Parcul Gezi- înainte de gazare

Ceea ce a început ca o contestare a deciziei Guvernului turc de a transforma zona Parcului Gezi într-un complex turistic, a devenit astăzi o luptă pentru libertatea a mii de turci, care de 18 zile protestează în Piaţa Taksim şi Parcul Gezi. În ciuda declaraţiei premierului Recep Tayyip Erdogan de vineri seara, prin care promite renunţarea la planurile urbanistice din zonă, protestatarii sunt decişi să continue până când le vor fi respectate ,,drepturile de bază, pentru că nu mai cred în promisiuni”. Clădit pe ideea de ,,solidaritate”, este prima acţiune de revoltă în Turcia care a reuşit să unească populaţia atât de diversă a ţării- fanii celor trei echipe de fotbal, anarhişti, socialişti, comunişti, feministe, reprezentanţi LGBT, pentru o luptă comună. Ultimele două săptămâni de proteste în Turcia au adus patru morţi şi peste 5000 de răniţi. După trei zile în Istanbul, am făcut cunoştinţă cu o altă faţă a libertăţii.

Oamenii din Taksim 

Serkan este student în Ankara. A ajuns în Istanbul joi. L-am întâlnit în Piaţa Taksim, vineri seara, unde cânta împreună cu un prieten la chitară: ,,Get up, stand up: stand up for your rights!” După violenţele din Ankara, atmosfera din  Istanbul i se pare liniştită: ,,media redă mai ales ceea ce se întâmplă aici, însă în Ankara, situaţia este mult mai rea, mai violentă. Protestatarii sunt bătuţi de poliţie în fiecare zi.”  Serkan protestează din prima zi. Nu simte apartenenţă faţă de niciun sistem politic. După ce am vorbit cu el, am refăcut traseul primelor baricade. Acum, pereţii pe care au fost scrise sloganele protestatarilor au fost revopsiţi, pavajele folosite pentru construirea baricadelor au dispărut, mirosul de gaz lacrimogen a dispărut și el, iar poliţiştii iau picnicul în stradă.

Pe timp de noapte, se protestează sub acoperirea umbrelelor. Ziua, Parcul Gezi pare un oraş de sine stătător, care a luat naştere în inima Istanbului. Cu Burcu am vorbit azi în parc.  Îmbrăcată cu un tricou în dung, citea ziarul în faţa cortului ei albastru, acoperit cu o pelerină menită să îl apere de ploaia ce cade de 3 nopţi în Istanbul. Are 31 de ani şi lucrează într-o corporaţie. E în parc din a doua zi de proteste. A venit singură. Soţul ei nu este de acord cu această acţiune. Cu o zi înainte de proteste, era decisă să se întoarcă în oraşul ei natal, Fethiye, pentru că în Istanbul lumea ,,este nepoliticosă. Dacă cineva te loveşte pe stradă din greşeală, nu îşi cere niciodată scuze.” Apoi, au început protestele şi a simţit o chemare. I-a lăsat un bilet soţului său şi dimineaţa, şi-a luat cortul şi s-a mutat în parc. Acum este înconjurată de noi prieteni şi simte că şi în Istanbul există umanitate.

Prima intervenţie a poliţiei a avut loc chiar de ziua ei, ,,a fost cel mai neaşteptat cadou”. Atunci când poliţia a intrat în parc, ea era la baie, la cafeneaua de peste drum. Cu mâinile goale, nu a avut altă alternativă decât să fugă cu mulţimea. La întoarcere, cortul îi era ars. Asta nu a făcut-o să renunţe, a mers până acasă și s-a întorsc cu un cort nou. Cum trece timpul în Parcul Gezi pentru ea? Ziua citeşte şi doarme, iar noaptea protestează şi aşteaptă. Astăzi se simte cu adevărat liberă. E decisă să rămână în parc până la final.

La câteva corturi distanţă, este Adir, coordonatorul LGBT al standului din Parcul Gezi. Pentru comunitatea pe care o reprezintă, acest protest a adus deja o schimbare: ,,lumea a început să înţeleagă faptul că LGBT este mai mult decât o chestie de orientare sexuală”. La început au avut parte şi de priviri încruntate, dar astăzi sunt parte din comunitatea ce protestează neobosit în Istanbul.

Nu departe, văd un banner roz ce încadrează un stand în care şapte femei iau prânzul. Este locul ocupat de feministele din Istanbul, presente și ele în parcul protestelor. Ozgul are 45 de ani, este profesoară şi de 5 ani s-a alăturat Colectivului Feminist din Istanbul(SFK). În timp ce vorbim, o sclipire din ochi îi accentuează fiecare cuvânt. Pentru ea, acest protest a încetat demult să mai fie doar unul legat de parc: ,,Am venit din solidaritate pentru Parcul Gezi, dar acum vrem ca toţi cei arestaţi să fie eliberaţi şi vrem ca cei responsabili să plătească pentru violenţele pe care le-au comis, vrem dreptate. Mai mult, mă vezi- acesta este corpul meu, trebuie să fie decizia mea ceea ce fac cu el.” Am întrebat-o care este cea mai mare provocare pe care au întâmpinat-o până acum. Mi-a zâmbit: ,,de fapt, nu există nicio parte grea, avem cu toţii încredere şi asta ne face fericiţi. Suntem aici pentru că vrem o schimbare şi credem că aceasta va veni.”

Am participat la proteste în ultimele două nopţi, alături de oameni al căror ritm de viaţă s-a schimbat şi care au crescut idealuri tot mai înalte. Nimeni nu ştie ce va urma, dar pentru prima dată, oamenii şi-au dat seama că nu sunt singuri şi că schimbarea dorită se poate înfăptui. În Piaţa Taksim, simbol al revoluţiei a devenit şi pianul la care se cântă în fiecare noapte, sub pelerine de ploaie. La plecarea din parc, refacem drumul ce ne duce ,, acasă” de trei zile. De data asta trecem pe lângă o altă faţă a realităţii: prostituatele şi comercianţii din cartierul Tarlabași. O fetiţă roşcată cerşeşte în genunchi printre ruine. În Istanbul e ora 21. În timp ce ne gândim la autostopul de mâine, studentul francez care ne găzduieşte scrie un mesaj din piaţă: ,,Vine poliţia.” Iar noi ne amânăm plecarea spre Bucureşti.