Despre sentimentul proteic al omeniei...

„Cultura, oriunde și la orice neam, e expresia externă a omeniei interne”. Mi se întâmplă să mă întorc constant la Ștefan Zeletin pentru că, nu-i așa, trăim recursiv și în deplină expectație (din păcate!) măgăria politică în forma ei agravantă. Am asistat în ultimele săptămâni la un adevărat tur de forță al noilor „salvatori” USL-iști, cocoțați cu deplină infatuare pe algoritmul de dregătorii al țării. Se petrec epurări pe bandă rulantă, la lumina zilei, în vreme ce pacientul Popor zace, amețit încă de morfina efemeră presărată printre buletinele de vot de la locale. 

Ceea ce uită însă viitorii „cei mai detestați oameni ai patriei” (s-avem pardon de anticipație) e votul negativ. El i-a făcut „oameni”, tot el îi va face „măgari”. Ceea ce nu pricep deloc aceste capete slab luminate este faptul că dezgustul popular legat de o guvernare halucinantă a PDL nu ar trebui tradus prin „șo pe ei!”, ci prin „nu mai faceți ca ei!”. Nu am nicio rezervă legată de modelul (de altfel, patentat) după care se va stinge și această flacără tupeistă a USL-ului. 

Desigur, există ura profundă, reală, împotriva celor păstoriți în ultimii ani de Traian Băsescu, dar această stare psihică tranzitorie n-ar trebui să stea la baza unei construcții politice care se vrea izbăvitoare. În țara lui „să plângă ambele mame”, logica politică a votantului român e cel puțin înduioșătoare. Problema rămâne: cine o să mai plângă peste încă un ciclu electoral? Pentru că foarte mulți din cei care azi promit schimbarea la față a României, nu au mamă, nu au tată...           

Frenezia epurărilor a început cu elitele. Ele legitimează. Tot ele sunt și cel mai vizibile. Se produc, în toate colțurile și pe toate diagonalele, regretabile puneri pe același plan. Simpla ștampilă de „intelectualul lui Băsescu” este de ajuns pentru a distruge, de sus până jos, o întreagă instituție, indiferent de natura performanței sau de beneficiul evident pe care respectiva l-ar fi adus țării sau tagmei cu pricina. Pe de altă parte, știu foarte multe persoane de ispravă care, deși prezente constant în mijlocul protestelor din ianuarie, strigând din toți rărunchii „jos, Băsescu și ai lui”, nu ezită azi să apere cum pot mai bine dreptul Institutului Cultural Român de a fi performant dincolo de mâzga politicului. USL-iști! Dacă ei pot s-o facă, voi de ce nu? 

Dacă oamenii ăștia (artiști, poeți, cercetători, curatori, corporatiști, ONG-iști, gură-cască, etc.) sunt capabili să țină merele departe de pere, voi de ce nu? Așa puțini cât au fost în piață, ei v-au dat vouă dreptul să pozați azi în mântuitori. Nu cu HRP vă luptați voi aici, ci chiar cu cultura română. Atâta câtă e și atât cât duce! Am văzut pe viu în câteva capitale euro-atlantice cam ce poate acest ICR și, de-oi fi au ba crezut pe cuvânt, chiar poate. 

Și uite așa, ajungem din nou la cultura asta ca expresie a omeniei din noi... Să vedem însă despre ce „omenie” e vorba, plecând taman de la termenul de definit (cultura). Au fost după 1989 și oameni care au remarcat cum ideea potrivit căreia doar ce este permanent se poate cu adevărat schimba, e pusă strașnic sub semnul întrebării în țara măgarilor. În peisajul postdecembrist, schimbarea a fost mereu văzută ca prezumție. Logica e următoarea: pentru guvernanții patriei (indiferent de culoarea lor politică), țara e constat „bună”, sortită unui viitor care trebuie să fie mereu luminos. Dar? Există mereu acest „dar” apăsător... „De o sută șaizeci de ani [luați 1848 drept bornă], în calea acestui viitor stă mereu trecutul. Guvernele liberale, totalitare sau postcomuniste nu pot declanșa prosperitatea și instaura libertatea pentru că au mai întâi misiunea de a lichida «moștenirile», de a anula «tocmelile» regimului precedent, întotdeauna și inevitabil rele” (Daniel Barbu). 

Îmi pare cel puțin evident că USL se plasează sub aceeași zodie mesianică. Iar intuiția/interpretarea măiastră a celui citat mai sus merge mai departe, atingând punctul nevralgic al cestiunii: cei care ne conduc instituie societatea, și nu invers! Ei sunt adevărații responsabili de etica acestui proces de constituire politică (DB). Dacă se cheamă această etică constitutivă (cacofonie salutară (!), vorba mediocrului cu nume de călău mediatic) omenie au ba, trebuie să decidă fiecare pentru el/ea însuși/săși. În fond ceea ce s-a petrecut la IICCMER, ICR, ANIC și altele, nu reprezintă decât o anti-reformă. Adică o reformă prin împotrivire din care nu va ieși decât un proiect făcut în contra. Adică contrafăcut! (din nou, cacofonie perfect salutară). În vreme ce oricine se va opune cu adevărat, va fi suspectat de omenie...  

Și dacă veți mai auzi vreodată că toate raidurile astea cu accente paranoide asupra instituțiilor despre care am făcut vorbire sunt un „hatâr” pe care noua conducere politică vi-l face (pe sistemul: „asta a strigat Piața/ asta a dorit poporul, noi ne supunem!”), gândiți-vă că e în fapt o mare fugă de responsabilitate, în măsura în care a face un hatâr înseamnă a fi total liber în raport cu cel căruia îi faci hatârul. În fine, cel care vă face acest hatâr nu suferă de omenie, ci, din contră, de măgărie... așa să ne-ajute eterna schimbare!