Nelson Mandela: o călătorie fără sfârșit pe tărâmul libertății

Pe un continent în care tradiția ne-a arătat că liderilor politici le place să rămână în funcții cât mai mult timp posibil, Nelson Mandela a reprezentat mereu excepția. A insistat de la bun început să ducă la îndeplinire doar un mandat de 5 ani, într-adevăr o pasăre rară. Să nu uităm că a petrecut aproape 3 decenii în spatele gratiilor pentru convingerile sale (probabil mai mult decât vârsta multora din cititorii acestor rânduri, cutremurător). S-a stins acum, la venerabila vârstă de 95 de ani, dar a lăsat în urmă o uriașă moștenire a libertății. Fie că ești fan sau adversar declarat (zis conservator), este destul de greu să ignori imensitatea simbolică a acestui om care și-a petrecut mare din parte din viață în spatele unor gratii pe care nu le-a perceput niciodată ca pe un abandon.

A continuat să creadă în libertatea poporului său și în șansele ca acest lucru să se întâmple în pofida unui context marcat de profunde tensiuni rasiale și suspiciune. Vor curge multe texte în aceste zile, cele mai multe omagiale. E natural! Nu trebuie însă să ne pierdem în oceanul detaliilor, posteritatea sa, abia acum la început de drum, se va altoi pe ceea ce va fi lăsat cu adevărat în urmă. În acest sens, foarte inspirată rămâne și formularea primului Nobel african pentru literatură, Wole Soyinka, cu trimitere la personalitatea lui Mandela: this past must address its present!

În practica politică, Mandela a rămas mai mult un simbol al reconcilierii și mai puțin un "președinte jucător" (sintagmă locală). Cred că putem afirma, fără riscul de a fi în eroare, că Mandela a urmărit doar principii într-o renunțare de sine aproape incredibilă. Înzestrat cu un teribil simț al justiției sociale, concomitent cu un spirit relaxat și glumeț, a fost și simbolul alinării suferinței, dar și îndreptar etic. Nu un sfânt, ci un om! Dar un om cu anvergură istorică, o pagină esențială din cartea evenimențială a ultimilor aproape o sută de ani. Una din cele mai importante lecții pe care le-a lăsat moștenire a fost aceea că drepturile omului trebuie să ghideze politica și că statele mai puțin puternice trebuie tratate cu același respect pe care îl revendică îndeobște marile puteri. 

Tot el, s-a solidarizat permanent cu toate victimele opresiunii, indiferent de partea globului în care aceasta s-ar fi petrecut. Că lecția sa n-a fost doar locală este astăzi de domeniul evidenței (nu s-a ferit, de pildă, să-l critice pe președintele Bush pentru politica sa în Irak). A pus capăt politicii de apartheid din Africa de Sud, dar nu s-a limitat doar la acest lucru, ci a contribuit decisiv la promovarea unui adevărat model al justiției de tranziție la care s-au raportat și se raportează încă numeroase societăți post-dictatoriale sau post-conflict. Din păcate, moștenitorii sistemului politic pe care l-a creat Mandela nu sunt din același aluat (Jacob Zuma, actualul președinte sud-african, se dovedește un politician mai însetat de putere și un om ghidat de interese de o cu totul altă natură, în contrast evident cu performanțele celui dispărut, iată, dintre noi).     

Cred că încă de la bun început, foarte mulți s-au temut că Mandela ar poseda secretul nemuririi. Pe fișa sa de identificare din penitenciarele sud-africane în care și-a petrecut mare parte din viață scria: "Nelson Mandela. Crimă—sabotaj. Sentință—pe viață, plus 5 ani"! Primele ecouri ale reputației sale de personaj cu puteri supranaturale apăruseră de altfel încă din 1961, atunci când Mandela dispare o vreme din viața publică pentru a organiza acțiuni clandestine extrem de curajoase (fiind capturat la mai mult de un an după și judecat).

Primele semne a ceea ce avea să urmeze au apărut tot atunci, în timpul arestului său, când zidurile bibliotecii publice, birourilor guvernamentale (etc.) au fost împânzite cu mesajul "Eliberați-l pe Mandela!". Cei care l-au iubit și l-au urmat ce pe un adevărat simbol al unei redempțiuni de factură biblică nu l-au venerat niciodată ca pe o personalitate a trecutului, ci doar a viitorului. Între 1964-1990, Mandela a trăit practic deasupra timpului, ca simbol al speranței semenilor săi. Dimensiunea reacțiilor internaționale care au însoțit această perioadă a contribuit la rându-i, din plin, la conturarea unei percepții "extramundane" despre omul Mandela. Puterea mistuitoare a psihologiei politicii redemptive în istoria Africii de Sud nu și-a avut nicicând o reprezentare mai clară și mai tranșantă. În pofida acestor fenomene, Nelson Mandela a respins mereu această idolatrie cu rădăcini vechi în cultura locurilor respective iar paradoxul căruia i-a dat astfel naștere ține în fond de stranietatea completă a biografiei sale unice. 

Din prima zi a eliberării sale, Mandela s-a orientat cu toată hotărârea spre desființarea cultului personalității care i se plămădise precum o umbră involuntară și s-a subordonat de bunăvoie Congresului Național African. El pătimise de fapt doar pentru ceilalți, într-o deplină și tainică renunțare de sine (într-atât de puternic fusese mitizat încât pe la mijlocul anilor 1970, o echipă de fizicieni din Marea Britanie anunța descoperirea unei noi frânturi de materie pe care au botezat-o "Particula Mandela"; și chiar dacă mai apoi această descoperire a fost infirmată din punct de vedere științific, gestul simbolic inițial grăia de la sine despre puterea simbolică a celui care ispășea la acea dată, în Africa de Sud, pentru libertate și drepturile omului). Mandela devenise un adevărat fenomen în spatele camerelor de filmat, o tăcere apăsătoare care vorbea de fapt mai multe decât cuvintele însele. Poate aidoma unui înger ce veghea asupra lumii și semenilor săi precum personajul lui Wim Wenders din Der Himmel über Berlin... Mandela, viu și mort deopotrivă, un prag simbolic între comemorare și mari așteptări, timpul ce va să vie...

S-a stins acum, după o viață lungă și pasionantă, dar posteritatea lui nu va fi probabil foarte diferită de ceea ce generase până atunci, până în 1990 (absența sa temporară, dar plină de semnificații). Să ne amintim așadar de el în toată splendoarea. Să ne amintim că în primele momente de după eliberare, cei care s-au năpustit asupra lui pentru interviuri și o bucățică din acest adevărat brand n-au știut prea bine cum să-l încadreze. Cum putea de fapt un absent să scrie atâta istorie și să nască atât de multă forță și emulație?

Iar pentru cei care azi își permit să-l critice fără a fi trecut nici măcar o secundă prin drama omului Mandela, să le amintim doar că el a reprezentat de fapt tot ceea ce poate fi inclus într-un destin colectiv. Un catalizator de energii. Un simplu om, nu un sfânt! Un simbol al umanității din noi! Un destin care dacă n-ar fi existat ar fi fost cumva inventat. El are totuși astăzi un nume iar oamenii au nevoie permanent de exemple cu care să se poată identifica. Este în fond și singurul compromis pe care l-a făcut, acceptând să fie pildă în sine, dar niciodată un idol. Din toate aceste motive, Nelson Mandela nu este mort: el va rămâne veșnic un simbol absolut al aspirației către libertate!

Câteva articole care au apărut în ultimele ore pe acest subiect:

www.nytimes.com/2013/12/06/world/africa/nelson-mandela_obit.html;

www.salon.com/2013/12/05/remembering_nelson_mandela/ 

www.nytimes.com/2013/12/06/opinion/mahama-mandela-taught-a-continent-to-forgive.html

www.contributors.ro/global-europa/destinul-lui-nelson-mandela-1918-2013/

www.hotnews.ro/stiri-opinii-16142704-iertarea-dusmanului-politica-stat-care-functionat.htm