19 martie 1965: "Poporul nostru cinstește memoria tovarășului Dej"

Who knows the fate of his bones, or how often he is to be buried? Who hath the Oracle of his Ashes...?
 (Sir Thomas Browne, Hydriotaph). Cu acest motto își începe István Rév superbul articol (și) despre revizionismul istoric, titluit "Autopsii paralele". Dar subiectul este altul acum... 

Pe data de 19 martie, în anul de grație 1965, se stingea din viață Gheorghe Gheorghiu-Dej, în urma unui cancer galopant (Buletinul medical oficial, semnat de Prof. dr. Voinea Marinescu - Ministrul Sănătății și Prevederilor Sociale - și contrasemnat de Acad. dr. N. Gh. Lupu, de Prof. dr. Tiberiu Spîrchez, de Prof dr. Constantin Nicolau, de Prof. dr. Ioan Brukner, de Prof. dr. Constantin Anastasaiu, de Prof. dr. Octav Costăchel, de Conf. dr. Leon Bercu, de Dr. Alexandru Dumitriu, conținea următoarele informații: "În a doua jumătate a lunii ianuarie 1965, tovarășul Gheorghe Gheorghiu-Dej a prezentat semnele unei afecțiuni pulmonare, cu tuse și expectorații reduse sero-muco-sanghinolente. Examenul sputei nu a arătat nimic deosebit. La examenul radiologic s-a constatat un proces infiltrativ la nivelul hilului pulmonar drept. Controlul radiologic din prima decadă a lunii februarie a arătat persistența imaginei de infiltrații a hilului pulmonar drept. Examenele radiologice de control efectuate în a doua decadă a lunii februarie au arătat prezența unei formațiuni de aspect tumoral la nivelul hilului pulmonar drept. Tot în această decadă se observă clinic o mărire rapidă a ficatului, însoțită de subicter. Examenele clinice și de laborator au evidențiat prezența de formațiuni tumorale hepatice. La 2 martie 1965, examenele microscopice ale sputei au arătat prezența de celule neoplazice. Pe baza datelor clinice și de laborator s-a stabilit diagnosticul de neoplasm pulmonar și hepatic. Avînd în vedere gravitatea bolii diagnosticate, a fost invitat în țară un grup de specialiști reputați din străinătate, hepatologi, pneumologi și oncologi, care au confirmat diagnosticul. În cursul bolii s-a aplicat tratamentul corespunzător evoluției acesteia. Datorită caracterului agresiv și de diseminare a neoplaziei, boala a continuat să progreseze determinînd o evoluție gravă și rapidă cu instalarea unui icter intens și unei insuficiențe hepato-renale. În ziua de 19 martie, după ora 16, starea bolnavului s-a înrăutățit brusc; cu toate îngrijirile date, bolnavul a intrat în comă și a încetat din viață la ora 17.43" - publicat în Romînia liberă, Anul XXIII, nr. 6353, sîmbătă 20 martie, 1965). 

Doctorul Leon Bercu fusese medicul personal al lui Dej și se pare că Ceaușescu și Maurer îi interziseseră s-o informeze pe Lica Gheorghiu-Rădoi (fiica lui Dej) despre gravitatea bolii tatălui ei. Drept urmare, "Lica Gheorghiu nu l-a iertat niciodată pe dr. Bercu pentru faptul că i-a ascuns diagnosticul adevărat al bolii lui Dej și a refuzat să ia parte la funeraliile acestuia, organizate la cimitirul Filantropia la sfârșitul anilor '70 (copiii ei au fost însă prezenți la funeralii). Se poate bănui că Maurer și Ceaușescu s-au temut că Lica ar fi putut interveni la tatăl ei în favoarea lui Gheorghe Apostol, a cărui fiică, Geta, se număra printre cele mai bune prietene ale ei. Trebuie amintit și faptul că relațiile dintre Lica Gheorghiu și Elena Ceaușescu erau destul de reci. Cu diferite ocazii, aroganta Lica a refuzat avansurile Elenei (dețin informația de la fiul Licăi Gheorghiu, Gheorghe, care mi-a fost coleg de liceu și pe care bunicul său, Gheorghiu-Dej, l-a adoptat în 1963)" (Vladimir Tismăneanu, Stalinism pentru eternitate. O istorie politică a comunismului românesc, Iași: Polirom, 2005, p. 343 - nota 37). 

Ce a urmat a fost la propriu, cum ar spune van Gennep, un ritual de separare. Comunismul românesc va fi fost calificat el însuși pe muchia acestei borne - 1965. Au circulat multe teorii ale conspirației în jurul îmbolnăvirii lui Dej, dar ele nu fac obiectul unei analize cât de cât serioase (cea mai inflamată dintre ele trimitea la o presupusă iradiere a liderului comunist, cu prilejul unei vizite la Moscova). 

Am putea spune de la bun început că, din motive cât se poate de evidente, mișcările revoluționare tind să se concentreze pe tinerețe/ vitalitate. Iar atunci când mișcarea beneficiază și de o ideologie ateistă, chestiunea morții și a senectuții devine foarte complicată. Bolșevicii încercaseră să tranșeze această temă printr-un fel de incantație de transcendență: "un revoluționar e mort, trăiască revoluția!" Funeraliile eroilor Revoluției au fost de multe ori marcate de această găselniță declarativă. Iar atunci când și războiul s-a terminat (prilej cu care, din nou, răposarea devenea un soi de datorie față de patrie. punct), chestiunea morții și a vârstei înaintate au trebuit tratate, în sfârșit, de o manieră ne-eroică... 

Într-un articol din octombrie 2011 intitulat "Dictatorii primesc moartea pe care o merită" (și prilejuit de dispariția lui Muammar Gaddafi), Simon Sebag Montefiore făcea o foarte captivantă trecere în revistă a felurilor în care au murit mai mulți tirani de-a lungul istoriei. Extrem de savuroasă este maniera în care Montefiore croșetează cu ideea de ironie a sorții, oferind și aici exemple pe măsură: Stalin arestase foarte mulți medici, pe motiv de trădare, anterior acelui atac cerebral din 1953 și înainte să zacă în propria urină pentru mai mult de 12 ore, fără ca ai săi "curteni" să îndrăznească măcar a chema un doctor. Nu a fost asasinat precum Gaddafi, conchide Montefiore, dar a fost autorul propriei sale distrugeri. O altă idee la fel de incitantă se desprinde din același articol: "moartea unui lider democrat la mult timp după retragerea sa este o chestiune privată, dar moartea unui tiran este mereu un act politic care reflectă natura puterii sale. Dacă un tiran moare liniștit în pat în toată splendoarea autorității sale, moartea sa este un teatru al acelei puteri; dacă un tiran este executat în timp ce imploră îndurare, atunci și asta este o răsfrângere a naturii regimului prăbușit și reacția poporului împilat". Moartea lui Dej s-ar încadra, după această zglobie taxonomie, în categoria "mort în propriul pat" (nu discutăm boala și cauzele) și avem, desigur, tot teatrul adiacent - funeraliile naționale: www.youtube.com/watch 

Au urmat omagiile de rigoare: de la Tito ("Moartea neașteptată și prematură a marelui fiu al poporului romîn și revoluționar Gheorghe Gheorghiu-Dej, prim-secretar al Comitetului Central al Partidului Muncitoresc Romîn și președintele Consiliului de Stat al Republicii Populare Române, ne-a zguduit profund. În numele popoarelor iugoslave, al Comitetului Central al Uniunii Comuniștilor din Iugoslavia și în numele meu personal, vă adresez expresia condoleanțelor noastre celor mai profunde") până la John Gollan ("În numele Partidului Comunist al Marii Britanii, exprim cele mai profunde condoleanțe Partidului Muncitoresc Romîn și poporului romîn cu ocazia acestei grele pierderi. Gheorghe Gheorghiu-Dej a fost eminentul conducător al clasei muncitoare din Romînia în cele mai întunecate zile ale fascismului, cît și în construirea statului socialist romîn. Activitatea și exemplul său vor dăinui și triumfa"); 

și de la Ion Voicu - artist al poporului ("Vestea tristă pe care glasul crainicului a anunțat-o în amurgul zilei de 19 martie va rămîne adînc încrustată în sufletele milioanelor de oameni ce urmăreau cu înfrigurare și totuși cu speranță buletinul medical al stării sănătății tovarășului Gheorghe Gheorghiu-Dej. Tovarășul Gheorghe Gheorghiu-Dej a încetat din viață, dar pildele lui: puterea de muncă, înțelepciunea, dragostea sa față de patrie și popor, activitatea sa neobosită pînă în ultima clipă în fruntea Comitetului Central al Partidului, abnegația și devotamentul depus în tot cursul vieții sale glorioase vor rămîne un îndreptar sfînt, un imbold permanent pentru fiecare dintre noi în toate domeniile de muncă. 

Personal, profund îndurerat voi păstra o neștearsă amintire marelui om de stat, celui ce a sprijinit cu însuflețire dezvoltarea artei romînești și ridicarea prestigiului ei, în țară și peste hotare"), până la Ioan Sveț - mecanic de locomotivă la Depoul CFR Bacău ("În fața pierderii grele și a durerii pe care o încearcă în aceste clipe poporul nostru, ne strîngem și mai mult rîndurile în jurul partidului și guvernului, ne întărim hotărîrea de a munci din toate puterile pentru îndeplinirea exemplară a sarcinilor ce revin fiecăruia dintre noi, pentru înflorirea scumpei noastre patrii, Republica Populară Romînă"). 

Titlurile presei comuniste oscilau între "În impresionante adunări de doliu întregul nostru popor își exprimă unitatea de nezdruncinat în jurul partidului și guvernului țării" și "Exemplul său luminos ne va călăuzi totdeauna". Partidul, ca incarnare a raționalității istorice, a reprezentat specificul intervenției leniniste în practica politică a secolului XX. În acest sens trebuie privit și un titlu de genul: "Cinstind memoria marelui său fiu, poporul și-a manifestat atașamentul profund față de partid". Se întrezărește aici o licărire din incantația bolșevică de transcendență despre care vorbeam mai sus...   

Exista și o Comisie de partid și de stat pentru organizarea funeraliilor, care a decis în cel mai mic detaliu toate cele ce trebuiau îndeplinite cu acest prilej (din ea făceau parte Chivu Stoica, Emil Bodnăraș, Alexandru Drăghici, Ștefan Voitec sau Leontin Sălăjan): "1. Mitingul de doliu închinat memoriei tovarășului Gheorghe Gheorghiu-Dej va avea loc miercuri, 24 martie a.c. la ora 11, în Piața Republicii. 2. După mitingul de doliu cortegiul funerar se va îndrepta spre "Monumentul eroilor luptei pentru libertatea poporului și a patriei, pentru socialism", unde va avea loc înhumarea rămășițelor pămîntești ale tovarășului Gheorghe Gheorghiu-Dej. 3. În semn de omagiu, la ora 14.30, timp de 3 minute, se va întrerupe lucrul în toate întreprinderile și instituțiile din țară (cu excepția acelora unde condițiile de producție nu permit întreruperea lucrului); pe timpul întreruperii lucrului vor suna sirenele întreprinderilor, locomotivelor, vaselor fluviale și maritime, se va opri circulația trenurilor, automobilelor, altor vehicule și a pietonilor. 4. Mitingul de doliu și întreaga desfășurare a funeraliilor vor fi transmise de toate posturile de radio și televiziune ale Republicii Populare Romîne." (Romînia liberă, Anul XXIII, nr. 6357, marți 23 martie, 1965). 

De măsurile concrete de "prezervare" a memoriei "marelui fiu al poporului", s-au ocupat, desigur, Comitetul Central al PMR, Consiliul de Stat și Consiliul de Miniștri ale RPR. Neavând imaginația nord-coreenilor (vezi moartea lui Kim Il-sung), "ai noștri" l-au imortalizat pe Gheorghiu-Dej cum au putut:  

1. Editarea lucrărilor tovarășului Gheorghe Gheorghiu-Dej.

2. Editarea biografiei tovarășului Gheorghe Gheorghiu-Dej.

3. Ridicarea statuii tovarășului Gheorghe Gheorghiu-Dej în București și Cluj.

4. Amplasarea bustului tovarășului Gheorghe Gheorghiu-Dej la CC al PMR, MAN a RPR, Clubul C.F.R. "Grivița Roșie" din București și Casa de Cultură din Galați.

5. Plasarea unor plăci comemorative pe clădirile legate de activitatea tovarășului Gheorghe Gheorghiu-Dej în perioada ilegalității.

6. Organizarea unei săli memoriale la Muzeul de Istorie a Partidului (dedicată vieții și activității tovarășului Gheorghe Gheorghiu-Dej).

7. Instituirea unei burse republicane "Gheorghe Gheorghiu-Dej" pentru studenții merituoși.

8. Atribuirea numelui de "Gheorghe Gheorghiu-Dej" următoarelor:

            a). Orașului Onești.

            b). Combinatului siderurgic Galați.

            c). Hidrocentralei "16 Februarie" de pe Argeș.

            d). Combinatului chimico-metalurgic din Baia Mare.

            e). Institutului Politehnic din București.

            f). Casei de cultură a studenților din Cluj.

            g). Unei școli medii de cultură generală din Bârlad (orașul de baștină)

            h). Unui bulevard și unei piețe din București, precum și unor piețe și străzi din alte orașe importante ale țării.

9. Emiterea unui timbru memorial cu efigia tovarășului Gheorghe Gheorghiu-Dej.

Pentru "bărbatul de stat" care a simulat desatelizarea pentru a evita în fapt destalinizarea, moartea din 1965 a venit destul de brusc, dar cumva izbăvitor (și asta numai dacă ne gândim la soarta unor Mussolini, Saddam Hussein, Hideki Tōjō, Vidkun Quisling, Ceaușescu și câți alții). Potrivit aceluiași Montefiore, nu există realizare mai mare pentru un dictator decât aceea de a muri în propriul pat (maladia graduală poate face asemenea "minuni": controlul dictatorial al timpului, locului și consecințelor morții). Și deși nu a murit de "boala insurecției" (de obicei violentă), Dej nu a reușit să gestioneze și consecințele morții sale: succesorii! A trăit totuși destul cât să lase urme adânci (epurări, gulag național, colectivizare, ș.a.m.d.), dar nu a mai apucat să-și testeze haina de lider reformist (pe care începuse s-o îmbrace foarte timid pe la începutul anilor '60, atunci când stabilea și primele contacte mai consistente cu Vestul). Una peste alta, rămâne a fi reținut ca un stalinist mai mic care s-a dus după tiparul stalinistului cel mare, acum aproape 5 decenii. "Poporul nostru și-l amintește cum poate"...       

sursa foto. fototeca.iiccr.ro/picdetails.php.