B2

Bodunescu P. Ion – născut la 16 martie 1933 în Târgu Cărbuneşti, judeţul Gorj, într-o familie de ţărani săraci material şi cu şapte copii. Din datele consemnate într-un referat de cadre din 1973 rezultă că este absolvent al Şcolii profesionale metalurgice de pe lângă uzina „Sadu”, unde a şi lucrat ca strungar în 1951. Anul următor a fost pedagog la şcoala profesională din Târgu Jiu, activând totodată şi în organizaţia UTC, inclusiv ca activist al Comitetului raional. A fost încadrat în MAI, Direcţia Regională Oltenia în 1953, activând ca ofiţer la serviciul de informaţii interne şi şef de birou până în 1968. Concomitent a urmat Şcoala de pregătire a cadrelor de securitate Bucureşti, liceul, Facultatea de drept – cursuri fără frecvenţă şi doctorat în drept internaţional, respectiv Universitatea de Marxism-leninism. Avansările şi retrogradările în funcţie s-au succedat astfel: adjunct al inspectorului şef al Inspectoratului Judeţean de Securitate Dolj (1968), inspector şef (1969), adjunct şi şef al Securităţii judeţului (1972), locţiitor şef direcţie şi propus pentru conducerea Inspectoratului judeţean Teleorman (1973). Fiind şi cunoscător al limbilor spaniolă şi italiană, s-a implicat în cercetările istoriei serviciilor secrete şi a publicat cărţi de specialitate prin derogările de la rigorile cenzurii surselor de informaţie. N-au lipsit nici acuzele de plagiat şi lucru cu „negri”. Cu toate acestea, referatul consemnează următoarele: „Din aprecierea conducerii ministerului rezultă că are o bună pregătire profesională şi militară, iar în cei 20 de ani de activitate a acumulat o bogată experienţă în munca de securitate. În funcţiile avute s-a remarcat ca un ofiţer capabil, cu iniţiativă în muncă, hotărît în îndeplinirea sarcinilor primite. A întreprins măsuri de perfecţionare a activităţii de supraveghere şi de prevenire a fenomenelor negative din unele obiective şi de depistare a unor elemente duşmănoase. Este receptiv la propunerile ofiţerilor din subordine şi se preocupă de îndrumarea acestora. În funcţia actuală dovedeşte competenţă în coordonarea sectorului de care se ocupă, iar prin controalele efectuate la inspectoratele judeţene şi-a adus contribuţia la depistarea unor neajunsuri ale muncii. Este corect în relaţiile cu subordonaţii, se bucură de autoritate în rândul acestora, are comportare corespunzătoare în familie şi societate (...) Mai mulţi ani a membru al biroului Comitetului judeţean de partid Dolj. În activitatea sa manifestă uneori lipsuri: tendinţă de subapreciere a colaboratorilor. Este decorat cu ordine şi medalii ale R.S. România”.  La 12 octombrie 1984 a fost eliberat din funcţia de şef al Inspectoratului Judeţean Teleorman şi numit şef al celui din judeţul Mehedinţi. După „revoluţia din decembrie 1989” a continuat să publice articole cu iz nostalgic în „România Mare”, „Europa” şi „Politica”. În primul semestru al anului 2003 era decanul Facultăţii de Drept a Universităţii „Dacia” de la Băile Herculane, care continua să funcţioneze deşi i-a fost retrasă autorizaţia de funcţionare prin HG 1026/2001 şi 410/2002. 

Boeriu Gheorghe – plutonier-major în 1948-1950, funcţionar operativ în Direcţia Regională a Securităţii Poporului Bucureşti, fost strungar. 

Bogăţeanu (?) – ofiţer sub acoperire, medic oficial al Penitenciarului Aiud. Le aplica deţinuţilor politici tratamente care le grăbea sfârşitul, atunci când nu-i lăsa să moară fără nici un fel de tratament medical. 

Bogdan Dorin – colonel în 1981 în Centrul de Informaţii Externe, coordonator al grupului care se ocupa de Postul de Radio „Europa Liberă. Documentele de arhivă accesibile până la această dată, coroborate cu informaţiile de presă, susţin ideea implicării grupului în moartea prin cancer a trei dintre directorii obiectivului vizat: Noël Bernard (23 decembrie 1981), Mihai Barbu Cismărescu (26 februarie 1983) şi Vlad Georgescu (13 noiembrie 1988). Implicarea în acest ultim caz este documentată prin concluzia unei note de patru pagini, datată iunie 1982: „Concomitent, vor fi completate datele actuale de cunoaştere (domiciliul său din Munchen, programul zilnic, preocupări extraprofesionale, deplasări etc.) şi se vor pregăti condiţiile pentru trecerea la neutralizarea sa completă”. 

Bogdan Hary – colonel în 1957, şeful Direcţiei Aprovizionare  şi Gospodărire M.A.I.; în 1960, şef direcţie tehnică administrativă, Direcţia Spate din M.A.I. A fost şi şef al Direcţiei Secretariat. 

Bogdan Iacob – plutonier major, erou post-mortem, născut la 12 aprilie 1922 în comuna Alecuş, judeţul Alba. Ca fiu al unei familii cu găspodărie mică, a absolvit şase clase elementare, după care a lucrat pământul familiei timp de doi ani. În 1938 a renunţat la munca câmpului pentru calificarea în meseria de lăcătuş după angajarea într-un atelier din Bucureşti. A efectuat stagiul militar începând din 1943 în Batalionul 2 Pontonieri, fiind lăsat la vatră în 1946. Ulterior, s-a mutat şi a lucrat la Braşov, unde a fost primit în PCR în octombrie 1947. După unsprezece luni a fost încadrat în Direcţia Regională de Securitate Braşov cu gradul de plutonier major şi a fost remarcat pentru că merite precum „pasiune în muncă, punctualitate şi răspundere în executarea ordinelor şi sarcinilor primite”. Drama vieţii sale s-a consumat în noaptea de 18/19 noiembrie 1948, când, împreună cu plutonierul Nicolae Albuşoiu, a pătruns în casa unui legionar unde executau un „post de capcană (...) pentru a captura un trădător de patrie”, care i-a împuşcat mortal. Lupta s-a dat între cei doi subofiţeri şi „trădătorul” însoţit de o „femeie, complice”. Confruntrea sângerosă a provocat identificarea şi prinderea a celor doi supravieţuitori în decembrie 1952, deoarece au uitat „la locul faptei” o raniţă, un buletin de identitate şi o scrisoare; bărbatul s-a împuşcat în momentul capturării. Pe baza acestor indicii, Securitatea a mai realizat şi misiuni de urmărire a legionarilor consideraţi complici. Ca recompensă, colonelul Vasile Achimescu, şeful Direcţiei Personal, propunea ca fiecare din numele celor doi  subofiţeri „să fie înscris în «Cartea de onoare» a Consiliului Securităţii Statului”. În logica regimului, „pentru a cinsti memoria acestor doi subofiţeri, care şi-au dat viaţa în misiunea ce le-a fost încredinţată, colectivul de conducere al Inspectoratului Judeţean de Securitate Braşov propune să fie declaraţi eroi post-mortem ai Securităţii Statului”. Cererea a fost aprobată prin „Ordinul Preşedintelui Consiliului Securităţii Statului Nr. 55 din 25 august 1968”, prin care a fost declarat „erou”, numele înscris în „Cartea de Onoare” a C.S.S. şi cea a unităţii din care a făcut parte. În plus, la aniversările înfiinţării Securităţii şi la zilele festive, comandanţii de unităţi erau obligaţi să ia măsuri pentru amenajarea mormintelor „eroilor” şi depunerea de coroane, păstrarea unui moment de reculegere la aniversarea din 30 august 1968, invitarea unor membri ai familiilor la aceste festivităţi, sprijinirea în primirea drepturilor băneşti legale sau alte forme de ajutor. 

Bogdan Teodor – locotenent în februarie 1965 în Direcţia Regională de Securitate Bucureşti, implicat în urmărirea informativă a fostului deţinut politic Radu Ciuceanu. Ofiţerul a întocmit şi semnat „Nota biroului” pe o notă informativă furnizată locotenentului Ion Dumitru de către informatorul „Vasile Ion”, implicat în urmărirea „obiectivului” Ilie Rădulescu. Avansat între timp la gradul de maior şi numit în funcţia de şef al Serviciului de evidenţă operativă din cadrul CID-SCAS, la 12 martie 1984 a fost nominalizat astfel într-un „Plan privind desfăşurarea pregătirii de specialitate în l martie 1984”: „2. Baze de date realizare la CID. Stadiul actual şi perspectivele de dezvoltare. Metode şi tehnici folosite pentru organizarea, întreţinerea şi exploatarea lor. – Prezintă baze de date din Centrul de calcul – colonel Moldoveanu Flavian şi maior Bogdan Teodor”.           După numai o jumătate de an apare nominalizat din nou în contextul în care, la 17 august, locotenent-colonelul Alexandru Popescu l-a surprins pe maiorul Nicolae Olteanu consultând la fişierul cu litera „L” fişa lui Lăzăroiu Dumitru Felician, prin încălcarea normelor de muncă; maiorul Bogdan a fost nevoit atunci să prelucreze măsurile organizatorice. Întâmplarea scoate la lumină posibilitatea reală de falsificare a dosarelor încă din acea epocă, un argument în plus fiind şi prezenţa mai multor numerotări pe file. 

Bogdănescu Ion – sublocotenent, fost legionar, membru al grupului de torţionari condus de Eugen Ţurcanu în Penitenciarul Piteşti. În loc de a fi condamnat pentru atrocităţile fără precedent comise cu sânge rece, i s-a permis să-şi continue studiile de medicină. A practicat meseria la dispensarul Măguri-Răcătău, până la pensionare. În anchetele antievreieşti din anii 1945-1960 a răspuns de sioniştii din Ardeal şi Banat. 

Bogdanovici Ion – sublocotenent la Direcţia de Anchete Penale, posibil acelaşi cu cel de mai sus, cu numele românizat. 

Bogoli Ilie – plutonier-major în 1948-1950, şef problemă în Direcţia Regională a Securităţii Poporului Bucureşti, fost mecanic 

Bohâlţea Romu – născut în 1934 în Proviţa de Sus, judeţul Prahova. Calificat ca electrician şi cu diplomă de jurist şi cursant postuniversitar, membru de partid din 1957. Absolvent şi al Şcolii de partid cu durata de un an. Colonel la 12 octombrie 1984 (cu 12 ani vechime), comandantul Securităţii judeţului Călăraşi (3) propus a fi numit şef al Inspectoratului Judeţean al Ministerului de Interne.

Boian Viorel – locotenent-major în ianuarie 1958, deschizător al unui „Dosar de urmărire informativă a călugărului Boca Zian Arsenie de la Mănăstirea Prislop”, acţiune aprobată de maiorul Iosif Kasza, comandantul Direcţiei regionale Hunedoara. 

Boico Mihail – născut la 26 martie 1912 în comuna Frasin, judeţul Suceava. Familia Roman şi Elena Boico era de origine evreiască, migrată peste Nistru din ţinututile ucrainiene. Animat de convingeri comuniste, în 1931 a aderat oficial la organizaţia atee, antiumană şi antinaţională patronată vizibil de „revoluţionarii de profesie” instalaţi la Kremlin cu ajutor german şi american. Vocaţia „internaţionalistă” l-a purtat pe îndepărtatele meleaguri iberice, unde a plecat în 1936 ca voluntar de partea republicanilor spanioli. Înfrângerea acestora l-a obligat să revină precipitat în „patria socialismului biruitor”, unde s-a înrolat în Armata Roşie după atacul coaliţiei Axei. În mai 1945 a revenit în ţară profitând de crearea „diviziilor de panduri” dintre militarii români căzuţi prizonieri. Ca maior în cadrul Diviziei „Tudor Vladimirescu”, revenită de pe frontul de vest, a participat la sovietizarea armatei şi societăţii româneşti ca instrument al ocupantului. La început a fost încadrat în temuta Brigadă Mobilă a Direcţiunii Generale a Siguranţei, nucleul viitoarei Securităţi. Ca recompensă pentru activitatea depusă dar şi datorită căsătoriei cu fiica adoptivă a lui Vasile Luca, la 26 iunie 1947 a fost înaintat la gradul de locotenent-colonel, iar spre sfârşitul anului a fost numit locţiitor politic al Comandantului Trupelor de Grăniceri, devenite din 15 octombrie parte a Secretariatului General pentru Trupele M.A.I. (împreună cu jandarmii şi pompierii). A participat la şedinţele convocate de ministrul Teohari Georgescu pentru definitivarea schemelor de organizare a aparatului politic în formaţiunile M.A.I. Astfel, în urma hotărârii luate în şedinţa din 23 martie 1949 de a se lua legătura cu Direcţia Superioară Politică a Armatei, s-a ţinut şedinţa obţinându-se ajutor teoretic şi material, discutat ulterior şi studiat în colectiv de locţiitorii politici de la formaţiuni: general-maior Ştefan Seciu, coloneii Boico şi Iacob Bulan, locotenent-colonelul Mihail Bălţeanu şi maiorii Guţan, Mircea Ungureanu, Corneliu Fulga şi Atanasie Pascu. Au urmat alte şedinţe la 24, 26, 28 mai şi 1 iunie 1949, finalizate cu propunerile înaintate şi acceptate de CC al PMR privind schema organizatorică şi atribuţiile Aparatului Politic al MAI, întocmită pe baza a „trei exmplare din materialul asupra muncii politice în Armata Sovietică”. Gradul de general-maior l-a primit în august 1949, iar peste doi ani a fost decorat cu Ordinul sovietic „Steaua Roşie”. Ascensiunea a continuat cu funcţia de comandant al trupelor de grăniceri (30 decembrie 1950-1 noiembrie 1952). Căderea în dizgraţie a fost bruscă, consecinţă directă a luptei pentru putere între gupările din fruntea PCR: „naţională” şi moscovită”. La numai câteva luni după îndepărtare a fost criticat în faţa cadrelor superioare ale Securităţii de fostul său comandant, ministrul de Interne, aşa după cum demonstrează documentul intitulat „Şedinţa de lucru din ziua de 11 februarie 1953 cu directorii regionali pentru analiza modului cum a fost aplicat ordinul tov. ministru Drăghici cu privire la agentura informativă şi Hotărârea CC al PMR cu privire la arestările abuzive”: „Şeful Serviciului de Informaţii Grăniceri dă dovadă de lipsă de simţ de răspundere cras, în primul rând că tovarăşul nu merge pe teren, toată ziua stă numai în birou, întrebuinţând mai mult tovarăşii subalterni ca ei să meargă pe teren. Ei au o concepţie foarte greşită despre graniţă, ei văd numai graniţa titoistă, restul este pasiv. Tovarăşii trebuie să ştie că mai există încă o lungime de graniţă. La baza acestei pasivităţi stă atitudinea lui Boico, de aceea trebuie terminată cu această poziţie pasivă şi să ne punem serios pe treabă”. În comparaţie cu soarta tragi-comică a socrului – arestat, anchetat şi dovedit ca fost informator al Siguranţei, judecat, condamnat şi mort în detenţie – a fost trecut în rezervă şi numit director adjunct al Uzinelor „23 august”, foste Malaxa. Totuşi, în anii care au urmat a avut de suportat şicanele reprezentanţilor regimului politic la a cărui aducere în ţară contribuise cu tot entuziasmul. A decedat la 10 aprilie 1972, an în care soţia şi fiica vitregă au emigrat în Occident. 

Boitman Kupfer – anchetator al grupului de partizani „Haiducii Muscelului”, grupurile Arsenescu şi Arnăuţoiu, sfârşitul anilor 1950. 

Bojin Marius – locotenent-major la 20 septembrie 1961, primitor de la sursa „Predeal” a unor informaţii privind pe fostului deţinut politic Gheorghe Simionescu, fost preşedinte al organizaţiei Sectorului II al Capitalei a Partidului Naţional Ţărănesc, condamnat la 5 ani detenţiune riguroasă şi 5 ani degradare civică pentru crima de complot, respectiv 20 de ani de muncă silnică şi 10 ani degradare civică pentru crima de uneltire contra ordinii sociale şi 5 ani închisoare corecţională şi 20.000 lei amendă pentru instigare la delictul de trecere frauduloasă a frontierei. Justiţia a dispus executarea pedepsei cea mai grea de 20 de ani de muncă silnică, transformată în 20 de ani temniţă grea şi 10 ani degradare civică.

Bolat – maior la 14 septembrie 1988, Braşov. Furnizor de date într-un raport înaintat Direcţiei I Informaţii Interne (UM 0729) despre vizita unui grup de ziarişti vest-germani.  

Bolânu Gheorghe – fost şofer, maior în mai 1959 la Securitatea din Constanţa. În 1994 a fost evocat astfel de una din victimele sale, medicul militar dr. Ovidiu Dinulescu: „În regimul comunist s-a văzut şi «minunea» asta: arestarea într-o noapte a unui întreg spital militar! E vorba de Spitalui Militar Constanţa. În anul de «graţie 1959», în noaptea de 8 spre 9 mai (să notăm ziua sărbătorească: 9 mai, «Ziua victoriei împotriva fascismului»), din 11 medici şefi de secţie, care serveau spitalul, 8 au fost arestaţi. Astfel, practic, spitalul a fost paralizat, în imposibilitate să mai funcţioneze. Şi nici n-a mai funcţionat vreme de 7-8 luni. Bolnavii au fost dislocaţi pe la alte spitale, iar la poarta acestuia s-a pus lacăt (...) Arestarea noastră a decurs după acelaşi tipic, aplicat fiecăruia în parte. În noaptea arestării, pe la miezul nopţii, mă întorceam din oraş, venind de la o vizită făcută prietenului meu, doctorul Tiberiu Turculeţ. La ora aceea eram necăsătorit şi deseori ne petreceam serile împreună, ascultând muzică, comentând vre-o carte sau... înjurând regimul. În faţa blocului am observat o maşină mare, neagră, dar nu i-am dat atenţie. Am urcat la mine în garsonieră. N-am apucat însă bine să-mi scot hainele şi asunat la uşă. Brusc, în încăpere au năvălit cinci ofiţeri. L-am recunoscut imediat pe maiorul Gheorghe Bolânu, securist, fost şofer (azi general de securitate, pensionar MAI), maiorul de contrainformaţii Gheorghe Jarnea (azi colonel de Securitate, pensionar MAI) şi căpitanul securist Georgescu; ceilalţi doi îmi erau necunoscuţi. Le-am cerut mandatul de percheziţie. Mi l-au arătat, dar nu era semnat de procurorul militar, aşa cum cereau regulamentele militare, ci de cineva de la Securitate. La observaţia mea, maiorul Bolânu a ripostat: «Ce atâta birocraţie, tovarăşe maior! Nu te plângi dumneata mereu că ne sufocă birocraţia comunistă? Uite, acum o mai simplificăm şi noi».  Percheziţia a fost făcută la sânge, cum se spune. Mi-au luat ceas, stilou, aparat de fotografiat, bani... n-au cruţat nimic. La terminarea percheziţiei, naiv am întrebat: «Nu întocmiţi un proces verbal?» Mi-a răspuns Bolânu: «Îl întocmim, dar nu acum. Acum n-avem timp. Hai!» Am fost pus să-mi iau un costum civil. Cu ochelarii la ochi, conform ritualului, ca şi cum n-aş fi ştiut unde e Securitatea, m-am trezit într-o celulă cu alţi doi civili arestaţi”. De remarcat este că deşi ancheta a fost lipsită de violenţa fizică şi doar pigmentată cu cea verbală, totuşi pedepsele au fost „exemplare”: cf. art. 209, pct. 2, literele a şi b, Cod Penal, adică „uneltire contra ordinii sociale”. Cu gradul de colonel în cadrul Direcţiei Generale de Informaţii Externe, în timpul investigaţiilor făcute din ordinul lui Ceauşescu în 1968 a arătat cu sinceritate „că el cunoaşte unele cazuri de ofiţeri de securitate care au fost îndepărtaţi din funcţiile lor numai pentru că nu aveau arestări” . Cu gradul de general-maior şi şef al UM 0920/F, la 14 aprilie 1976 a semnat noul „Plan de măsuri în acţiunea «Construcţia»”, adică verificarea şi asigurarea contrainformativă a cetăţenilor trimişi la muncă în străinătate. A fost trecut în rezervă prin decizia Secretariatului CC al PCR din 12 septembrie 1978. 

Boldeanu Dumitru – maior SRI în 1995, fost comandant al SRI Brăila, şef al filialei locale a Societăţii mobiliare „Gelsor”, implicată în „privatizarea Securităţii” prin relaţiile de profil. 

Bolintineanu (n. Balint) Gh. Ioan – născut la 12 august 1914 în comuna Mireşul Mare, judeţul Maramureş. Fiu de român invalid de război şi proprietar al unui mic lot de pământ arabil şi al unei cârciumi până la decesul prematur survenit în anul 1920. Fratele defunctului a fost „chiabur” cu 30-35 ha şi fruntaş PNŢ. Orfanul a urmat patru clase elementare în comună şi un an la Gimnaziul teoretic din comuna Şomcuţa Mare (1936), apoi Şcoala de arte şi meserii din Baia Mare, specializarea lăcătuş-mecanic. După un an de muncă ca zilier la exploatarea minieră din Baia Sprie a urmat perioada stagiului militar la Regimentul 87 Infanterie din Satu Mare, fiind lăsat la vatră cu gradul de sergent TR şi numele românizat. În 1936 a revenit la vechiul loc de muncă ca lăcătuş şi responsabil cu încărcarea minereului, făcând parte şi din organizaţia naţionalistă „Liga antirevizionistă”, replică la „Liga revizionistă” iredentistă maghiară. În 1938 a fost concediat pentru falsificarea documentelor de lucru, apoi a lucrat ca funcţionar la „Banca Populară” şi Primăria Baia Sprie. Frecventând casa de cultură „Casina română”, în 1940 a fost supus unei percheziţii pentru o pretinsă activitate politică de dreapta. Acuzaţia nu s-a verificat, fiind doar victima nevinovată a urii unui comisar de la Siguranţă. După cedarea nord-vestului Transilvaniei, în toamna anului 1940 a fost concediat de ocupanţi, fiind astfel obligat să se refugieze la Braşov, unde a lucrat cinci ani ca lăcătuş la fabrica de avioane. După „revoluţia de eliberare naţională, antifascistă şi antiimperialistă de la 23 august 1944” a trecut de la fireştile simpatii naţionale (PNŢ şi eliberarea teritoriilor cedate) la asumarea responsabilităţii grupei sindicale şi slujirea ocupantului sovietic, fapt apreciat astfel: „a mobilizat muncitorii în acţiunile întreprinse de partidul nostru, dar uneori manifesta anarhie şi se punea în fruntea nemulţumiţilor”. Intrarea în partid a avut loc în octombrie 1946, după mutarea la postul de radio Bod, unde „în urma ajutorului primit, a devenit mai conştient (sic!), lichidând cu lipsurile pe car ele-a avut anterior”. În conformitate cu practica vremii, în ianuarie 1948 a fost trimis la o „fabrică de revoluţionari de profesie”, cu durata de numai trei luni. Imediat a urmat ascensiunea mult dorită: secretar de plasă, instructor al Comitetului Judeţean şi secretar al sectorului V. Încadrarea ca ofiţer în Ministerul de Interne s-a realizat în mai 1949, direct cu gradul de căpitan politic: locţiitor politic la direcţiile regionale de Securitate Stalin (Braşov) şi Caransabeş, şeful Secţiie Politice din Direcţia Generală şi secretar prim al Comitetului de partid din Minister (1953-1955). Pentru că „s-a achitat în mod constiincios de sarcini, a dat dovadă de iniţiativă, spirit de organizare şi orientare politică şi a luat parte la o serie de acţiuni operative de securitate (...) a fost decorat cu «Ordinul Steaua R.P.R., clasa a IV-a» şi cu mai multe medalii şi avansat în gradul de maior şi lt.-col. la excepţional”. Ca lipsuri i se reproşa atitudinea împăciuitoare faţă de abaterile membrilor de partid, participarea la „discuţii neprincipiale cu anumiţi tovarăşi cu munci de răspundere din M.A.I.”, loc unde „lua deseori măsuri de unul singur şi nu a controlat şi ajutat în mod suficient aparatul Comitetului de partid”. În decembrie 1958 a fost mutat ca şef al Serviciului 8 din Direcţia a II-a Contraspionaj, unde a dat rezultatele aşteptate şi recompensate cu trimiterea la un curs se specializare în URSS, absolvit cu calificativul „bine”. Beneficiind de asemenea carte de vizită, la 7 august 1957 a fost propus în funcţia de şef  al Direcţiei Regionale MAI Constanţa. Ca metodă de lucru firească regimului, s-a remarcat prin faptul că „făcea presiuni asupra anchetatorilor să scoată cu orice preţ grupuri contrarevoluţionare”. Ulterior a fost avansat colonel şi general-maior şi mutat în aceeaşi funcţie la Inspectoratul de Securitate al Judeţului Braşov, unde a semnat la 25 iunie 1868 un „Raport cu privire la unii ofiţeri şi subofiţeri de securitate, activi şi din rezervă, care s-au evidenţiat în mod deosebit în lupta cu duşmanii clasei muncitoare”, întocmit de maior Ionel Gherman, şeful „Organului Personal”. În perioada braşoveană a fost poreclit „bătrînul”, conform mărturiei despre anul 1965 a ofiţerului „limbut” ascuns sub pseudonimul „Arthur Munteanu” în „romanul” Un sfert de veac de Securitate: „La comanda Direcţiei se afla un colonel înalt şi uscăţiv, de circa 60 de ani şi după cum avea să constate Arthur era un om deosebit de competent profesional, cu o personalitate puternică şi autoritară ce impunea respect şi chiar subordonaţilor care-l porecliseră «Bătrânul». Deşi provenit din mediul muncitoresc, cu studii făcute mai mult la fără frecvenţă, era un autodidact care reuşise să acumuleze cunoştinţe solide în mai multe domenii (...) Mai târziu, după ce învăţase să-l cunoască mai bine, Arthur şi-a dat seama că «Bătrânul» nu uita niciodată nimic şi când te aşteptai mai puţin găsea monentul să dezvăluie o ispravă sau alta a unui ofiţer, urmărind probabil pe lângă mobilul educativ şi obţinerea unui efect de public, ca la teatru”. Conform aceluiaşi ofiţer, unele întâmplări hazlii din epocă „atestă umorul «Bătrânului» dublat de sufletul său nobil care-l împiedica să ia măsuri drastice împotriva subalternilor care comiteau abateri”. Spiritul practic al regimului a ajuns să fie aplicat şi de „căţeii” partidului astfel: „Pe vremea aceea, prin grija Bătrânului cantina Securităţii era foarte bine aprovizionată cu de toate, se mânca excelent la nişte preţuri mai mult decât modice. Ba mai mult, întrucât începuse să se resimtă lipsa unor produse alimantere de pe piaţă, tot din iniţiativa Bătrânului, pe lângă cantină începuse să funcţioneze un mic magazin de unde ofiţeriiputeau să se aprovizioneze cu alimentele de bază cum ar fi carne, mezeluri, conserve, unt, caşcaval, etc. la preţuri de producător. Au fost unele voci de protest din afară şi din partea unor şefi de la Bucureşti, însă Bătrânul le-a închis gura motivând că atâta timp cât partidul utiliza acest sistem la scară chiar mai mare, nu vedea de ce ofiţerii de securitate care erau şi ei «activişti ai Partidului într-un sector special» nu se puteau bucura de acest mic privilegiu, cu atât mai mult cu cât în acest fel erau scutiţi de a mai consuma din timpul de serviciu pentru a se aproviziona”. După o misiune de doi ani în Africa, odată revenit memorialistul „a aflat că se produseseră unele schimbări, cea mai mare şi mai dezamăgitoare pentru el fiind pensionarea oarecum fortuită a Bătrânului ca urmare a unui dezastruos incendiu întâmplat în 1975 la o importantă uzină constructoare de maşini, soldat cu imense pagube materiale, în legătură cu care a fost acuzat aiurea-n tramvai că cică n-ar fi luat toate măsurile de prevenire cuvenite. În locul lui fusese numit ca şef al Inspectoratului Ministerului de Interne un general adus de la Bucureşti, un om cumsecade şi cu «frica lui Dumnezeu» şi acesta, dar departe de ceea ce însemnase Bătrânul ca personalitate, competenţă şi prestanţă”. 

Bolintineanu G. – locotenent-colonel la 4 aprilie 1972, adjunct şef serviciu la Inspectoratul Judeţean de Securitate Maramureş. Redactor şi cosemnatar a unui raport trimis Direcţiei I Informaţi Interne cu date despre fotografiile ilegale făcute din avionul „Tarom” de Simion Dan, fotoreporter  Agerpres. 

Bolucea – locotenent nominalizat de fostul deţinut politic Gheorghiţă Savel în „lista ofiţerilor politici anchetatori care timp de 43 sau poate 45 de ani l-au urmărit zi şi noapte (pe G.S. , din 1947 până în 1993) angajând pe urmele sale, cu plată sau şantaje, ameninţări, alţi zeci de informatori turnători sau denunţători (...) G.S.: Toţi aceşti trădători de neam (57) la număr, adunaţi din dosarul de la CNSAS, care potrivit Legii 187/1999, au făcut parte din marea masă a membrilor fostei Securităţi, au făcut poliţie politică. Au secătuit visteria şi economia ţării cu lefurile exorbitante ce le primeau pentru ca să-şi terorizeze neamul românesc. Au practicat cele mai aberante şi odioase metode pentru supunerea şi sovietizarea neamului. Au lichidat fizic sute de mii de români din toate categoriile sociale, fără alegere şi din toate vârstele. Ei sunt adevăraţi criminali care au terorizat, şantaj, plătiţi, cu arginţii lui Iuda şi au făcut să cadă atâtea suflete în cel mai abject păcat al delaţiunii, al turnătoriei. 

Bonca Valeriu – căpitan la 30 august 1984 în Securitatea judeţului Bistriţa-Năsăud, nominalizat astfel în „Notă de analiză în DUI «Scriitorul»” privind pe Nicu Steinhardt, întocmită de Direcţai I Informaţii Interne: „La data de mai sus a fost analizat la Direcţia I DUI privind pe Steinhardt Nicu Aurel cu participarea lt.-maj. Marin Nicolae din Serviicul III, mr. Robu Iosif, Securitatea Municipiului Bucureşti, lt.-col. Nagy Vilhelm, Securitatea Judeţului Cluj şi lt.-col. Bob Ioan de la Securitatea Judeţului Maramureş. A fost prezentată situaţia operativă în caz rezultînd că, urmare a recentelor măsuri întreprinse în scop preventiv, au apărut aspecte care reclamă iniţierea unor noi măsuri (...) 2. Întrucît la cenaclul literar din oraşul Beclean, judeţul Bistriţa-Năsăud, unde periodic merge şi Steinhardt Nicu Aurel, se întîlneşte cu elemente semnalate cu manifestări politice necorespunzătoare între care Teohar Mihadaş, fost condamnat, Săplăcan Radu, profesor, lucraţi în DUI, se va acţiona pentru cunoaşterea acţiunilor necorespunzătoare preconizate. Termen: permanent. Răspund: Lt-maj. Marin Nicolae; ofiţerii care au cazurile în lucru; cpt. Bonca Valeriu – Sec. Jud. Bistriţa-Năsăud”. 

Bonda (Bodnar) Ervin – fost ofiţer în armata republicană spaniolă şi maquis, încadrat în Securitate şi utilizat în exercitarea de presiuni asupra liderului sionist A.L. Zissu pentru deschiderea de negocieri economice pentru liberalizarea emigrărilor în Palestina. 

Bondoc Florea – plutonier-major în 1948-1950, funcţionar operativ în Direcţiunea Regională a Securităţii Poporului Bucureşti, fost curelar. 

Bondrea – locotenent-major în august 1965, Serviciul 3, Biroul 1, Direcţia Regionlă a Securităţii Braşov. 

Borănescu – locotenent la 12 noiembrie 1976, Inspectoratul Judeţean Prahova al Ministrerului de Interne, participant – împreună cu locotenentul-major Ticu Dobre, locotenent-colonelul Nicolae Bică şi căpitanul Ion Badea – la percheziţionarea domiciliului dizidentului sindicalist Vasile Paraschiv. 

Borbely Iosif – în anii 1950 era ofiţer la Securitatea din Petroşani. 

Borcan Constantin – locotenent-colonel la 15 octombrie 1971, ofiţer specialist III, numit în colectivul de conducere al Direcţiei a IV-a Contrainformaţii Militare. 

Borcan (?) – sublocotenent în 1950, şeful comandamentului Securităţii din comuna Balaci, judeţul Teleorman. În încercarea de a-l recruta ca informator pe fostul deţinut politic Ştefan Ion, l-a şantajat cu promisiunea de ajutor pentru terminarea stusiilor liceale, întrerupte brusc prin arestarea, anchetarea, judecarea, condamnarea şi detenţia pe motive politice. 

Borcea Aurel – căpitan în 8 iunie 1968, nominalizat astfel într-un „Referat privind abaterile săvârşite de unele cadre din fosta Direcţie regională de securitate Banat”: „Lt.-col. Balaş Teodor, fost şef al Secţiei personal la Direcţia Regională de Securitate Banat, apoi şeful Secţiei de Contrasabotaj la Inspectoratul Judeţean de Securitate Arad, cu toate că ştia, încă din anul 1965, de la mai mulţi ofiţeri, printre care cpt. Kiraly Ion, cpt. Borcea Aurel, cpt. Gruia Gheorghe, lt.maj. Darău Petre şi alţii, despre abuzurile şi ilegalităţile comise în muncă de către mr. Kecskemety Ştefan şi Simionescu Gheorghe, nu a propus luarea măsurilor corespunzătoare”.