Povestea unei străzi

ADOLF BECK, alias „Alexandru Făclie” (n. 10 mai 1912, mun. Craiova, jud. Dolj – d. 10 septembrie 1938, satul Corbera – Gandessa, Spania), s-a născut la Craiova, pe strada Frații Buzești nr. 36, într-o familie evreiască de condiție medie (tatăl – Beniamin – era salariat, iar mama – Speranța – casnică). A urmat cursurile primare ale unei școli private („Javet”), iar pe cele secundare la Colegiul „Carol I” din Craiova, reușind ca la susținerea bacalaureatului să se claseze primul pe județ (1930). Deși se simțea atras de umanioare, din simț practic, Făclie s-a înscris la Facultatea de electro-mecanică a Politehnicii din București. Aici va intra în contact cu cercurile studenților de stânga, înscriindu-se în Frontul Studențesc Democrat (organizație satelit a PCdR, 1936), condus de viitorul ministru comunist Gheorghe „Gogu” Rădulescu. Pentru a se întreține, Făclie a dat meditații, a scris ocazional pentru gazeta democrată „Cuvântul liber”, sub pseudonimul jurnalistic Alexandru Făclie (vezi seria de articole „Știința – instrument de luptă”, publicată de-a lungul anului 1936) și a asigurat corectura unor jurnale efemere de stânga.

În articolele sale, Făclie s-a aplecat asupra condițiilor grele de lucru ale muncitorilor și în special ale minerilor din Valea Jiului. În 1937, Făclie a obținut diploma de inginer, iar în ianuarie 1938, a plecat în Spania pentru a se înrola în Brigăzile Internaționale, unde va obține gradul militar de caporal și ulterior, pe cel de sergent. În noaptea de 9/10 septembrie 1938, în fața satului Corbera, pe șoseaua ce ducea spre localitatea Gandessa, sergentul Făclie, ajutor al comandantului Companiei 1 și comandant al unui pluton de infanterie din Compania 1 a Batalionului Divizionar pendinte de Divizia 45 Internațională – Corpul 5 Armată moare în luptă, fiind atins de schijele unui obuz naționalist. La acea dată, Compania 1 număra aproape 130 de voluntari (din cei circa 750 de iugoslavi, români, maghiari și bulgari, care alcătuiau efectivul total al Batalionului Divizionar, condus de grecul Nicolaides), avându-l în poziția de comisar politic pe Gheorghe Stoica (viitor prim-secretar al Comitetului orăşenesc Bucureşti al PMR, în anii ‘50), iar în funcția de comandant pe iugoslavul Petar Dapcevici.

Decesul lui Făclie pe câmpul de onoare se regăsește în amintirile câtorva prieteni și tovarăși de front. În lucrarea dedicată conflictului fratricid din Spania, fostul comandant al Regimentului de artilerie motorizat „Ana Pauker” (maiorul Valter Roman) descria ultimele clipe ale lui Făclie, pe baza amintirilor depuse de foștii voluntari la Institutul de Istorie a PMR în 1956 (unii dintre ei se aflaseră în apropierea acestuia până la obștescul sfârșit). Moartea eroică a tânărului oltean s-a produs după forțarea fluviului Ebro de către subunitatea sa, care apoi s-a avântat în luptă în vederea cuceririi unei poziții fasciste, aflată la o cotă foarte ridicată: 

„În primele rânduri se afla studentul craiovean Alexandru Făclie. Se oprește lângă un parapet de pietre de unde trage fără contenire. I se pare că ceilalți nu înaintează destul de repede. Întoarce capul și-i îndeamnă: 

– Adelante, compañeros!... Înainte, tovarăși! În acest moment un obuz explodează în apropiere. O schijă îl lovește în piept și inima plină de avânt, de generozitate încetează să mai bată”. 

Aproape identică este și mărturia altui camarad de-ai lui Făclie, șoferul-mecanic Nicolae Meheș, care în 1956 și-a amintit cum, la câțiva pași de el, a sucombat tânărul gradat craiovean: 

„Tovarășul Făclie a murit lângă mine eroic. Acest tovarăș a murit strigând. Eram chiar unul lângă altul, eram la un parapet de pietre și de acolo trăgeam cu armele și aruncam grenadele înspre fasciști. La un moment dat Făclie mă întreabă: 

– Măi, Meheș, unde sunt ceilalți tovarăși? 

– Păi, zic eu, nu știu... și apoi zic: 

– hai să strigăm să vină înainte... și noi ne sculăm amândoi și ne întoarcem strigând: 

– Înainte, tovarăși! Tovarășul Făclie striga și el: 

– A drante, companieros!... înainte, tovarăși! 

În momentul când striga «înainte, tovarăși!» a venit un obuz și a făcut explozie acel obuz în jurul nostru în apropiere acolo și la un moment dat l-a lovit pe tovarășul Făclie o schije drept în piept. Tovarășul Făclie a căzut cât a fost așa de lung cu fața în jos. Pe mine m-a lovit o schije în numărul drept și în piciorul stâng. Însă eu nu am simțit durerea în momentul acela și m-am aplecat la tovarășul Făclie, căci era cu fața în jos. Și l-am întors pe tovarășul Făclie cu fața în sus și întorcându-l cu fața în sus m-a împroșcat din pieptul lui cu sânge, așa era de grozav rănit, și în momentul ăla și-a dat sufletul tovarășul Făclie”. 

Inginerul Carol Neuman din Batalionul Divizionar își amintea în anii ‘50, cum a stat de vorbă cu Făclie, la statul major al Companiei 1, cu două zile înaintea morții acestuia, dar și în după-amiaza zilei de 9 septembrie: 

„Seara am dat de  Făclie la statul major al companiei. A fost fericit aflând că trece Ebrul. Eu nu eram atât de încântat știind că acolo intrăm în zona de teribilă «forfecare». Bietul Făclie mi-a vorbit în noaptea aceea cu entuziasm de bătălia în care intrăm. Peste 2 nopți trebuia să moară în plin avânt la atacul prin surprindere a poziției ce fusese pierdută cu câteva ore înainte [...] 

După amiaza s-au împărțit muniții și grenade. În timp ce discutam cu Făclie trecând de a lungul cărării unde era instalată secția ne-a surprins un scurt bombardament de interdicție. În discuția ce a continuat Făclie remarca în mod deosebit cât de mult călește pe oameni trecerea prin încercări «ne vom uita altfel la viață și oameni ieșind din război». Bietul Făclie nu știa că-și trăiește ultimele ore. La ivirea nopții am intrat în poziție [...] 

Poziția aceasta – bună pentru serviciu – dar nefericită pentru servanți, a fost timp de 8 zile bombardată în mod neobosit la cele mai neașteptate ore pentru a împiedica atât trecerea întăririlor cât și evacuarea răniților. Din nefericire în toată vremea singura noastră ripostă de artilerie era dată de o baterie de 2 tunuri al căror observator era Manole Manole. În noi trăgeau cel puțin câte 10 baterii deodată. Pe la miezul nopții batalionul a trecut la atacul unei înălțimi din față ce fusese cedată în după amiaza zilei. 

Pentru a surprinde pe inamic, atacul s-a dat fără pregătire de artilerie, dar inamicul care se aștepta la acest atac a deslănțuit un foc ucigător. Dacă la primul asalt a fost rănit cam un sfert din oameni, la reluarea atacului în apropierea tranșeelor inamice a intervenit și artileria inamică care a înjumătățit compania. Făclie a avut pieptul sfârtecat de schijele unui obuz care a explodat în fața lui murind pe loc. 

Cei mai mulți au primit răni destul de grele. În afară de Făclie au mai căzut uciși Brix (Alexandru-n.m.) și Klingher Maximilian care venise de puțin timp în secție [...] Tismăneanu (Leonte-n.m.) a ieșit din luptă cu o mână sfărâmată, Finkelștein cu tot trupul ciuruit de explozia unui brand. În a doua seară s-a mai dat un atac fără rezultat asupra aceleiași poziții. În răstimpul de 8 zile cât am stat pe poziții întreaga secție a fost măcinată. Eu am fost îngropat de bombe de avion chiar în postul sanitar când avionul care dirija tragerea artileriei în acest punct obligat, văzându-ne grupați a aruncat o bombă care a căzut exact pe adăpost”.

În cursul anului 1938, despre Făclie și alți camarazi de-ai săi nu s-a publicat nimic în presa legală din țară, însă peste Ocean, la aproape un an de la de la moartea lui, gazeta de stânga „Românul American” (de orientare comunistă), care apărea la Detroit, i-a alocat câteva rânduri într-un scurt medalion comun dedicat interbrigadiștilor români căzuți în luptele din Spania (articol preluat în întregime din „Libertatea”, buletinul voluntarilor români): 

„În a cincea ofensivă fascistă de la Ebro, în Valle de Valvert din Tierra la Calle, într-un «gelpe de mans» executat noaptea, Făclie se găsea în fruntea companiei. Proiectilele cădeau ca o ploaie măruntă și deasă. În momentul când stătea cu fața întoarsă spre camarazii din urmă și îi îndemna să înainteze un mortier a explodat lângă el. A căzut la postul de onoare, fără să mai poată spune un cuvânt. Moartea lui eroică va fi un îndemn permanent de luptă antifascistă, pentru toți colegii săi de universitate”. 

La fel ca-n cazul altor câteva sute de internaționaliști, mormântul lui Făclie a rămas necunoscut.

În perioada antedecembristă, la Craiova a existat o arteră care a purtat numele lui Adolf Beck (actuala Dimitrie Bolintineanu). Cel mai probabil era fosta stradă pe care locuise înaintea plecării în Spania (Frații Buzești) și căreia edilii locali – post 1945 – i-au schimbat numele în Adolf Beck, în vederea „eternizării memoriei” eroului nostru. Cred că la fel au stat lucrurile și la București, însă aici, autoritățile au ales să denumească strada cu numele românizat al fostului student politehnist (pseudonimul literar) și nu cu cel de botez.

Informații de context: Bătălia de pe Ebro (iulie – noiembrie 1938) a fost cea mai lungă și cea mai sângeroasă din timpul Războiului Civil din Spania. Republicanii au aruncat în luptă 4 corpuri de armată în componența cărora au intrat 80.000 de oameni, în timp ce franchiștii au avut la dispoziție 90.000 de oameni, grupați într-o armată și două corpuri de armată. După câteva succese de etapă, ofensiva loialiștilor s-a oprit brusc din cauza absenței avioanelor și a blindatelor (naționaliștii dețineau 100 de tancuri, beneficiind și de sprijinul Legiunii „Condor” germane și al „Aviazione Legionaria”, în timp ce guvernamentalii aveau doar câteva zeci de tancuri și avioane). În scurtă vreme, bătălia a luat forma unei confruntări de uzură, de poziții, asemănătoare celor din Primul Război Mondial. În cele din urmă, după mai multe contraofensive și datorită superiorității în efective și tehnică de luptă, naționaliștii au reușit să iasă biruitori, distrugând o bună parte din Armata Populară Spaniolă. Ambele tabere au suferit pierderi uriașe: de partea republicanilor au fost circa 15.000 de decedați și 20.000 răniți, iar de cealaltă parte beligerantă: aproximativ 7.000 de naționaliști morți și 30.000 răniți.

La luptele de pe Ebro au participat și câteva zeci de voluntari români, care în marea lor majoritate erau infanteriști înrolați în Batalionul Divizionar din Divizia 45 internațională. Cei mai mulți dintre ei erau membri și simpatizanți ai PCdR, precum și ai organizaților aflate pe orbita partidului: UTCdR, Ajutorul Roșu, Frontul Studențesc Democrat, Blocul pentru Apărarea Libertăților Democratice ș.a. Iată câteva nume: Vasile Costiniuc, Adalbert Dalnoki (rănit la piciorul stâng; va fi evacuat de pe front într-un spital din Barcelona), sculptorul Vida Gheza, tipografii Emil Wasserman (rănit de o piatră care i-a pătruns în glanda tioridă) și Leonte Tismăneanu (în timpul unui asalt asupra unei înălțimi a fost grav rănit după ce un glonț exploziv – tip „doom-doom” – i-a atins brațul drept, care ulterior îi va fi amputat), dulgherul Achilina Mihai, zugravul Haralambie Anghel, farmicistul Basil Șerban, tâmplarul Wilhelm Einhorn (a fost rănit la picior de explozia unui proiectil), Mihai Faltin, șoferul Ion Călin (rănit de mai multe schije), Ion Folticică (rănit), lăcătușul Emil Katz, marinarul Pavel Lascu, tâmplarul Miron Lazăr, strungarul Spitz Mauriciu, șoferul-mecanic Nicolae Meheș (rănit), Zemler Novac, Iacob Mehr, Ușer Finkelștein (rănit), inginerul Ionel Miletineanu (rănit în cursul unui bombardament al aviaţiei inamice), Nicolae Moraru, zis „Nicu”, inginerul Carol Neuman, cei trei frați din orașul minier Vulcan: cizmarul Iosif Minor, mecanicul Daniel Minor (rănit în urma unui exploziei unui obuz), minerul Alexandru Minor (invalid de o mână în urma luptelor din primăvara-vara anului 1938; în luptele de pe Ebro în urma exploziei unui obuz a fost îngropat de viu, pierzându-și vocea și auzul pentru o bună bucată de timp; în urma acestei traume, „Șandor” Minor va suferi un șoc nervos, rămânând cu memoria slăbită pe viață) ș.a.m.d.

În Bătălia de pe Ebro, alături de Făclie și-au mai pierdut viața și alți luptători antifasciști din România: muncitorul Feodor Bernadski, alias „Fedia”, tăbăcarul Alexandru Brix, Dezideriu Hirsch, Friedman și Constantin/Vladimir Paliga (a murit sufocat în urma exploziei unei bombe lansată dintr-un avion inamic, fiind îngropat de viu într-un adăpost).

Unul dintre cele mai celebre cântece republicane –  „Ay Carmela” (varianta „El Paso del Ebro”) – a fost compus în memoria acestei hecatombe a Războiului Civil din Spania (aici: https://www.youtube.com/watch?v=VQgSyUK08Rs). 

Surse: Ion Ardeleanu (ed.), „«Cuvântul liber» în apărarea independenței și integrității României”, București, Editura Eminescu, 1982. Voluntari români în Spania 1936 – 1939. Amintiri şi documente, Editura Politică, Bucureşti, 1971. Valter Roman, Sub cerul Spaniei. Cavalerii speranţei (Amintiri), Bucureşti, Editura Militară, 1972. „Eroii noștri”, în „Românul American”, Detroit, 5 august 1939. ANIC, Fond 45, Dosar nr. 216. ANIC, Fond 18, Dosar nr. 5. ANIC, Colecția 60, Dosar nr. 96, Dosar nr. 97.