Comoara lui Bercovici

Pe 14 martie 1973, în municipiul Bucureşti şi unele judeţe din Sud-Estul României s-a instituit starea de necesitate din cauza viscolului şi a căderilor masive de zăpadă. Pentru înlăturarea efectelor produse de intemperii s-a constituit un comandament central (în vederea mobilizării armatei), circulaţia automobilelor de stat şi particulare a fost interzisă, iar întreaga populaţie aptă de muncă a fost obligată să ia parte la operaţiunile ordonate de autorităţi. O bună parte din teritoriul ţării intrase în „măsuri speciale”. Două zile mai târziu (pe 16 martie 1973), preşedintele Consiliului de Stat, Nicolae Ceauşescu, a emis un nou decret prin care extindea instituirea stării de necesitate şi la judeţele din Estul ţării. În dimineaţa aceleiaşi zile, Tovarăşu’ şi-a făcut puţin timp pentru a conferi unele distincţii revistelor „Probleme economice”, „Femeia”, „Săteanca” şi Dolġozó Nö”, cu prilejul împlinirii a 25 de ani de la apariţie şi pentru a-i primi în scurte audienţe pe ambasadorii Indiei şi ai Voltei Superiorare. După încheierea festivităților, Ceauşescu a traversat Piaţa Republicii (ceremonia se desfăşurase în sediul Consiliului de Stat, fostul Palat Regal) pentru a participa la o şedinţă a Comitetului Executiv al CC al PCR. Şedinţa (care a început în jurul orelor 12:45) a avut pe ordinea de zi numirea conducerii Consiliului Naţional pentru Educaţie Fizică şi Sport şi extinderea stării de necesitate şi în Moldova[1] (în afara acestui decret, CEx al CC al PCR nu a mai dezbătut niciun alt proiect de act normativ).

A doua zi (17 martie 1973), pe agenda oficială publică a Comandantului Suprem nu a mai figurat niciun eveniment. În acea zi şi în următoarea, presa centrală (şi în special „Scînteia”) a continuat să publice articole despre: „lupta” organelor de partid şi de stat pe „frontul deszăpezirii”, aniversarea a 80 de ani de la înfiinţarea Partidului Social-Democrat al Muncitorilor, precum şi despre decesul celebrului specialist în „psihologia peştilor”, scriitorul Demostene Botez[2]. 

Nicolae Ceauşescu şi-a rezervat ziua de 17 martie 1973 pentru operaţiuni secrete, fără nicio legătură cu calamităţile naturale cu care se confrunta Sud-Estul RSR. Astfel, în acea zi, preşedintele Consiliului de Stat a emis Decretul nr. 155[3] privind acordarea de recompensă, în metale preţioase, unei persoane, prin derogare de la prevederile Decretului nr. 210/1960. Dintre zecile de mii de acte normative şi administrative clasificate emise de autorităţile centrale în perioada 1948 – 1989, decretul amintit este unul cu totul aparte, conţinutul său putând sta la baza unui roman de aventuri.

Unicul articol al decretului stipula:

„Prin derogare de la prevederile art. 49 al Decretului nr. 210/1960, privind regimul mijloacelor de plată străine, metalelor preţioase şi pietrelor preţioase, Ministerul Finanţelor este autorizat să acorde o recompensă numitului Bercovici Shumel, cetăţean al statului Israel, care va consta din 20% din numărul monedelor de aur ce vor fi găsite la locul indicat de către acesta”.

Din expunerea de motive aflăm că Bercovici Shumel emigrase din România în Israel, stabilindu-şi domiciliul în Tel-Aviv. La începutul anului 1973, Bercovici contactase Ambasada RSR din Capitala Israelului, spunându-le diplomaţilor români aflaţi la post că poate indica locul în care se găseau 500 de monede de aur ascunse de un cumnat al său în Bucureşti (decedat la acea dată). În schimb, Bercovici promitea să indice locul respectiv doar dacă statul român, prin Ministerul Finanţelor şi BRCE, îi garanta în scris că 20% din monede îi vor fi acordate ca recompensă.

Ambasada română a raportat cazul Centralei MAE care la rândul ei a informat ministerele/organele de resort – Ministerul Finanţelor, Banca Naţională a RSR şi BRCE. După ce s-au pus de acord, cele trei instituţii au propus elaborarea unui decret care să prevadă o dispensă de la legislaţia în vigoare, întrucât Bercovici solicita o cantitate din „comoară” şi nu o parte din contravaloarea ei. Această cerinţă venea în contradicţie cu articolul nr. 49 din Decretul nr. 210/1960 care stipula:

„Ministerul Finanţelor va putea plăti o recompensă până la 20% din contravaloarea mijloacelor de plată străine şi metalelor preţioase celor care au găsit şi predat respectivele valori. Aceste recompense vor fi plătite din sumele realizate prin valorificarea mijloacelor de plată străine şi a metalelor preţioase sus-menţionate”[4].

În cele din urmă, cele 3 instituţii sus-menţionate au elaborat expunerea de motive şi au înaintat-o Consiliului de Miniştri pentru adoptare şi elaborarea proiectului de decret. Din document aflăm că autorităţile române s-au declarat de acord cu propunerea lui Bercovici, autorizând în acest sens Ambasada RSR din Tel-Aviv să-i comunice respectivului disponibilitatea statului român de a efectua tranzacţia. Totodată, din acelaşi document aflăm că lui Bercovici nu i s-au acordat şi garanţiile scrise solicitate (ceea ce ne poate conduce cu gândul la faptul că liderii comunişi încercau să-l înșele), precizându-se că în cazul în care va insista asupra acestui aspect, BRCE să fie instituţia îndrituită să reprezinte statul român (expunerea de motive este semnată de către ministrul Finanţelor – Florea Dumitrescu, guvernatorul Băncii Naţionale a RSR – Vasile Malinschi, şi de către preşedintele BRCE – Vasile Voloşeniuc).

Pentru a afla dacă operaţiunea de identificare a micului tezaur a avut loc, l-am contactat telefonic pe Florea Dumitrescu şi ne-am adresat în scris guvernatorului BNR, Mugur Isărescu. Primul ne-a declarat că nu-şi aminteşte nimic despre respectiva afacere, iar cel de-al doilea a răspuns prin intermediul Serviciului Metale Preţioase din cadrul sucursalei Regionale Bucureşti a BNR (vezi foto) că instituția menționată nu deține documente referitoare la acest caz. De asemenea, la Arhivele Naţionale Istorice Centrale am cercetat inventarele arhivei CC al PCR pentru a vedea dacă decretul a avut avizul CPEx, însă fără niciun rezultat.

Postăm aici decretul cu pricina sperând totuși ca această tranzacţie să nu fi avut loc niciodată şi că, poate, s-o găsi cineva prin lumea largă care să aibă cunoştinţă despre această poveste :) 

P.S. Mulţumim jurnalistei Sidonia Bogdan pentru sprijinul oferit la realizarea acestui material.