretenția autorității politice de a exercita o suveranitate care se traduce, cum a observat Carl Schmitt, prin capacitatea de a institui starea de excepție? Și totuși, puterea politică a rezistat acestei prime lovituri, ea reușind să combine, pe parcursul a doar un secol (până la Westphalia), legitimitatea divină (sub forma absolutismului monarhic) cu acest concept totalizant și totalitar de suveranitate ce va sta la baza sistemului de state până în zilele noastre. 

Până către jumătatea secolului al XVI-lea, deci până la debutul acestui val de violență organizată împotriva protestanților, nu se pusese problema în niciuna din scrierile principalilor reformatori – Luther și Calvin – de vreo împotrivire a credinciosului creștin față se stăpânirea vremelnicească. Dimpotrivă: părea că Epistola lui Pavel către Romani dădea suficiente indicații în această privință și ea este citată frecvent în scrierile protestanților. Atât Luther, cât și Calvin, erau de părere că supușii datorează ascultare puterii politice, cele ale sufletului făcând parte, în totalitate, dintr-o altă ordine. Totuși, către sfârșitul vieții sale, în ultima ediție a Insititutio Christianae Religionis (1559) – și, fără îndoială, pe fondul ofensivei din ce în ce mai susținute a principilor catolici – Calvin își nuanțează poziția. El admite că există condiții care pot îndreptăți „poporul” să se opună activ magistraților chiar și atunci când aceștia își ocupă pozițiile în mod legitim (și nu prin uzurpare). 

Cam în aceeași perioadă, principii germani de religie luterană caută argumente teologico-juridice de a se opune autorității împăratului Carol al V-lea; ei reușesc să împace această opoziție cu ideea pauliniană că orice putere politică vine de la Dumnezeu printr-un artificiu juridic: legarea drepturilor conferite de suveranitate cu anumite obligații pe care suveranul ar fi ținut să le îndeplinească față de supușii săi – și anume, să le asigure bunăstarea (termen ce trebuie înțeles, în contextul epocii, în sensul său spiritual) și mântuirea sufletului. Pentru prima dată, relația politică între suveran și supuși este cu dublu sens. 

Un alt argument juridic mută discuția în sfera dreptului privat: atunci când Împăratul/principele procedează de o manieră ce contravine justiției, el nu mai este încarnarea legii divine și trimisul lui Dumnezeu pe pământ, ci decade la statutul de simplu particular. Este prin urmare legitim să fie răsturnat. Persoana principelui nu mai este sacră în sine, așa cum fusese pe tot parcursul Evului Mediu; acesta devine doar titularul unei învestituri temporare care încetează atunci când principele se comportă de manieră abuzivă. Tezele acestea au fost radicalizate, începând cu anii 50 ai veacului, de succesorii lui Calvin care au și dezvoltat o teorie a revoluției. 

Aceasta este fondată pe ideea că atunci când un tiran ajunge pe tron (iar Dumnezeu l-a dotat pe om cu o capacitate înnăscută de a distinge între bine și rău, deci de a identifica un suveran care încalcă legile naturale și divine), este vorba de o greșeală a celor care l-au adus acolo. Deci, poporul este îndreptățit să corecteze această eroare și să-l răstoarne. 

Cu timpul, calviniștii merg și mai departe: a rezista unui principe tiran este nu numai dreptul bunului creștin, ci datoria lui. Pentru că, atunci când tiranul încalcă legea lui Dumnezeu, datoria față de acesta cere reinstaurarea legii. O spune Christopher Goodman într-un text intitulat How Superior Powers ought to be Obeyed of their Subjects, and wherein they may lawfully by God's Word be Disobeyed and Resisted, publicat la Geneva în 1558. 

Persecuțiile la care sunt supuși protestanții începând cu cea de-a doua jumătate a secolului al XVI-lea generează un curent de contestare a absolutizării puterii regale, reprezentat de Théodore de Bèze, Philippe de Mornay, François Hotman, John Knox, iar din tabăra catolică, de Jean Boucher. Cum se întâmplă cel mai adesea, numele le-a fost dat de către opozanții lor: „monarhomaci”. Aceștia merg atât de departe încât argumentează legitimitatea tiranicidului. În cele din urmă, John Knox decide să nu urmeze sfaturile de temperanță venite dinspre protestanții de la Geneva și Zurich și va ajunge să justifice până și dreptul la rezistență individuală față de un rege tiran (Certain Questions Concerning obedience to lawful Magistrates, 1554). 

La polul doctrinar opus se află susținătorii absolutismului monarhic, cei care vor avea în cele din urmă câștig de cauză în secolul imediat următor. Aceștia extind nemăsurat puterile suveranului, plasându-l pe acesta deasupra tuturor legilor, în afară de cele naturale și cele divine. Însă până și Jean Bodin, principalul teoretician al absolutismului, admite dreptul la rezistență în fața puterii politice atunci când suveranul încalcă legea naturii și legea lui Dumnezeu (Les Six Livres de la République, I, 8 și III, 5). 

Bodin consideră că suveranul este legat de un contract cu supușii săi iar obligația de a onora acest contract face parte dintre legile naturii. Așadar, nici măcar teoreticienii absolutismului nu reușesc să ocolească problema suveranului injust de o manieră care să justifice exercitarea unei puteri discreționare totalitare. Oricât de absolută ar fi, o monarhie este totuși limitată de dreptul natural.  

Curios este însă că multe din caracteristicile absolutismului monarhic descrise de Bodin par foarte actuale în peisajul politic de astăzi. De exemplu, regele este considerat a fi deasupra legilor pe care el însuși le dă după pofta inimii: el nu este legat de acestea și cu atât mai puțin de cele date de predecesorii săi. Tot acest suveran este și cel care împarte justiția, el fiind magistratul suprem. O concepție despre organizarea Statului pe care o regăsim și la președintele Băsescu (interviul de la TVR in 25 iulie 2011), care crede că șeful Statului se află „în vârful” puterilor executivă, legislativă și judecătorească. 

Titularul suveranității în secolul al XVI-lea era regele. În secolul XX, titularul suveranității nu este președintele, ci Statul. Separația puterilor în Stat (doctrină dezvoltată începând cu sfârșitul secolului al XVII-lea) a difuzat suveranitatea către mai multe instituții, astfel încât puterea să nu mai poată fi personificată într-un singur individ și deci susceptibilă de a fi abuzată prin arbitrariul acestuia. 

Mai mult decât atât, dreptul, și chiar datoria de a rezista împotriva unei puteri politice abuzive care dă legi abuzive și care contravine interesului public, nu sunt o invenție recentă. Nu este nici o manifestare de anarhie, deci un reprobabil (spre abominabil) gest al unor golani sau, mai rău, filosofi, așa cum încearcă să ne convingă, de exemplu, legaliștii care ne contestă dreptul de a participa la manifestații neautorizate. Pentru cei care privim la cerul înstelat de deasupra și ascultăm legea morală din noi, rezistența este o datorie.