Home | Investigaţii | Documente inedite | | Povestea mormântului cu stâlp roșu

Povestea mormântului cu stâlp roșu

Autor:Mihai Burcea

| 22.04.2018

Am găsit în calculator câteva fotografii pe care le-am realizat mai demult la mormântul inimosului militant socialist I. C. Frimu (n. 4/16 oct. 1871 – d. 6/19 febr. 1919) de la Cimitirul „Sfânta Vineri” din Calea Griviței (25 septembrie 2009). 

Osemintele sale au fost readuse aici în perioada 1991–1992, după dezafectarea Monumentului eroilor luptei pentru libertatea poporului și a patriei, pentru socialism (Mausoleul din Parcul Carol), unde fuseseră transferate și îngropate în anii ’60, după inaugurarea necropolei, în 1963.

Soții Frimu împart locul de veci cu alte 2 familii: Christea și Bumbăcea (Bontaș e familia soției). Știu că inginerul Vasile Bumbăcea (n. 1924 – d. 1999) a  fost un mare ștab comunist; fost locțiitor al ministrului Construcțiilor (1956–1957); instructor la Sectorul construcții al Direcției economice a CC al PMR (1957–1958); vicepreședinte al Comitetului de Stat pentru Construcții, Arhitectură și Sistematizare (1965, 1966); vicepreședinte al Comitetului pentru Problemele Consiliilor Populare (mai – nov. 1974); ministru al Construcțiilor Industriale (nov. 1974 – 1978); director al Trustului de Construcții Industriale din Cluj-Napoca (1978 – 1980); consilier al Președintelui RSR și vicepreședinte al CSP (1980 – 1983); adjunct al șefului Secției gospodăriei de partid a CC al PCR (1983–1988)[1]. Din această ultimă funcție a fost scos ca „necorespunzător” și trecut pe linie moartă. În anii ‘70-‘80, Bumbăcea a fost un demnitar foarte puternic în nomenclatura partidului. Îmi aduc aminte că prin 2006, 2007, i-am luat un interviu răposatei Anca Petrescu, arhitecta-șefă a Casei Republicii/Palatul Parlamentului, chiar în vila acesteia de pe strada Urali. Eram cu tov. Bumbeș. Amândoi lucram la pagina de istorie recentă a EVZ. Aceasta ne-a mărturisit cât de greu a fost demolată vila lui Bumbăcea, care se afla în apropierea capătului Bulevardului Victoria Socialismului, vis-a-vis de Palatul Parlamentului de azi, undeva pe locul actualului sediu al Ministerului Dezvoltării Regionale și Administrației Publice. Bumbăcea a sperat până în ultima clipă că imobilul va fi salvat din calea tăvălugului sistematizării Centrului Civic, folosindu-se în acest sens de toată puterea de influență, însă Ceaușescu a aflat și a dat dispoziții clare privind lichidarea clădirii.

În fine, îl las baltă pe Bumbăcea, căci evocarea îl are în prim-plan pe idealistul luptător Frimu, de profesie tâmplar, „ucenic” al lui Gherea-tatăl, membru fondator al PSDMR (1883) și al Sindicatului Tâmplarilor din România (1905), casier la Societatea de ajutor reciproc „Munca” din București (aici a cunoscut-o pe militanta Rozalia Frimu, cea care în 1901 îi va deveni tovarășă de viață), gazetar, fost secretar general al PSDdR și membru în Comitetul Executiv al Partidului Socialist (la momentul decesului). În jurul lui Frimu și al câtorva dintre tovarășii săi a renăscut mișcarea muncitorească, după trădarea „generoșilor” de la sfârșitul secolului XIX[2] 

În ziua de 13 decembrie 1918, Frimu a fost arestat, alături de alte câteva sute de muncitori, sindicaliști și socialiști (printre care s-au numărat și Gheorghe Cristescu sau Ilie Moscovici, Șerban Voinea, Alexandru Constantinescu, Constantin Popovici, Gheorghe Niculescu-Mizil), după ce guvernul liberal înăbușise în sânge manifestația din Piața Teatrului Național, la care participaseră câteva mii de muncitori greviști din Capitală. În urma măcelului au rămas pe caldarâm câteva zeci de morți și răniți.

După reținere, Frimu a fost depus la Prefectura Poliției Capitalei, acolo unde va fi crunt maltratat[3]. De aici, Frimu va fi trimis în prevenție la Penitenciarul Văcărești, unde va dobândi un tifos exantematic, care i s-a agravat rapid din cauza mizeriei și a lipsei de asistență sanitară adecvată, precum și ca urmare a supliciilor la care fusese supus în timpul recluziunii de la Prefectură. În cele din urmă, Frimu a fost trimis la Spitalul Colentina pentru a i se oferi un tratament corespunzător, însă va înceta din viață la numai câteva ore de la părăsirea închisorii.

Din cauza convingerilor sale politice, Frimu a fost monitorizat în permanență de Poliție, fiind arestat și anchetat în nenumărate rânduri. La Arhivele Naționale Istorice Centrale se găsește un dosar personal întocmit de Siguranță pe numele lui. Agenții consemnează fiecare pas făcut de acesta în ultimele săptămâni de viață.

Din documentele existente între copertele dosarului, aflăm că guvernul liberal a refuzat să aprobe efectuarea autopsiei, considerând că moartea fruntașului socialist a survenit în urma unei „boli molipsitoare”, justificându-și astfel decizia de a obliga-o pe Rozalia Frimu de a-și înhuma soțul cât mai repede.

Frimu a fost înmormântat în ziua de 9 februarie 1919-stil vechi („Sâmbăta morților”/„Moșii de iarnă”) în prezența câtorva mii de oameni, după ce cu o zi înainte fusese depus pe catafalc la Clubul Socialist din strada Ion Câmpineanu (balconul imobilului fusese drapat cu o bucată de pânză roșie peste care se afla o bandă neagră). Cortegiul funerar a pornit de la domiciliul defunctului (strada Iorceanu nr. 22, fostă Birjarii Noi), pe acordurile Internaționalei, având următorul itinerariu: strada Viespari, șos. Ștefan cel Mare, Bd. Bonaparte (azi Iancu de Hunedoara), Calea Griviței. Procesiunea a fost discret supravegheată de copoii Siguranței, ghidați la fața locului de către locotenent colonelul de jandarmi C-tin Călătorescu, cel care în vara anului 1935, în calitate de chestor de poliție, va fi implicat într-o afacere oneroasă cu devize (o combinație a escrocilor „Vasilescu & Nacht” în care au fost angrenați și doi înalți demnitari: Tony Iliescu, vicepreședinte al Senatului, și Dorel Dumitrescu, guvernator al BNR).

La funeralii au asistat și câțiva dintre fruntașii socialiști aflați încă în libertate: Toma Dragu, N. D. Cocea, C-tin Titel Petrescu, Iosif Nădejde, B. Brănișteanu, Lazăr Măglașu, Alexandru Oprescu. La locul de îngropăciune, Toma Dragu, Ion Sion, Alexandru Oprescu și Lazăr Măglașu au susținut scurte alocuțiuni prin care au evocat rolul lui Frimu în cadrul mișcării muncitorești.

De menționat faptul că la procesiune nu a participat vreun preot. Sicriul (de culoare roșie) a fost coborât în groapă în timp ce un cor de tovarăși a intonat „Internaționala”, iar la căpătâi nu i s-a așezat o cruce, ci un stâlp vopsit în roșu, pe care se afla numele și fotografia repausatului.  

Agentul Nr. 1 din Brigada I de Siguranță care a întocmit raportul referitor la desfășurarea ceremoniei funerare consemna indignarea unor „oameni de bine” de pe aleile cimitirului la vederea neobișnuitului cortegiu:

„Atât populația cât și preoții aducându-le insulte socialiștilor spunea că este de datoria guvernului să intervină și să le facă un cimitir separat, căci așa cum se îngroapă ei nu se îngroapă nici evreii, care și ei au popi, astfel că nu merită să stee la un loc cu ortodoxii, deși sunt și ei creștini”[4].

În ediția din 10 februarie 1919, ziarul democrat „Izbânda” publica un panegiric la adresa lui Frimu, sub semnătura unuia dintre tovarășii acestuia – Constantin Titel Petrescu: „Să nu ne menajăm expresiile. Ion Frimu a fost un erou, pentru că în lumea actuală de viermi târâtori și de secături bicisnice și vanitoase, el a rămas UN OM; cu simplicitate, fără emfază, acest caracter, departe de a trăda cauza clasei muncitoare, a servit-o cu inteligență, cu talent, modestie, până la jertfă. Frimu moare în zorii unei dimineți ce prevestește realizarea visului conceput de el cu adâncă intuiție încă din tinerețe. Moare, inspirându-ne respect, admirație și pilda unei înălțătoare CONȘTIINȚE OMENEȘTI!”[5].

De asemenea, în amintirea lui Frimu a scris și una dintre tovarășele lui de idei – dr. Ecaterina Arbore (membră în Comitetul executiv al PSDdR/PSdR între 1912 – 1919), însă în oficiosul Partidului Socialist și al Uniunii Sindicale:

„O zi posomorâtă, ceață și nori, noroiu până la glesne, în strada Birjarii Noi... Odaia sărăcăcioasă, și atât de cunoscută... aci mai ales, în ultimii doi ani de grele vremuri, ne împărtășeam reciproc durerile morale adesea de nesuferit și speranțele într-un viitor mai bun pentru masele populare din România și pentru întreaga omenire. Azi, în mijlocul odăii, pe masă, un simplu sicriu de lemn, văpsit în roșu, îmi aduce aminte, că tovarășul și prietenul Frimu nu mai este. Nu mai este, el, reprezentantul principal al mișcărei socialiste muncitorești din România, el, fiu de țăran român, fost lucrător, figura centrală a partidului socialist român. Acum, când nu mai este putem spune sus și tare, înaintea opiniei publice din România, că el era de fapt ȘEFUL mișcărei socialiste din România”[6].

În aprilie 1919, scriitorul socialist creștin Gala Galaction s-a deplasat la Cimitirul „Sfânta Vineri” pentru a se reculege și pentru a depune o floare la mormântul lui Frimu. Impresiile de la fața locului le-a publicat în gazeta prietenului său N. D. Cocea – „Chemarea”, 20 aprilie 1919:

„Știu că amicul Frimu are la căpătâi un stâlp roșu. Am aflat lucrul acesta într-o crâncenă dimineață de februarie, pe la ora cinci, când făceam coadă cu mahalagiii mei la distribuția pâinii. O cumătră, învelită în broboadă, povestea, ca să treacă vremea, ce ciudată înmormântare îi văzuseră ochii cu o zi ori două mai înainte. Între amănunte era și un stâlp roșu, menit, după toată aparența, să însemneze locul unde doarme socialistul Frimu. Dar de atunci și până azi, prea răsfățat de viață și încântat de treburile mele, n-am mai nimerit ceasul prielnic pentru vizita cuvenită unui amic.

Găsesc stâlpul roșu, fără nici o greutate. Bietul Frimu, el răzlețitul și revoltatul, trebuie acum să țină pasul, să păstreze șirul, în rând cu ceilalți pensionari ai cimitirului. Dar nu e stâlpul uriaș care credeam eu. E un stâlp micșor, la potriva miilor de cruci umile care spuzesc cimitirul. Pe mormânt, ca pe toate celelalte – proaspete și încă neuitate – un pâlc de toporași. Mâini înfrigurate, mâini aspre și puțin dedate caligrafiei, au scris pe stâlpul roșu câteva nume, câteva amintiri.

Rămân pe o bancă apropiată și privesc, în lumina aurie a serii, mormântul cu stâlp roșu. Desigur că odinioară, nici mormintele eroilor creștini nu erau mai arătoase ca acesta. Și nu e stabilit în amara noastră lege omenească să închidem, degrabă în mormântul cel mai prizărit dacă nu cel mai insultat – inima devotată și eroică ? Nu sunt pline cărările pământului de mormintele, mai totdeauna timpuriu săpate, ale celor mai buni dintre noi? Nu e sfânta noastră datină să trimitem, cu vigilență, ori de-a dreptul la cimitir, ori cu anticameră la casa de nebuni, pe cei ce gândesc altfel decât majoritățile trecătoare și neroade?

Scump prieten, inimă fierbinte și suflet de apostol! Ai voit să mântuiești pe frații tăi, ai voit binele poporului, ai voit să potrivești cu rindeaua ta – tâmplar sublim – nodurile și scrijeliturile blestematei trupine sociale! Te priveam totdeauna cu drag și cu admirație. Iubeam avântul tău, veneram sfânta ta sinceritate și mă plecam adânc, cum mă voi pleca întotdeauna, înaintea crezului tău socialist. Dar de ce nu pot să-l spun și eu pe de rost, convins și tare, cum îl spuneai tu? De ce, dându-ți ție și tovarășilor tăi toată inimea mea, nu pot să vă dau și înregimentarea mea?

Vai! Fiindcă cunosc prea bine, prea adânc, slăbiciunile și fatalitățile naturii omenești. Fiindcă, din nenorocire, am înțeles prea multe lucruri din zbuciumul acestei lumi, din oarba desfășurare a istoriei și din meandrele sufletului omenesc.

Dar soarta ta și a multora din lumea voastră roșie mă înfioară și mă neliniștește. Curajul vostru, credința voastră și din când moartea voastră eroică mă aduc la grea cumpănă. Tu însuți – atât de curat la inimă, atât de iubitor de oameni și de plin de idealul tău – tu cu viața ta, violent isprăvită la calea jumătate, îmi amintești de o întâmplare analogă, pe care o recitesc cu evlavie, în fiecare an, înainte de Paști.

Mă tulbură asemănarea aceasta, mă tulbură eroismul vostru și mă tulbură dreptatea revendicărilor și a luptei voastre. Dar ce vreți?... Mi-am dat cuvântul și credința mea în mod irevocabil celui mai mare dintre voi toți, care ați murit și veți mai muri în spânzurători și în pușcării [...]

Stâlpul roșu strălucește la soarele în declin și mă obsedează. Ești un semn întâmplător, aici în cimitir, ori ești o profeție? Cât aș vrea să pironesc în tine o stinghie transversală și să te readuc la semnul meu familiar și sfânt! De ce? Știu și eu! Sunt încredințat că, în împărăția pe care o aștept, judecata și sentimentele vor fi mult mai drepte ca sub soarele ce apune, sunt încredințat că dreptatea lui Frimu e mărturisită și de îngeri, dar aș fi voit ca pe mormântul lui să văd simbolul din veacuri convenit, al morții eroice pentru umanitate.

Să nu dezbinăm însă unitatea noastră de simțire, pentru acest amănunt. Voi primi acest stâlp roșu de la căpătâiul tău, cu tot ce simbolizează și proclamă. Primește și tu să șoptesc deasupra tihnei tale: «FERICIȚI CEI PRIONIȚI PENTRU DREPTATE, CĂCI A LOR ESTE ÎMPĂRĂȚIA CERURILOR!» (Matei, 5, 10)”[7].

 


[1] ANIC, Fond CC al PCR-Secția cadre, Dosar B/438 (Bumbăcea Vasile) și Dosar B/927 (Bumbăcea Vasile).

[2] Constantin Graur, „Portrete socialiste”, București, Biblioteca Socialistă, Editura Partidului Social-Democrat, f.a., p. 13.

[3] Peste câțiva ani, Ilie Moscovici avea să rememoreze clipele de groază petrecute în beciurile prefecturii: „Arestați în seara zilei de 13 (26) Decembrie 1918, am fost duși cu toții la prefectura poliției. Trebuie să fi fost peste 200. «Șefii» au fost separați de grosul partidului. Vreo două sute de muncitori au fost băgați în spălătoria cazărmei jandarmilor pedeștri, iar «șefii» împărțiți în camerele din beciurile prefecturei, printre pungașii de buzunare și borfași. În beciuri erau vreo 15, dintre care Frimu, Pop, Popovici, C. C. Petrescu, Ecaterina Arbore, Cristescu și alții. Nici acești 15 nu erau împreună: erau câte 3-4 în altă cameră, împreună cu 30-40 de pungași de buzunare, agenți de poliție clandestini și agenți provocatori. Agenții de poliție și agenții provocatori – din sindicatele naționale ale lui Mihai Paraschivescu – se puneau bine pe lângă noi, ne cereau amănunte asupra «revoluției» și se ofereau să facă legătura cu muncitorii de afară și cu «rezerviștii de sub comanda lor» ca să vină să ne libereze și să declarăm împreună revoluția. Într-o cameră era Popovici și subsemnatul, împreună cu încă 2-3 tovarăși, în alta era Frimu și Pop. Nu ne-am întâlnit cu toții, cei din beciuri, la raport. În timpul zilei, am fost scoși de la comun și aduși, toți cei 15, în camera vardiștilor. Credeam cu toții că aceasta înseamnă o îmbunătățire a regimului, că în urma protestelor noastre repetate, ni s-a acordat în fine scoaterea din mijlocul borfașilor. De fapt nu era însă decât o cursă. Camera vardiștilor era într-un grilaj de lemn – eram deci expuși într-o cușcă, unde putea să ne observe oricine. Cât am stat în această cușcă au defilat pe lângă noi comisari și agenți, ofițeri, gradați și soldați. Câte 2-3 se opreau într-un loc, șopteau ceva și unu arăta înspre noi cu degetul. Am bănuit imediat că se pregătește ceva. După vreun ceas am fost retrimiși în camerele noastre, la comun, cu toate protestările noastre. Scopul a fost atins: trebuiau aleși câțiva și pentru aceasta am fost expuși timp de o oră într-o ușă deschisă. Pe la 12 de noapte un soldat mă ia din odaie și mă duce în corpul de gardă. Acolo mă întâlnesc cu Frimu, Pop și Cristescu. După ce ne tunde și ne înjură, suntem scoși, toți patru, în curtea prefecturii. În curte ne așteptau 4 soldați, cu baioneta la armă și 2 sau 3 soldați, înalți, voinici, cu niște ciomege groase în mâini. Mai târziu am aflat că aceștia din urmă erau plutonieri, care și-au pus tunici și chipie de soldați, ca să nu le știm gradul. În curte era întuneric beznă. Soldații fără armă ne dau fiecăruia câte un rest de târn în mână și ne ordonă să măturăm curtea prefecturii. În spatele fiecăruia se plasează câte un soldat cu baioneta la armă. La protestul nostru, primim fiecare câte un pat de pușcă în șale, un ciomag în ceafă și suntem amenințați că ne împușcă pentru nesupunere la ordine și răzvrătire. Patul de pușcă și ciomegile, ajutate de întunecimea nopții, ne-au plecat. Fiecare a fost împins în altă direcție pentru măturat curtea. Timp de aproape un ceas paturile de pușcă au căzut regulat pe șele, ciomegele pe ceafă, pe coaste, pe labele și fluerile picioarelor. La intervale se aprindeau becurile mari de pe balconul cazărmii jandarmilor pedeștri, luminând întreaga curte ca niște reflectoare. Mai târziu am aflat că pe balcoane stăteau generalii și ofițerii superiori, care luminau într-adins, ca să vadă dacă măturăm bine: atunci n-am putut vedea pe nimeni, pentru că din cauza loviturilor care curgeau, eram cu capul mai mult pe jos. Din când în când apărea și câte un ofițer, deasemenea cu un ciomag gros, care ne trăgea câteva ciomege – erau aproape cele mai dureroase, erau de oameni bine hrăniți – și ne înjura că nici nu știm să măturăm. După vreun ceas, târât prin toată curtea, ajung în lavoarul uneia din cazărmi. Acolo primesc o găleată, cu ordinul să iau apă și să spăl closetul de alături. După noi paturi de pușcă și ciomege execut și acest ordin și în closet îl găsesc pe Frimu în picioare și cu găleata în mână. Plutonierul «lui» îl înjura și-i trăgea într-una, de astă dată cu o vână de bou – și la ceilalți variau din când în când instrumentele de tortură – peste labele picioarelor, peste fluiere, peste șale. Frimu sta liniștit și se încolăcea numai din când în când. Bestia, un individ înalt, fierbea tot mai mult și loviturile cădeau tot cu mai multă furie. La un moment dat, Frimu, scoțând un geamăt surd, se întinde, în toată lungimea lui, pe cimentul closetului. Leșinase. După ce plutonierul i-a mai tras lui Frimu câteva picioare peste trup și cap, ordonându-i să se scoale, dându-și seama că e leșinat, s-a aplecat să-l deștepte din leșin. Plutonierul «meu» i-a sărit în ajutor, așa că eu am scăpat pentru 5 minute. După ce Frimu a fost deșteptat din leșin, am fost duși înapoi în corpul de gardă, unde i-am găsit, sau au venit, nu-mi amintesc bine, și ceilalți doi. Fiecare am fost retrimis în camera noastră. Eu am căzut, zdrobit, în mijlocul tovarășilor mei. A treia zi am fost scoși de la comun și întinși pe dușumele, în câteva birouri ale prefecturei. Doctorii prefecturei ne-au căutat, punându-ne comprese și făcând, după cererea noastră, certificate medicale. După o lună, ni s-au luat declarațiile la Curtea Marțială și s-a deschis acțiune pentru lovire simplă împotriva a patru soldați; de astă dată soldați veritabili. După alte câteva luni, în lipsa noastră, a avut loc procesul, iar soldații au fost achitați, pentru că, după declarația lor, nu ne-au tras decât câteva palme, revoltați de faptul că l-am înjurat pe d-l Brătianu (?). Frimu însă n-a mai cunoscut rezultatul procesului. Îmbolnăvit de tifos exantematic, cu rinichii distruși de loviturile primite, Frimu a fost scos cu targa din mijlocul nostru – eram acum în spitalul închisorii Văcărești – și dus să moară într-un spital. La despărțire, Frimu, care știa că moare, ne-a strâns mâna la toți și, din automobilul care pornea, cu voce stinsă, ne-a trigat: «Trăiască Socialimul». Și Socialismul a trăit. Moartea și înmormântarea lui Frimu au reînviat mișcarea muncitorească doborâtă de teroare. Frimu a servit muncitorimii și prin moartea sa”. Ilie Moscovici, „Ion C. Frimu. O pagină de barbarie”, în „Socialismul”, 22 februarie 1925. Ilie Moscovici, „Pagini alese”, București, Biblioteca Socialistă, Editura Partidului Social-Democrat, 1946, pp. 45-48.

[4] Notă din 9 februarie 1919. ANIC, Fond 95, Dosar nr. 147, f. 53.

[5] Constantin-Titel Petrescu, „Moartea unui tovarăș”, în „Izbânda”, 10 februarie 1919.

[6] Dr. Ecaterina Arbore, „În amintirea prietenului și tovarășului I. C. Frimu”, în „Socialismul”, 14 (27) Februarie 1919.

[7] Gala Galaction, „La mormântul lui Frimu”, în „Chemarea”, 20 aprilie 1919. Gala Galaction, „Chipuri și popasuri. Confesiuni literare”, București, Editura pentru literatură, 1969, pp. 286-289.

Imprimă articol
Micşorează inalțimea scrisuluiMăreşte inălțimea scrisului

Comentarii

No comments
Comentează (toate câmpurile sunt obligatorii)

 

 

 
CAPTCHA image for SPAM prevention

 
PayPal
Minte şi cunoaştere. O perspectivă buddhistă

Minte şi cunoaştere. O perspectivă buddhistă

Această orbitoare absență a luminii

Această orbitoare absență a luminii

De veghe în lanul de secară

De veghe în lanul de secară

Sustine Militia Spirituala prin bannere
Linkuri utile
 
 
IRIR Alttext
© Miliţia Spirituală 2011
Termeni și condiţii Sitemap Designed by GreenAd