Despre datoria de a nu te supune

”Must the citizen ever for a moment or in the least degree, resign his conscience to the legislator? Why has every man a conscience then?”

(H.D. Thoreau, Resistance to Civil Government)

Ideea contractului social în care oamenii s-ar angaja de bunăvoie pentru a stabili o societate în care să se simtă apărați de vicisitudinile stării de natură este o pură ficțiune, în măsura în care nici unul din cetățenii existenți astăzi oriunde pe glob nu și-a dat un consimțământ explicit, odată cu intrarea în această lume – sau măcar odată cu vârsta majoratului, față de sistemul constituțional, față de ansamblul legilor pe care va fi ținut să le respecte, sau față de politicile pe care guvernul le pune în practică. Nu există, de fapt, o „intrare” în contractul social, pentru că omul este aruncat în lume, el se naște direct parte a acestui contract fără să fi consimțit vreodată la el, ca individ.

Cu toate acestea, întreaga filosofie constituțională a statelor democratice se bazează pe ideea de contract social și pe acel „consimțământ de a fi guvernați”. Acest consimțământ se consideră a fi implicit, atâta timp cât cetățenii acceptă să se supună legilor; ei au posibilitatea legală de a schimba guvernanții prin vot și de a aproba modificările constituționale prin referendum. Democrațiile contemporane se confruntă însă cu o vidare de sens a acestor gesturi electorale. În condițiile în care impactul votului este din ce în ce mai mic asupra unei clase politice oligarhice, iar posibilitatea reală a cetățenilor de a schimba ceva prin vot pare din ce în ce mai iluzorie, nivelurile de absenteism ating cotele istorice maxime. Constatăm o „oboseală” (fatigue) generală a modelului democrațiilor occidentale, care par să-și fi atins limitele posibilităților lor de a menține consensul social fondator.

Există o prăpastie între elitele politice și mase; pe de o parte, elitele politice răspund din ce în ce mai puțin la cerințele cetățenilor și sunt din ce în ce mai greu de înlocuit, din lipsă de alternative (în context românesc, sloganul Pieței Universității PDL, USL, aceeași mizerie este revelator). Pe de altă parte, gradul de contestare al modurilor de guvernare este în creștere peste tot în lume, contestarea tinzând să capete aspecte violente și anti-sistem: spre deosebire de grevele și mișcările tradiționale care contestau anumite politici sau anumite forțe politice aflate la putere, contestarea din zilele noastre este mai degrabă îndreptată împotriva sistemului politic ca atare. În contrapartidă, elitele politice care administrază Statul recurg la mijloace din ce în ce mai violente pentru a limita și a reprima aceste mișcări, mijloace care se află adesea la limita legalității.

Dar legile, făcute tot de aceste elite politice, evoluează odată cu atmosfera timpului: din ce în ce mai mult, ele permit supravegherea cetățenilor astfel încât orice tentativă de contestare organizată să fie înăbușită încă din fașă. Din ce în ce mai mult, Statele își tratează cetățenii ca pe niște supuși sau, și mai rău, ca pe niște simple obiecte ale guvernării, și nu ca pe părțile constituente ale unui contract social de la care, totuși, se revendică (în acest sens, este simptomatică terminologia discursului public în care se vorbește de „populație” și nu de „cetățeni”).

Așadar, presupunem că un cetățean X se află în următoarea situație (prea puțin ipotetică, să recunoaștem): votul său nu are nici un impact asupra politicilor guvernamentale; mecanismele de asociere la luarea deciziei sunt din ce în ce mai îndoielnice (acest lucru este în primul rând valabil pentru România); nu și-a exprimat consimțământul de a fi guvernat, dar dacă declară retragerea acestui consimțământ, organele Statului vor considera, în cel mai bun caz, că subminează ordinea de drept. Care sunt mijloacele care-i rămân cetățeanului prin care să poată să-și afirme caracterul politic (în sensul în care el este membru al corpului politic constitutiv al Statului, și în opoziție cu un caracter pur obiectual)? Asocierea pentru crearea de contra-puteri, nesupunerea civică, și revoluția.

Nu vom trata aici fenomenul asociativ, dificultățile coagulării sale și impactul pe care îl poate avea asupra sistemului politic; nu vom trata nici revoluția, fenomen politic radical și oarecum desuet, dar în orice caz îndelung dezbătut în teoria politică. Ne vom opri asupra conceptului de nesupunere civică, foarte puțin cunoscut la noi până în timpuri recente, și mai puțin teoretizat decât alte forme de reconstituire a politicului de către cei fără de putere.

Ce este nesupunerea civică? În linii mari, ea constă în actul de a încălca o lege în vigoare în virtutea unei convingeri morale personale (dar presupusă a avea un caracter universal) și pentru a atrage atenția opiniei publice și a guvernului asupra caracterului imoral al anumitor legi sau politici guvernamentale. Diferitele definiții care au fost schițate în literatura de specialitate converg în a spune că nesupunerea civică are următoarele caracteristici:

-        implică încălcarea deliberată a legii. Cazurile în care anumite gesturi de protest nu sunt însoțite de încălcarea niciunei legi nu pot fi clasificate, din punct de vedere tehnic, ca nesupunere civică.

-        implică acceptarea – și chiar solicitarea – sancțiunii penale. Un act de nesupunere civică este un act public și asumat; autorul său nu caută să ascundă faptul că a încălcat o lege, și de aceea el nu este un infractor. Dimpotrivă, el caută să atragă atenția asupra injusteții unei legi sau politici, deci interesul său este ca fapta sa să fie cât mai cunoscută de opinia publică și de guvernanți.

-        este nonviolentă, pentru că este „civică”, adică se înscrie în limitele conviețuirii civile în societate, respectând principiul fundamental de a nu încălca libertatea celorlalți și de a nu le dăuna în niciun fel.

-        nu este fapta unui individ izolat, ci se manifestă printre membrii unui grup; ea este mai degrabă un mijloc de acțiune folosit de minorități organizate. Hannah Arendt susține că nu poate exista nesupunere civică izolată, ca faptă a unui singur individ, pentru că demersul are în mod necesar o latură socială – este vorba de o acțiune întreprinsă ca rezultat al unor convingeri care circulă în rândul unui grup care, fiind minoritar, nu are la dispoziție alte mijloace de a-și face cunoscută opoziția față de anumite legi sau politici guvernamentale.

-        nu trebuie confundată sau asimilată nici cu delincvența de drept comun, nici cu acțiunea revoluționară. Din punct de vedere juridic, nu se face nici o diferență între un act de nesupunere civică și o faptă penală ce poate fi încadrată ca delict de drept comun: în ambele cazuri este vorba de încălcarea legii. Din punct de vedere moral însă, cele două sunt fundamental diferite: cel care comite un act de nesupunere civică nu o face în propriul său interes, ci pentru o cauză mai înaltă care, în viziunea sa, poate fi echivalată cu interesul întregii umanități. În plus, distincția între încălcarea legii în public și cea clandestină este foarte importantă. În ceea ce privește acțiunea revoluționară, diferența principală este aceea că nesupunerea civică nu este o formă de contestare a sistemului ca întreg și a principiilor sale de bază, ca în cazul luptei revoluționare. Nesupunerea civică încearcă să atragă atenția asupra unor „scăpări” ale sistemului, pe care îl consideră în cele din urmă legitim, iar consecințele penale ale nesupunerii sunt și ele acceptate. 

-        O altă distincție necesară este cea între nesupunerea civică și obiecția de conștiință. Cineva care refuză serviciul militar obligatoriu aduce o obiecție de conștiință, dar nu comite un act de nesupunere civică. Acesta din urmă trebuie să fie public și să vizeze, ca finalitate, modificarea unei legi sau a unei politici în folosul unui grup mai mare de oameni.

Dacă avem în vedere fundamentele sale filosofice, conceptul de „nesupunere civică” este profund liberal, înscriindu-se în tradiția filosofică iluministă. La baza lui stă subiectul politic modern, individul autonom în a cărui conștiință rezidă fundamentul moralei universale și care are capacitatea înnăscută de a discerne între bine și rău. Această conștiință suverană, și nu puterea politică, este instanța supremă căreia trebuie să i se supună individul. Loialitatea datorată Statului sau națiunii este pusă pe locul doi față de loialitatea datorată umanității în întregul său: cel care comite un act de nesupunere civică o face în vitrutea unui bine superior celui promis de guvernarea vremelnică. Iar loialitatea față de umanitate se judecă doar în forul propriei conștiințe.

Epoca de glorie a practicii nesupunerii civice este deceniul al șaptelea american, o perioadă în care înfloresc atât actele de nesupunere, cât și dezbaterile academice din jurul conceptului. Această proliferare este legată de contextul legilor rasiale din Sud, precum și de opoziția față de războiul din Vietnam, aflat în plină desfășurare. Hannah Arendt crede că nesupunerea civică este o expresie a tradiției asociative americane, și că, prin urmare, ea este puțin compatibilă cu alte tipuri de tradiție politică. Însă, deși născută în Statele Unite ale Americii, practica nesupunerii civice și-a câștigat adepți și în alte spații culturale. Vom expune mai jos cele mai celebre exemple de nesupunere civică.

Henry David Thoreau (1817-1862), inventatorul conceptului, este un original al timpurilor sale. La 28 de ani a luat decizia să petreacă o vreme izolat de lume, retrăgându-se pe o proprietate dintr-o pădure, pe malul lacului Walden din Massachusetts, unde a trăit timp de doi ani într-o casă din lemn construită de el însuși. În această perioadă, a fost căutat de fisc, cerându-i-se să-și plătească taxele restante de mai mulți ani. Ca urmare a refuzului său, a trebuit să petreacă o noapte la închisoare; a doua zi dimineață, mătușa lui a plătit restanța către Stat (după câte se pare, împotriva voinței lui Thoreau), și acesta a fost eliberat. Ne interesează aici mai cu seamă motivul pentru care Thoreau a refuzat să plătească taxele: este vorba de opoziția sa față de sclavie și de războiul dus de Statele Unite împotriva Mexicului, pe care le consideră imorale. Ca urmare a acestei experiențe, care pare să-l fi marcat decisiv, Thoreau publică în 1849 eseul Resistance to Civil Government, or Civil Disobedience, în care justifică teoretic refuzul individului de a se supune legilor unei guvernări pe care o consideră, conform propriei sale conștiințe, imorală.

Martin Luther King este un alt caz celebru citat îndeobște pentru a exemplifica nesupunerea civică. În semn de protest împotriva segregării rasiale din Statele Unite, care impunea spații separate pentru albi și negri în restaurante, autobuze, instituții publice etc., Martin Luther King organizează în 1955-56 un boicot al autobuzelor, determinându-i pe susținătorii abolirii segregației să refuze să mai meargă cu mijloacele de transport în comun. Acest lucru punea o problemă serioasă companiei de transport, în condițiile în care cca 75% din clienții săi erau persoane de culoare. Trebuie menționat că acest boicot nu a fost gândit ca încălcare a vreunei legi, ci a fost doar o modalitate de a protesta ocolind legea. Cu toate acestea, Luther King a fost condamnat ulterior în justiție pe baza unei legi anti-boicot. Boicotul a luat sfârșit, însă, doar după ce Cureta Supremă a afirmat neconstituționalitatea legilor rasiale aflate în vigoare în mai multe state din Sud.

Ultimul exemplu la care ne vom referi este la fel de cunoscut ca și celelalte două: Mahatma Ghandi. El practică această formă de protest de-a lungul mai multor decenii, sub diferite forme. În anii 20, îi organizează pe țăranii care protestează împotriva impozitelor agricole prea mari. În 1930, organizează un marș de 400 de km împotriva taxei naționale pe sare. Dar cea mai cunoscută acțiune a sa este mișcarea Quit India, împotriva dominației coloniale britanice, începută în 1942 printr-un celebru discurs al lui Ghandi. Mișcarea cheamă la nesupunere civică non-violentă pe toți cei care consideră imorală stăpânirea britanică și obligația supușilor din colonii de a contribui la efortul de război. Reacția britanică la această mișcare este foarte dură: în jur de 60 000 de oameni, participanți la mișcare, sunt pedepsiți cu închisoarea.

Problemele legate de practica nesupunerii civice sunt destul de numeroase, dar ne vom opri asupa câtorva care prezintă mai multă relevanță. Prima dintre ele, care pare o aporie imposibil de depășit, este cea a justificării legale – sau teoretice, în general, a acestei forme de protest. Cum trebuie să trateze justiția un act de nesupunere civică în cazul în care acesta este perfect justificat din punct de vedere moral, dar contravine legilor în vigoare? O a doua întrebare relevantă pentru discuția noastră ar fi: în ce măsură nesupunerea civică este un instrument eficient de influență asupra politicilor guvernamentale și în ce măsură este un mijloc de subminare a ordinii de drept? În sfârșit, având în vedere condițiile istorice din spațiul românesc, coordonatele culturale, o tradiție politică oarecum diferită de cea americană, ce șanse există ca nesupunerea civică să devină o practică politică asumată în societatea românească? Este acest lucru de dorit?

Un aspect interesant al practicii nesupunerii civice este acela că ea a fost folosită în mod strategic de asociații civice americane pentru a testa constituționalitatea, la nivel federal, a unor legi ale Statelor din federație. Acest lucru a fost posibil datorită dualității sistemului juridic american. Teoretic, această strategie este posibilă și în România, în măsura în care există cel puțin două Curți superioare curților naționale, și anume Curtea Europeană a Drepturilor Omului și Curtea de Justiție a Uniunii Europene. Este posibil pentru anumite organizații civice din România să practice nesupunerea civică tocmai în scopul strategic de a aduce în fața justiției naționale cazuri care, în cazul unei soluții nefavorabile, să fie înaintate către aceste curți superioare, unde ar putea avea mai multe șanse. O altă utilizare posibilă a nesupunerii civice poate avea drept scop aducerea în prim-planul dezbaterii publice anumite legi sau politici considerate nedrepte.

Atunci când instituțiile statului nu mai funcționează, ca în imaginea pe care am încercat să o zugrăvim în prima parte a expunerii noastre, soluțiile la criza politică nu pot veni decât din societate. Prin practica nesupunerii civice este posibilă o campanie de aducere în conștiința publică a unor teme pe care publicul amenințat de dispariția politicului și mult prea preocupat de îngrijorările vieții de zi cu zi le poate da uitării. Este vorba, în cele din urmă, de asumarea calității de cetățean, de asumarea responsabilității de a participa la deciziile politice, și de afirmarea unei conștiințe morale aflată deasupra simplei dorințe de prezervare biologică.