Cultură politică şi protest în România

În celebrul lor studiu despre cultura civică , Gabriel Almond şi Sidney Verba identifică trei tipuri ideale de cultură politică ce variază în funcţie de tipul de societăţi în care se regăsesc. Astfel, există o cultură politică parohială, pe care o regăsim în sistemele politice tradiţionale, în care relaţiile politice nu sunt instituţionalizate; o cultură politică dependentă, în sistemele politice instituţionalizate, dar în care cetăţenii nu au posibilitatea legală de a influenţa deciziile politice şi nu au nici măcar conştiinţa faptului că ar putea să le influenţeze; şi, în sfârşit, o cultură politică participativă, în care cetăţenii sunt agenţi activi din punct de vedere politic şi au pârghiile instituţionale care se le permită influenţarea deciziilor politice. Doar în acest din urmă caz avem de a face cu o cultură civică în adevăratul sens al cuvântului.

     Cum stau lucrurile în România? Posibilitatea constituţională a cetăţenilor de a influenţa deciziile politice există, din punct de vedere formal; însă lucrurile se opresc aici. De multe ori, nu există nici măcar proceduri instituţionalizate care să permită exprimarea preferinţelor cetăţenilor cu privire la politicile publice. Atunci când se iniţiază legi, statul le supune în mod strict formal consultării publice, dar de cele mai multe ori, perioadele de consultare sunt foarte scurte, accesul grupurilor interesate de politicile respective nu este asigurat, iar o practică recentă scurt-circuitează complet ciclul dezbaterilor prin procedura asumării răspunderii guvernului pentru anumite legi. 

     Pe de altă parte, în România, conştientizarea faptului că cetăţenii au posibilitatea constituţională de a influenţa politicile publice este destul de limitată. Acest lucru de datorează unei istorii destul de scurte a practicii democratice înainte de 1989, precum şi reuşitei îndoielnice pe care acest tip de demersuri au avut-o în epoca postdecembristă. Exemplele de situaţii în care societatea civilă sau presiunea opiniei publice au reuşit să oprească adoptarea anumitor politici sunt extrem de rare, dacă nu chiar inexistente. Aşadar, înainte de a putea vorbi de o cultură a protestului, trebuie să observăm că însuşifundamentul acesteia – o cultură a participării – este deficitar în România.

 
     În al treilea rând, nu putem afirma că ne-am fi emancipat în totalitate de reminiscenţele unei culturi politice de tip parohial. Importanţa relaţiilor de clan şi a reţelelor informale pentru promovarea socială, personalizarea puterii şi a instituţiilor sunt tot atâtea semne ale unor structuri mentale de tip pre-modern. Cultura politică este, în ţara noastră, un mix între cele trei tipuri ideale, care variază pe clivajul rural-urban dar şi pe cel care separă democraţia procedural-formală de cea substanţială. 

     Nu este de mirare, prin urmare, că ideea protestului civic nu este una care sa fi avut prea mult succes în cei douăzeci de ani care au urmat Revoluţiei române. Marile momente protestatare ale societăţii româneşti au fost Revoluţia din 1989, Piaţa Universităţii din 1990 şi, sperăm, Piaţa Universităţii din 2011-2012. Nu menţionăm aici mineriadele, care, deşi au constituit o formă de protest a unei categorii socio-profesionale, nu pot fi încadrate la „proteste civice”. Acestea sunt momente excepţionale, de limită, şi nu se înscriu într-o normalitate de zi cu zi a vieţii democratice româneşti. 

Societatea noastră recurge la protest doar ca soluţie de ultimă instanţă, contestarea nefiind o practică politică frecventă nici în istoria recentă, dar nici în cea mai îndepărtată. Unde ar fi cauzele acestui tip de atitudine? Să fie aceasta o consecinţă a unui tip de etos politic în care cetăţenul se simte „sub vremi”? Sau a practicilor represive, însoţite de eforturile de recrutare a elitelor intelectuale în cercul puterii, din perioada comunistă? Ce înseamnă noţiuni ca „cetăţean”, „implicare”, „participare”, „protest” în mentalul colectiv românesc? Acestea sunt întrebări care structurează reflecţia pe care organizaţia noastră, Miliţia Spirituală, se simte datoare să o întreprindă ca premisă ce subântinde acţiunile şi implicarea noastră civică. 

    Din păcate, ideea de protest nu este legată, în mentalul colectiv al societăţii noastre, de aceea de civism. După cum rezultă şi din studiul sociologic pe care îl prezentăm aici, civismul este asociat mai degrabă cu respectarea regulilor, formale sau informale, de comportament în societate, decât cu ideea de protest. Cu toate acestea, se vorbeşte în ultima vreme din ce în ce mai mult despre „cultura protestului”, despre „nesupunere civică” şi, mai mult decât atât, apar şi manifestări – încă timide – ale acestor atitudini: ocupaţia de 100 de ore de la Facultatea de Istorie a Universităţii din Bucureşti, precum şi protestele din Piaţa Universităţii şi din celelalte oraşe din ţară arată clar că lucrurile se îndreaptă într-o direcţie favorabilă consolidării acestei culturi. Convinşi că emergenţa acestor teme de dezbatere în spaţiul public românesc se datorează şi contribuţiei active a organizaţiei noastre, suntem hotărâţi să participăm şi pe viitor la difuzarea şi aprofundarea acestui tip de atitudine civică, de natură să îmbogăţească conţinutul substanţial al democraţiei româneşti.