Tot o să vă dăm jos!

Protestele izbucnite săptămâna trecută ca urmare a îndepărtării brutale a lui Raed Arafat din Ministerul Sănătăţii la presiunea preşedintelui Băsescu s-au transformat în timp într-o mişcare anti-sistem care contestă nu doar actualul preşedinte sau actualul guvern, dar şi întreaga clasă politică şi moştenirea lăsată de aceasta în cei 22 de ani scurşi de la Revoluţie.

Lozinca „PDL şi USL, aceeaşi mizerie” precum şi huiduielile copioase cu care a fost întâmpinat fostul ministru liberal Ludovic Orban nu lasă loc îndoielilor. Acest protest nu vrea schimbarea unui partid compromis cu altele la fel de vinovate pentru starea în care ne găsim. 

Dacă „golanilor” din Piaţa Universităţii din 1990 li s-ar fi spus că peste 20 de ani vor avea de ales între două facţiuni ale FSN-ului, care se vor succeda la putere în mod orwellian, azi FSN-ul portocaliu, mâine cel roşu, ambele înţesate de foşti nomenclaturişti, securişti şi profitori ai tranziţiei, probabil că s-ar fi scuturat îngroziţi de coşmarul unui astfel de viitor. Şi totuşi, noi suntem puşi de ani de zile în faţa unei astfel de alegeri. 

Ajunse la putere, partidele emanate din fostul FSN nu au făcut decât să-şi consolideze stăpânirea asupra ţării. Au desenat un sistem electoral care elimină practic orice posibilitate a unei formaţiuni politice noi de a se afirma. 

Şi-au inventat de-a lungul timpului false mişcări de opoziţie, copii vitregi care au fost până la urmă înghiţiţi de către FSN-ul mamă şi tată. Au discreditat şi şubrezit partidele istorice, reuşind fie să le arunce în afara Parlamentului, fie să le înregimenteze folosind diverşi interpuşi. 

Partidele au transformat cetăţenii în simple statistici bune de plătit taxe şi eventual adus bani în ţară din munca în străinătate. Însă ce primesc cetăţenii ca urmare a contribuţiilor lor? După miliarde de euro cheltuite, încă nu putem ajunge la mare pe autostradă. Nu există nicio autostradă care să ne lege de Europa Occidentală, niciuna nu traversează Carpaţii. Avem aceeaşi reţea de cale ferată din vremea regelui Carol şi acelaşi sistem energetic construit sub comunism. Avem un sistem sanitar în care dacă nu scoţi bani din buzunar, rişti să nu fii băgat în seamă şi să mori cu zile. 

În umbra Partidelor, trăiesc milioane de dependenţi de stat – pensionari, funcţionari publici, asistaţi social. Mulţimea uşor controlabilă care a devenit miza oricăror alegeri este şi cea care dictează agenda publică. Milioane de oameni dispuşi să închidă ochii la orice abuz dacă primesc firimitura dorită. 

Câtă vreme, fără a ajuta creşterea economică, măcar Partidele nu au stânjenit-o, românii au închis ochii şi au încercat să-şi facă un trai mai bun. Creditele date de bănci cu largheţe le-au permis să-şi renoveze casele, să-şi ia maşini, să-şi permită vacanţe în străinătate. Au îndurat incompetenţa şi hoţia atâta vreme cât păreau să trăiască mai bine. Când însă buboiul recesiunii a explodat, iar milioane de români s-au trezit mai săraci decât înainte, înglodaţi până peste urechi în datorii către bănci, răbdarea a luat sfârşit. Statul a fost văzut drept ceea ce este. 

O frână în calea dezvoltării ţării. Un sac fără fund folosit de toţi profitorii politici pentru a-şi umple cuferele în mod ilegitim. O puşculiţă pentru ţuţerii tuturor Partidelor. Luaţi-i la bani mărunţi pe politicieni şi veţi vedea că ei sunt aceia care nu se pricep să facă nimic în mod concret. Nu stăpânesc niciun domeniu. Dacă dintr-o dată nu s-ar mai putea înfrupta din bani publici, nicio companie privată nu ar avea nevoie de serviciile lor. Pentru că ceea ce au ei de oferit nu produce, doar consumă. 

În fine, Partidele au râs în nas societăţii civile, manipulând ideea votului uninominal într-o manieră grotescă. Spre exemplu, în colegiul meu am avut de ales la un moment-dat între Teo Trandafir şi Liliana Mincă. Mărturisesc că n-am reuşit nici măcar să mă dumiresc care ar fi fost răul cel mai mic în cazul acesta. 

Actualele proteste sunt împotriva acestei cârdăşii a ticăloşilor, cârdăşie care reuneşte Puterea şi Opoziţia deopotrivă. Şi nimeni din piaţă nu vrea să vadă înlocuită actuala putere de o opoziţie în care în rândul doi rânjesc Iliescu, Voiculescu şi Patriciu. 

Tocmai de aceea trebuie ca protestatarii din Piaţa Universităţii să se opună tentaţiei Opoziţiei de a confisca şi folosi în favoarea lor actuala mişcare. 

Este nevoie de o resetare a sistemului politic actual. Nimeni nu e atât de naiv încât să creadă că partidele vor accepta la capătul acestor proteste să permită altor competitori politici să apară pe scenă. Ele deţin nu doar monopolul legislativ, deci fac regula jocului electoral, dar controlează şi resursele financiare şi logistice necesare jocului politic, controlează televiziuni şi ziare partizane, au setul propriu de „analişti”, portocalii sau roşii. Cei care decid ce e bine şi ce nu pentru societate. În mod dezinteresat desigur. 

Însă lucrurile se schimbă în timp. Iar timpul lucrează inexorabil în favoarea noastră. Suntem mulţi şi suntem tineri. Noi o să fim aici multă vreme după ce Iliescu sau Băsescu nu o să mai fie, nu doar pe scena politică, ci nu o să mai fie deloc. 

Generaţia care a schimbat America după 1968, nu a făcut-o imediat. Ba chiar, mişcarea a părut înfrântă iniţial. Însă treptat, pe măsură ce generaţia 68 a preluat puterea, a schimbat America şi Europa din temelii. Noi suntem indignaţi…şi avem răbdare…Viitorul e al nostru. Şi puteţi să manipulaţi şi să vă înarmaţi cu câţi jandarmi vreţi. Tot o să vă dăm jos…