Home | | Așteptându-i pe barbari

Așteptându-i pe barbari

Autor:Lucia Gogoncea

| 10.05.2012

Așteptarea se învață de la profesioniști (lecția numărul 1): te așezi confortabil între Vladimir și Estragon, îți sprijini capul obosit de salcia firavă și lași cuvintele să-ți umble moale, absurd prin creieri… te uiți în zare, te uiți până-ți carbonizezi retina, dar nici gând să apară nenorocitul de Godot. Te ridici și pleci, doar că, din când în când, te mai apasă revelația că o parte din tine este încă sub salcie, exersând ascetic și masochist genuflexiuni iluzorii. Se trece, cu puțin noroc, la capitolul “tătari”: tătarii se așteaptă în fortăreața Bastiani, acolo unde încep deșerturile și vidul; în așteptarea lor, viața se scurge din tine strop după strop, renunțarea devine un modus vivendi, proiecțiile și iluziile ajung să compenseze pervers rutina binefăcătoare și atât de concretă a existenței înseși, iar tu, cititorul empatic și angoasat, îl ții de mână pe Drogo în camera pustie în care-și dă duhul, promițându-ți să nu aștepți niciodată. Ajungi, într-un târziu, la Kavafis și barbarii lui, într-o lume atât de clar articulată, atât de înțepenită în cutume și reguli stricte, încât barbarii așteptați cu atâta osârdie ar putea fi catalizatorul unei renașteri salvatoare. De aici până la barbarii lui Coetzee mai este doar un pas…

Romanul sud-africanului J.M.Coetzee (răsplătit cu un Nobel pentru Literatură în 2003) este o parabolă complexă și stratificată, un text-palimpsest în care semnificațiile se oferă tuturor gusturilor și exigențelor. Într-un univers atemporal de Imperiu nenumit, într-o comunitate de graniță ce funcționează după un set de reguli moștenite din generație în generație, mixând civilizația cu primitivismul benign al vecinilor nomazi, se naște absolut artificial și dirijat o psihoză. Este psihoza pericolului reprezentat de barbari, cultivată de autoritățile militare ale Imperiului, reprezentate de sinistra figură a colonelului Joll. Așezarea pașnică și tolerantă se transformă, sub presiunea si cruzimea militară, într-una dezarticulată și distrusă sistematic, alimentată de cruzime, tortură, false certitudini. Singurul opozant este Magistratul, purtător al unor valori umaniste, cu un discurs bazat pe rațiune și tolerantă, plin de nuanțe într-o lume guvernată brusc doar de alb și negru. Decăderea lui este cauzată de afecțiunea pe care o arată față de o tânără barbară, mutilată de torționarii imperiali, oarbă și cu picioarele zdrobite. După un lung periplu interior de clarificare a sentimentelor contradictorii cauzate de întâlnirea cu această barbară tăcută și opacă, ce se refuză oricărei încercări de interpretare emoțională, îi oferă șansa reîntoarcerii la poporul nomad din mijlocul căruia a fost smulsă.

Decăderea din funcții a Magistratului este echivalentă și cu distrugerea lui ca om; marele merit al lui Coetzee este acela al subtilității și acurateței cu care urmărește degradarea personajului, reducerea graduală a acestuia la un stadiu de subumanitate. Climaxul îl reprezintă concluzia amară că, în final, trupul este cel care dictează, cu necesitățile lui imperative, în fața cărora orice principiu sau pornire nobilă nu mai înseamnă nimic; concepte precum “libertate” sau “justiție” sunt apanajul corpurilor întregi, sănătoase, funcționale, iar distrugerea fizică este chintesența oricărui regim opresionar. Nu mai e nimic nobil în suferința unui corp căruia i se refuză hrana sau găsirea unei poziții care să mai aline durerile oaselor rupte. În universul ficțional al lui Coetzee, omul este redus la carne și sânge, la nevoi fiziologice, este perisabil și efemer, iar dezgroparea tuturor acestor aspecte, în pagini întregi de monolog rece și lucid al protagonistului, trezește în cititor catharsisul cel mai pur.

“Așteptându-i pe barbari” se oferă, deschisă și fără false pudori, unor interpretări diverse: este o parabolă despre opresiune și tiranie, despre cruzime și intoleranță, despre manipulare și diversiune. Este și povestea unei iubiri în amurg de viață, plină de neînțelesuri și bizarerii, de contradicții între carnea tânără, fierbinte, barbară și fiorul rece al morții ce se cuibărește în trupul diform și sluțit al Magistratului. Este o meditație despre spaima viscerală de moarte și dorința irațională de a trăi, în orice condiții, oricât de mutilat și suferind, despre animalul care zace în fiecare dintre noi, îmbrăcat frumos în principii și porniri nobile, sfărâmate de primul cui înroșit care-ți arde ochii. Este, în cele din urmă, poate, o carte despre doza devastatoare de autodistrugere care se ascunde în specia umană.

“-Dar, fără barbari, acum ce-o să ne facem?

Acești oameni erau, oricum, o soluție”. (Kavafis)

 

 

Imprimă articol
Micşorează inalțimea scrisuluiMăreşte inălțimea scrisului

Comentarii

dragdelectura , 22.02.2016, 23:55

Sugestia din romanul lui Coetzee ca psihoza navalirii barbarilor a fost artificial creata e destul de clara.
In schimb, mie mi s-a parut ca, dimpotriva, de la debutul decaderii sale fizice, magistratul incepe parcursul anevoios al recuperarii sale ca om printr-un proces de introspectie dureros care il ajuta sa zareasca pentru prima data in viata unele adevaruri.
 
Comentează (toate câmpurile sunt obligatorii)

 

 

 
CAPTCHA image for SPAM prevention

 
PayPal
Minte şi cunoaştere. O perspectivă buddhistă

Minte şi cunoaştere. O perspectivă buddhistă

Această orbitoare absență a luminii

Această orbitoare absență a luminii

De veghe în lanul de secară

De veghe în lanul de secară

Sustine Militia Spirituala prin bannere
Linkuri utile
 
 
IRIR Alttext
© Miliţia Spirituală 2011
Termeni și condiţii Sitemap Designed by GreenAd