Karma capitalistă

Capedincolo ARE. Are o familie tânără care îl iubește, în măsura în care are timp, are un loc de muncă stabil care îl provoacă și care îi permite să își scrie un appraisal de angajat ideal în proprii ochi. Sau în ai firmei, ce mai contează. Are programe, avantaje, pachete, televiziune, produse, multe produse, oferte și promisuni, drepturi și privilegii, ba chiar o obligație sau două. Are ecou în media, fiind cel care contează pentru toți, pentru că muncește mult, plătește taxele și merge, din când în când, la vot. Lui i se adresează președintele, primul ministru și câte un om politic mai vizibil. Realitatea e decupajul din jurul lui, care exclude orice elemente neconforme. A învățat repede de la viață și a prins dexteritate. Era mic, la spital, cu mama, alergau după medici și asistente pentru a se ocupa cineva de bunica. Pe trepte, mama vorbea cu un brancardier, dar mergea cu jumătate de metru în urma lui. Știți, doamnă, legea lui Ohm? Ești om cu mine, sunt om cu tine. Ceva părea în neregulă, dar mama părea mai liniștită. 

Capedincolo DĂ. Dă, ca să primească sau să fie primit. Dă pentru atenție, întâietate, timp, dă ca să nu vadă, să nu știe, dă ca să știe, să fie, să aibă. Fiecare primește după cum merită, nu? Dacă nu are nimic înseamnă că nu merită. Nu știe, înseamnă că nu încearcă. Nu poate, înseamnă că nu vrea. Cumpără atenții și favoruri, oferă, ca să nu fie nevoie să i se ceară. Dă bani medicilor și asistentelor, ca oricine altcineva. Nu, ca cine își permite. Poftim? Nu înțelege. La fel, îi vine greu să înțeleagă cum în clasa copilului sunt oameni săraci. Copilul nu înțelege ce-i aia, îi evită, e stingher.  Nu înțelege cum de n-au, cum de nu dau. În timp, în clasă nu se strâng bani de la toți elevii, nu ajung toți în excursii, nu palmează o sumă suficientă supraveghetorilor. Injustiția e frustrantă - numai noi să dăm și să beneficiem toți?

Dar Karma nu e tot timpul a bitch și statul nu e tot timpul absent. În sfârșit, iată că privatizează spitalele și educația. O țară întreagă răsuflă ușurată. Poate nu întreagă, sau ușurată, dar, până la urmă, și un (ultim) oftat e o răsuflare. În sfârșit, Capedincolo dă banul serios la școală și la spital sub lumina optimistă a zilei. Sigur, lipsa accesului la educație și sănătate nu mai e doar o problemă de geografie. Dar ce-i periferic, marginal, e așa dintr-un motiv și trebuie să rămână departe. Îl voi fi întâlnit pe Capedincolo poimâine sau spre sfârșitul anului. Așa-mi va fi părut. 

Astăzi lucrurile stau, încă, aparent altfel. Astăzi discutăm despre codul de etică al profesorului, rămas în dezbatere doi ani, totuși departe de privirea publică. Semn bun este că, în forma actuală, prevede (fie și printr-o singură mențiune) implicarea comunității locale în educația copiilor și a tinerilor. Fără a discuta aici dificultatea de a pune în practică un astfel de contract, ideea ar putea genera responsabilizarea părinților și crearea unui spațiu care să ocrotească și să asigure un echilibru pentru dezvoltarea copilului. Atunci poate s-ar izbuti înfiriparea mai multor „centre” și descurajarea auto-colonializării celei de toate zilele. Împreună, oamenii își dezvoltă propriile valori și norme și apără organismul comunității de orice infecție. Până atunci, supremația culturală vestică e evidență și standard, dar și sursă de valori. Erorile și omisiunile de sistem, precum și inegalitatea socială sunt izolate, iar marginalii (nu suntem toți, în condițiile astea, marginali?) sunt victime colaterale în calea dezvoltării, până de curând alintate „tranziție”.  Acceptam cu ingenuitate o „hegemonie fără dominanță” (Alexander Kiossev) și vrem mai mult. Centrul aflat în afară, dezirabil și inaccesibil, în fond, ireal, își vinde poveștile publicului său, clasa de mijloc, unicul ascultat, reprezentat și oglindit în logoreea publică. Karma capitalistă îi favorizează pe cei care se adaptează. Pentru restul, există leacuri băbești și școala vieții.