Magazinul de sinucideri, colţ cu distopia

Ah, poftiţi fără sfială, daţi-vă un răgaz şi lăsaţi privirea să alunece şăgalnic pe sticla galantarului; avem, practic, de toate. Pentru o doamnă elegantă şi stilată, ca dumneavoastră, oferim otravă, în fiole mici şi delicate, de ingerat, de adulmecat sau de atins, cu efect garantat şi definitiv. Pentru un domn atât de atletic, recomandăm călduros sabia din oţel pur şi tăios, temperamental, pentru un seppuku demn de un film american; nu vă bateţi capul, nu trebuie să calculaţi unghiul sau viteza de pătrundere a lamei, ţintiţi crucea roşie de pe acest kimono de mătase şi treaba este ca şi făcută. Ştiţi, marele nostru succes îl reprezintă kitul “Alan Turing” (cum să nu fi auzit de el, imposibil, bunicii dumneavoastră foloseau în mod cert un iphone sau un ipad cu mărul muşcat, omagiu adus acestui incredibil deschizător de drumuri tehnologice…). 

La promoţie avem doar funii de cânepă, săptamâna aceasta, au ştreangul gata format, asiguraţi-va doar că aveţi în preajmă un scăunel de nădejde. Sigur că îi recunoaşteţi, fac faima acestei prăvălii de câteva generaţii, sunt bolovanii turnaţi din ciment, pentru înecuri şi defenestrări de neuitat. Iar pentru un pierde-vară fără un şfanţ în buzunar, ca tine, recomandăm pungile de plastic şi o bandă adezivă care nu dă greş; ieftin şi bun, banda este bonus, dacă te hotărăşti să faci marele pas pe banca din faţă, dar ai grijă cum cazi, sloganul trebuie să rămână la vedere: “V-aţi ratat viaţa? Cu noi, moartea e un succes!”

Povestea lui Jean Teulé, “Magazinul de sinucideri”, ne plasează într-un viitor îndepărtat şi marcat de o epuizare cronică a umanităţii: America a dispărut de multă vreme sub cenuşa unor erupţii vulcanice repetate (nici nu se putea altfel), stratul de ozon a devenit un reper aproape mitic, ploi de acid sulfuric penetrează existenţa precară a lumii, prizoniera unui prezent agonizant. În mijlocul dezolării generale, o mică afacere de familie, gestionată de zece generaţii încoace, întreţine iluzia eliberării, care este echivalentă cu moartea. Mishima si Lucrèce Tuvache, împreună cu cei trei copii, botezaţi după sinucigaşi celebri (Vincent, Marilyn şi Alan), trebăluiesc cu energie şi dăruire într-un spaţiu încărcat de morbid, cu un aer dezarmant de firesc. 

Găsesc soluţii personalizate tuturor problemelor ontologice, îşi consiliază clienţii cu pricepere, nu se lasă niciodată atinşi de balasturi emoţionale sau alunecări empatice, care le-ar fi fatale. Îşi fac treaba, precis şi serios, iar seara se adună în jurul unei cine gătite din miel care s-a aruncat de pe faleză ori citesc şi recitesc copiilor celebre poveşti de sinucidere, precum cea a Cleopatrei sau a lui Sappho. În cartierul lor, al Religiilor Uitate, în care oamenii cad din turnurile lui Zeus sau Osiris la fel ca fulgii de nea, nimic nu pare a sta în calea implacabilului; mai puţin mezinul familiei, Alan, apărut accidental din testarea de către propriii părinţi a unui prezervativ găurit (era şi el, prezervativul, un vehicul thanatic, pentru cei care doreau să-şi prelungească agonia contactând o boală venerică). Alan, în mod inexplicabil, se naşte cu vocaţia optimismului. 

Ceea ce urmează este oarecum previzibil, căci oamenii încep să descopere, datorită lui, proiecţiile şi micile bucurii, mirajul a ceea ce până atunci fusese doar o abstracţiune: viitorul. Magazinul morţii devine, în final, un loc al jocului de-a moartea, graţie unei tentative de exorcizare, de joc secund care nu poate cumpăra eternitatea, dar poate aduce, în schimb, câteva clipe de linişte şi fericire. Deznodămîntul se amână, programatic, până la ultima frază, care aruncă in aer toate insăilările facile şi simbolice, poate de sorginte mitologică (vezi: cutia Pandorei), în care eşti tentat să adăstezi. Universul ficţional este egal cu sine însuşi de la început pânâ la sfârşit, graţie unei simbioze perfecte între viată şi moarte, speranţă şi deznădejde, plăcere şi durere.

Nu este o carte fundamentală, dar este o carte inteligentă: are IDEEA, pe care scriitorul brodează cu dezinvoltură, talent şi pantagruelică poftă imaginativă. Zeci, sute de detalii coerente şi complementare îmbracă persuasiv scheletul ideatic, cu un rezultat remarcabil. Dimensiunea vizuală este una care irumpe pasaj după pasaj şi simţi tuşele de autor de benzi desenate ale lui Teulé. Scriitura este simplă, autentică şi ingenuă, dar şi extrem de rafinată, când te apuci să deconstruieşti jucăria intertextuală sofisticată, la care au pus umărul, din alte epoci, Baudelaire, Artaud şi Aragon (chiar dacă nu ai aceste repere culturale, simţi de fiecare dată cum ritmul prozei se rupe şi alunecă în culcuşul mătăsos al poeziei, de la primele pagini, până la final). 

Bineînţeles ca Teulé aplică o reţetă şi că, odată găsite conceptele fundamentale, “magazin” şi “sinucidere”, tot ceea ce are de făcut este să descrie lumea în cheie inversă, schimbând semnul şi generând un univers livresc în acelaşi timp familiar şi complet străin. Dar e nevoie de un mare talent pentru a smulge potenţialitatea maximă din osatura hieratică a unei reţete, fie ea si livrescă, talent pe care eu îl întâlnesc din ce în ce mai rar. Iar punctul forte, pentru mine, a fost umorul, care dublează un spirit ludic debordant; un umor negru, fireşte, dar mântuitor prin râsul generat şi prin dezamorsarea angoaselor pe care ideea de moarte le cristalizează în fiecare dintre noi. 

Eu zic să cautati cartea, într-un anticariat sau o librărie, s-o păstrati pentru o dimineată însorită şi o cafea bună, apoi să aşteptaţi filmul (e primul film de animaţie a lui Patrice Leconte, va apărea anul acesta).

www.dailymotion.com/video/xl0cq8_le-magasin-des-suicides-official-teaser_shortfilms