„Maestrul” Ion C. Cristoiu, alias Titanul din Găgeşti – un film de David Lingi

Miliţia vă prezintă biografia unui scriitor contemporan cu el însuşi, creatorul presei tabloid din România – după o adaptare a celebrului serial Tu-i’n Pix. 

Ion Cristoiu s-a născut în comuna Găgeşti – judeţul Vrancea, pe data de 16 noiembrie 1948, iar după 1989 a ajuns pe Wikipedia ca mare jurnalist, scriitor şi analist politic. Dar mai întâi a avut nevoie, ca oricare dintre noi, de o excursie prin vortexul educaţional românesc: liceul din oraşul viticol Panciu şi facultatea de Istorie-Filozofie din cadrul Universităţii Babeş-Bolyai, Cluj-Napoca (1971).  Până în 1989 a activat în presa comunistă ca editor şi director adjunct al „Vieţii Studenţeşti” (1971–1980), apoi editor şi redactor-şef adjunct la „Scînteia Tineretului” – organul CC al UTC (1980–1986). 

Un zoom pe perioada cu pricina a scos la iveală următorul gen de mostre scriitoriceşti: „A vorbi despre activitatea PCR în rîndul tineretului înseamnă a vorbi despre activitatea de conducere a întregului popor în opera complexă de construire a societăţii socialiste multilateral dezvoltate” („Formarea tinerei generaţii – preocupare a partidului, a întregii societăţi”, în Viaţa Studenţească, 27 dec. 1972) sau „De fapt politicul, partidul comunist, propune scriitorului modelul său la începutul procesului de creaţie, dacă nu cu mult înainte. El se străduieşte să educe scriitorul sau viitorul scriitor ca membru al societăţii socialiste. El îi cere scriitorului să participe la opera de construire a socialismului, cu alte cuvinte îi cere experienţa de viaţă a unui comunist.” („Atitudinea scriitorului”, în Viaţa studenţească, 17 mai 1972.) 

În ultima sa carte – „Eu, fiul lor. Dosar de securitate” (Iaşi, Ed. Polirom, 2010), Dorin Tudoran publică unele documente întocmite de Securitatea Municipiului Bucureşti în anii ’80 din care reiese faptul că Ion Cristoiu, alături de câţiva scriitori din grupul „protocroniştilor” (Mihai Ungheanu, Gabriel Târnăcop alias „Artur Silvestri”, Nicolae Dragoş etc.), se arăta nemulţumit de inerţia conducerii Uniunii Scriitorilor care pasămite nu ar lua măsuri ferme împotriva poetului-disident Dorin Tudoran. 

După 1989: 

…a existat loc de viaţă publică şi pentru IC. „Momentul revoluţiei” l-a prins în funcţia de redactor-şef al revistei „Teatru”. Când Andrei Pleşu – ministrul culturii în 1990 – cerea ca toţi funcţionarii de presă comunişti cu funcţii de conducere să-şi dea delete, IC se conforma şi demisiona de la „Teatru”. Dar n-a stat prea mult pe tuşa scriiturii, astfel că a trecut cu arme şi bagaje în zona privată a presei, unde a prestat până în 1996 ca director al publicaţiilor „Observator”, „Zig-Zag”, „Express Magazin” sau „Evenimentul Zilei”. Câtă vreme s-a aflat la conducerea EVZ, Cristoiu s-a evidenţiat prin poziţiile sale anti-Iliescu şi anti-Securitate. Pe cale de consecinţă, era atacat de ziarele puterii de atunci sau doar de cele favorabile acesteia: „Vocea României” (organ al guvernului Văcăroiu), „Vremea” (directori – Adrian Păunescu şi fiul său, Andrei), „România Mare” (organ de terapie „C. V. Tudor”) ş.a.m.d. 

Spre exemplificare, într-un articol scris de fostul general de securitate, Neagu Cosma, pentru „Vremea” (4 martie 1993), Cristoiu era catalogat ca Der Putzer Cristoiu pentru că acesta i-ar fi luat apărarea fostului general-locotenent, Ioan Şerb (persoană arestată în 1971 la ordinul lui Ceauşescu şi retrogradată la gradul de soldat pentru acuzaţia de trădare); într-un alt articol din ziarul „Vremea” (20 februarie 1993), fostul coleg al lui IC de la „Scînteia tineretului”, activistul CC al UTC, Şerban Cionoff, vorbea de „două javre care nu latră de capul lor”, referindu-se la Cristoiu şi la fostul ofiţer DIE, Liviu Turcu (în EVZ, Turcu colporta despre Mişu Negriţoiu şi legăturile sale cu Securitatea). Prin 2008, toţi trei – Cionoff, Cristoiu şi Turcu – scriau cu năduf la „Jurnalul Naţional”[1]. 

În „România Mare”, atacurile la adresa lui IC au continuat până în anii 2000. Scriitorul din Găgeşti era etichetat de oficina PRM drept „ardei umplut”, „piticul utecilă” sau „monstrul din Găgeşti” etc. 

În mandatul Convenţiei, Ion Cristoiu a ajuns în mod ciudat director al „Cotidianului” (patronat la acea dată de Ion Raţiu, om al Dreptei), ziarul devenind peste noapte portavocea atacurilor opoziţiei PDSR-iste la adresa puterii de la acea dată. Umbla vorba prin târg că oftica lui Cristoiu s-ar fi tras de la nenominalizarea lui ca director general al TVR („fecioara” media râvnită de toată lumea până în zilele noastre). 

După ce PSD-ul a revenit la putere în 2000, Ion Cristoiu s-a împăcat cu mai toţi foştii duşmani şi a devenit un apropiat şi promotor al vechilor glorii ale naţional-comunismului dâmboviţean, foşti ofiţeri Secu, activişti de partid, trepăduşi de casă ai vechiului regim (Adrian Păunescu, Dan Berindei, C.V. Tudor, Florin Constantiniu, Mircea Micu, Dan Fruntelată, grl. (r) SRI Eugen Grigorescu, col. (r) SRI Gheorghe Cotoman, col. (r) DIE Stelian Andronic). De la frecventarea acestei „găşti” i s-a tras şi porecla „spălătorul de cadavre”. De fapt, Ion Cristoiu îşi agaţă la rever cu fiece ocazie autointitulata etichetă de „comunist”. 

Funcţiile în organizaţiile politice, de masă şi obşteşti ale lui Ion Cristoiu:

 
• Locţiitor al secretarului BOB al PCR pe redacţia „Vieții studenţești” (1974).
 
• Vicepreşedinte al Consiliului Asociaţiei Studenţilor Comunişti (CASC) din cadrul Facultății de Filozofie a Universităţii „Babeş-Boylai” din Cluj-Napoca, şi membru al Biroului Consiliului Uniunii Asociaţiilor Studenţilor Comunişti (CUASC) din cadrul Centrului universitar Cluj-Napoca (1971).
 
• Membru în Comitetul de partid presă şi edituri (1974).
 

Distincții: „Diploma de onoare a CC al UTC”. 

PS: Despre calitatea surselor folosite de IC de-a lungul timpului stau mărturie şi sutele de milioane de lei vechi pe care acesta a trebuit să le plătească „victimelor” calomniilor pixului său: Gabriela Adameşteanu sau Cristian Mititelu. 

PPS: Caracteristica de bază a omului public Ion Cristoiu rămâne și după 2010 „nestatornicia morală”, posesorul unui psihism extrem de misterios. După ce ani de zile a combătut regimul Băsescu de la lavaliera Antenei 3, brusc decide să treacă, în 2009, de partea puterii băsiste (drum deschis cu un laudatio la adresa celebrei EBA chiar în „Jurnalul Național”). 

În zilele noastre, putem revedea exemplarul Ion Cristoiu în vitrina Nașului de pe Calea Victoriei, ciugulind cu abnegație insectele contestatare din urechea marelui rinocer portocaliu. Interesant este și faptul că aceeași gazdă de televiziune, Radu Moraru, se întreba retoric prin 2008 dacă IC a fost sau n-a fost obiectivul/informatorul „Coroiu” în presa de tineret comunistă. 

O altă „dudă” a „piţifelnicului” Ion Cristoiu a fost prezentarea liderului Mişcării Legionare, Corneliu Zelea Codreanu, în cadrul emisiunii TV Profesioniştii din 13 noiembrie 2010, ca fiind un erou romantic. Lobby-ul evreiesc şi o parte a intelighenţiei româneşti au reacţionat imediat, adresând un protest public conducerii TVR şi cerând sancţionarea realizatoarei emisiunii, Eugenia Vodă.

 Acest protest, însoţit de zeci de semnături ale unor voci importante, voci publice ale societăţii româneşti, spune multe şi despre preocupările unei părţi importante a intelighenţiei mioritice. Într-o ţară în care conducătorii principalelor instituţii publice româneşti terfelesc zi de zi Constituţia şi legile ţării iar sărăcia a devenit endemică (România este cea mai săracă ţară din UE), într-o ţară în care primarul Capitalei demolează în mod ilegal clădiri din patrimoniul istoric al Bucureştiului, afirmaţiile lui Ion Cristoiu devin în accepţiunea acestora un capăt din această ţară. 

Notă

[1] În data de 17 noiembrie 1994, Adrian Năstase îi adresa o scrisoare deschisă lui Ion Cristoiu, publicată în ziarul guvernului – „Vocea României” – la 18 noiembrie 1994, și în care fostul preşedinte al Camerei Deputaţilor îi aplica lui IC o corecţie: „Îmi apare tot mai sigur faptul că operaţia mitologică prin care vi s-a tăiat părul v-a afectat nu numai puterea, dar şi capacitatea de judecată […] Dvs scrieţi că Adrian Năstase o să vă facă să-l regretaţi la un moment dat pe preşedintele Ion Iliescu. Vă recunosc şi aici şcoala (nu spun care), dar mergând pe această cale s-ar putea să ajungeţi să-l regretaţi şi pe cel care (sic), cu atât devotament şi neţărmurită dragoste, l-aţi slujit şi lăudat înainte de Revoluţie. Remarc, în final, reorientarea gazetei dvs., care nu mai trăieşte din hoituri şi violuri, ca şi schimbarea dvs. la faţă, respectiv trecerea la şapcă. Vreau să cred că nu veţi continua pe aceeaşi linie a schimbării, într-o zi cumpărându-vă o bască. Ar fi păcat! În rest, să auzim numai de bine! Vă asigur şi de faptul că voi citi, în continuare, ziarele pe care le îndrumaţi statornic pe drumul democraţiei multilateral dezvoltate.” În 2008, Adrian Năstase era con-columnist cu IC la „Jurnalul Naţional”.