Home | | Petrache Goiciu – file din dramaturgia penitenciară românească

Petrache Goiciu – file din dramaturgia penitenciară românească

Autor:Mihai Burcea, Marius Stan

| 02.08.2013

După preluarea puterii de către comunişti, în cele mai importante funcţii din aparatul de stat au fost instalaţi membri sau simpatizanţi ai PCR, ori membri sau simpatizanţi ai partidelor satelit/ controlate de PCR–Frontul Plugarilor, Partidul Naţional Popular, Uniunea Populară Maghiară ş.a.m.d. 

Aceeaşi strategie a fost aplicată şi în cazul Ministerului Afacerilor Interne, respectiv Direcţia Generală a Penitenciarelor. Începând cu anul 1948, în fruntea acestei structuri (care după 6 martie 1945 a fost scoasă de sub tutela Ministerului Justiţiei şi trecută în subordonarea MAI) au fost instalaţi foşti membri de partid din perioada ilegalităţii – Voicu Daciu, şef al Direcţiei Generale a Penitenciarelor (25 nov. 1948 – aug. 1949); colonelul Baciu Ioan, şef al Direcţiei Generale a Penitenciarelor (19 sept. 1949 – ian. 1951), şef al Direcţiei Generale a Penitenciarelor, Coloniilor şi Unităţilor de Muncă (ian. 1951 – sept. 1952), şef al Serviciului penitenciare din MAI (oct. 1952 – oct. 1953) şi şef al Direcţiei Închisori şi Penitenciare – UM 0618 Bucureşti (oct. 1953 – 15 apr. 1954); colonelul Bădică Ilie, şef al Direcţiei Închisori şi Penitenciare – UM 0618 Bucureşti (15 apr. – 1 sept. 1954); locotenent colonelul Sloboda Ioan, şef al Direcţiei Lagăre şi Colonii de Muncă DLCM – formaţiunea 0951 Bucureşti (1 oct. 1952 – 1 sept. 1954) şi şef al Direcţiei Penitenciare Lagăre şi Colonii – formaţiunea 0951 Bucureşti (1 sept. 1954 – 25 aug. 1955); colonelul Lixandru Vasile, şef al Direcţiei Penitenciare Lagăre şi Colonii (25 aug. 1955 – 30 iun. 1956) şi şef al Direcţiei Generale a Penitenciarelor şi Coloniilor de Muncă (1 iul. 1956 – sept. 1963) –, sau muncitori scoşi din producţie, tocmai pentru a întări din perspectivă ideologică acea alchimie de clasă. 

În fruntea Direcţiei Generale a Penitenciarelor şi Coloniilor de Muncă a fost numit, abia în anul 1963, un ofiţer superior cu studii superioare militare (locotenent colonelul Marinescu Viorel – Paul).

La rândul lor ilegaliştii care au condus aparatul de penitenciare de la centru au numit în fruntea celor mai importante locuri de deţinere „cadre de nădejde” care să supravegheze îndeaproape procesul de „reeducare” a deţinuţilor şi internaţilor politici.

Amintim aici ofiţerii Albon Augustin – director adjunct al Întreprinderii economice de stat „Munca Exterioară”/ Centrul de Coordonare Constanţa din DGP/ DGPCUM (1 iun. 1949 – febr. 1952), Cozmici Eftimie – director al Centrului de Coordonare Constanţa (1 iul. 1951 – 17 iun. 1953), Băltăreţu Gheorghe – comandant al Centrului de Triere Bucureşti din cadrul Direcţiei Unităţilor de Muncă – MAI (13 oct. 1950 – 1 ian. 1951), Georgescu Ştefan – comandant la Colonia de muncă Peninsula (mai – 1 nov. 1951), Constantinescu Marin – comandant la Penitenciarul Văcăreşti (dec. 1953 – 1 dec. 1958), Csaki Ioan – comandant la penitenciarul Jilava (1 iun. 1952 – dec. 1953), Stelea Nicolae – comandant la Colonia de muncă Galeşu/formaţiunea 0609 (17 iun. 1953 – ?), Negulescu Zaharia – director al penitenciarului Târgşor/ formaţiunea 0726 (1 aug. 1950 – 31 mart. 1955), ş.a.m.d. 

În studiul de faţă vom prezenta biografia unui astfel de comandant care, la fel ca în cazul ofiţerilor menţionaţi mai sus, pe lângă apartenenţa politică la partidul de guvernământ, „beneficia” şi de un alt atu foarte important în epocă pentru a ocupa o funcţie de răspundere: originea socială muncitorească.

Este vorba despre o cunoştinţă a liderului suprem al partidului, Dej, fost simpatizant al PCdR în perioada interbelică: Petrache Goiciu, un ceferist propulsat de partid în funcţia de administrator al Penitenciarului Galaţi şi mai apoi în cea de comandant al Penitenciarului Gherla.

Cariera lui Goiciu în sistemul penitenciar românesc (1947 – 1958) a fost marcată de duritatea prin care a aplicat regimul de detenţie asupra condamnaţilor, precum şi regulamentele de ordine interioară asupra subordonaţilor.   

Torturile şi umilinţele îndurate de deţinuţi din partea lui Goiciu au fost aduse la cunoştinţa diriguitorilor DGP şi MAI, însă acesta nu a suferit nicio pedeapsă administrativă sau de natură penală. Documentele prezente în dosarul său de cadre demonstrează faptul că atât conducerea aparatului profesional şi politic al MAI, cât şi conducerea superioară de partid, ştiau de lucrurile abominabile petrecute în cele două penitenciare pe care Goiciu le-a administrat, dar nu au făcut nimic în vederea scoaterii acestuia din sistem sau a trimiterii lui în faţa organelor militare de anchetă penală.

Documente similare cu cele care se regăsesc în dosarul personal profesional al lui Goiciu sunt prezente şi în dosarele ofiţerilor menţionaţi anterior, ceea ce arată că starea de lucruri catastrofală din aparatul de penitenciare, şi în special din locurile de deţinere populate cu „deţinuţi contrarevoluţionari”, era cunoscută la nivelul tuturor eşaloanelor superioare ale MAI. Astfel, Goiciu nu era nici pe departe un caz singular, ci făcea parte dintr-un întreg sistem opresiv care viza înlăturarea (uneori fizică) „duşmanilor” regimului.     

Acest studiu va fi un articol de sine stătător într-un viitor Dicţionar al ofiţerilor şi angajaţilor civili ai Direcţiei Generale a Penitenciarelor. Aparatul exterior 1948 – 1989, Volumul III. El este construit pe modelul fişelor-tip din primele două instrumente de lucru (volumele I şi II).

GOICIU SANDU PETRACHE – maior, d. p. 1628 (n. 1 nov. 1905, mun. Galaţi, jud. Galaţi – d. 1980, mun. Galaţi, jud. Galaţi)

Naţionalitatea: română

Originea şi apartenenţa socială: muncitorească

Profesia de bază la încadrarea în MAI: lăcătuş

Funcţii în organizaţii politice, de masă şi obşteşti: membru în Sindicatul CFR Galaţi (1945 – 1947); secretar pe probleme de cadre al organizaţiei de partid din Revizia de vagoane CFR Galaţi (1 ian. – iul. 1946). 

În cadrul procesului de verificare a membrilor de partid care a avut loc în perioada 1948 – 1950, Goiciu a fost verificat de către o subcomisie a Comitetului judeţean de partid Galaţi, dar care nu a găsit nimic „compromiţător” în trecutul său. 

Studii civile: 4 clase la Şcoala primară de băieţi nr. 4 din Galaţi (1912 – 1917) şi 4 clase profesionale la Şcoala de elevi meseriaşi CFR Galaţi (1922 – 1926).

Stagiu militar: Regimentul 1 CFR Otopeni, Regimentul 2 CFR Chitila (15 aug. 1927 – febr. 1928) şi Compania 3 CFR din cadrul Batalionului 4 CFR Buzău (febr. – 13 aug. 1928). Au fost lăsat la vatră cu gradul de sergent T. R., specialitatea întreţinere.

Studii militare: În timpul îndeplinirii serviciului militar a absolvit Şcoala de elevi TR CFR Chitila (1927 – 1928)

Activitate profesională: Petrache Goiciu s-a născut într-o familie gălăţeană de muncitori săraci. Tatăl său – Sandu Goiciu (n. ? – d. 1909) – a fost muncitor portuar în portul Galaţi, iar mama – Păuna Goiciu – a lucrat ca spălătoreasă pe la diferiţi cetăţeni mai înstăriţi din Galaţi până în anul 1945. Părinţii lui nu au avut niciun fel de avere şi nu au desfăşurat activităţi politice (la începutul secolului XX, familia Goiciu locuia în Galaţi pe strada Popa Şapcă nr. 7). Veniturile familiei s-au împuţinat şi mai mult după moartea lui Sandu Goiciu, ceea ce a făcut ca Petrache să trăiască încă de la vârsta de 4 ani şi jumătate, potrivit propriilor spuse, „într-o cruntă mizerie”[1]. Petrache Goiciu a mai avut trei fraţi şi o soră: Vasile Goiciu, fost muncitor la Fabrica de textile „Fusul” din Galaţi, membru PNŢ (în anii ’30) şi membru PCR din 1946; Chihaia Goiciu (decedată în 1949); şi Costică Goiciu, muncitor zilier portuar necalificat şi fost membru PNL (decedat în 1948 în urma unui cancer).

În 1917, Petrache Goiciu a absolvit 4 clase la Şcoala primară de băieţi nr. 4 din Galaţi (cursurile au fost întrerupte timp de un an de zile din cauza izbucnirii războiului). Un an mai târziu s-a angajat ca muncitor necalificat la Fabrica de cuie şi bidoane „Fischer” din Galaţi[2] (1918 – nov. 1922), iar din toamna anului 1922 a muncit ca ucenic; după absolvirea unei şcoli profesionale, a devenit lucrător calificat în meseria de mecanic la Depoul de Locomotive din Galaţi (nov. 1922 – aug. 1927)[3]. În vara anului 1927 şi-a dat demisia din serviciu pentru a efectua stagiul militar obligatoriu, fiind repartizat la arma căi ferate: Regimentul 1 CFR Otopeni, Regimentul 2 CFR Chitila[4] (15 aug. 1927 – 15 febr. 1928) şi Compania 3 CFR Galaţi din cadrul Batalionului 4 CFR Buzău (15 febr. – 13 aug. 1928). A fost lăsat la vatră cu gradul de sergent T. R. (termen redus).

După efectuarea serviciului militar nu a mai fost reprimit la vechiul loc de muncă, întrucât între timp Depoul de Locomotive din Galaţi fuzionase cu Atelierele CFR Galaţi iar postul său fusese restructurat/ suprimat. Câteva luni de zile a rămas şomer din cauza lipsei locurilor de muncă (în toamna aceluiaşi an a izbucnit Marea criză economică mondială). 

La începutul anului 1929 a reuşit să-şi găsească de lucru la Atelierele CFR Galaţi, angajându-se în funcţia de lăcătuş mecanic (1 ian. 1929 – iul. 1942). În timpul celui de-Al Doilea Război Mondial toţi lucrătorii de la Atelierele CFR Galaţi au fost mobilizaţi pe loc pentru lucru, inclusiv Goiciu.

Goiciu i-a cunoscut aici, printre alţii, pe muncitorii Leonida Barnac (comandant al Miliţiei raionale Brăila – 1957) şi pe Dumitru Teodosiu (director al penitenciarului Mărgineni între 1949 – 1951 şi director al penitenciarului Râmnicu Sărat în aprilie 1952). 

În timpul celui de-Al Doilea Război Mondial, mai precis în iulie 1942, conducerea Atelierelor CFR Galaţi l-a mutat disciplinar timp de câteva luni de zile în Transnistria, mai precis pe „Trenul Baie 108” care se deplasa pe ruta Razadehaia – Birzula – Râbniţa. 

În prima jumătate a anului 1942, o comisie de recepţie din cadrul Atelierelor s-a prezentat la secţia în care Goiciu lucra pentru a prelua 30 de vagoane ce urmau a fi puse în circulaţie a doua zi. În timpul controlului, membrii comisiei au constatat o serie de deficienţe în procesul de execuţie a vagoanelor pe care i le-au imputat lui Goiciu. Cel mai aprig critic al său a fost unul dintre controlorii comisiei, Ion Dragotă, pe care Goiciu îl menţionează în context negativ în toate autobiografiile sale. Excedat de acuzele aduse de Comisie, Goiciu a aruncat mai multe documente pe jos care au fost apoi împrăştiate de vânt. În acelaşi timp, Goiciu a vociferat şi a interpretat criticile membrilor comisiei ca fiind îndreptate împotriva muncitorilor, pe „spinarea” cărora aceştia şi-ar fi încasat nemeritat salariul. Considerând cuvintele lui Goiciu ca sfidare la adresa administraţiei, Ion Dragotă a ordonat unui subaltern să strângă actele împrăştiate de vânt şi le-a declarat colegilor din comisie că îi va întocmi dosar în vederea trimiterii în justiţie pentru insulte adresate administraţiei. După câteva zile, Goiciu a fost chemat la corpul de pază al jandarmilor – care se afla chiar în incinta Atelierelor CFR –, acolo unde a fost încătuşat de doi jandarmi împreună cu un alt coleg de-ai săi, Neculai Pospoescu. Pentru afrontul adus comisiei, şi în special lui Ion Dragotă, Goiciu şi Pospoescu au fost bătuţi şi reţinuţi ilegal (Pospoescu a fost eliberat după o zi de deţinere, iar Goiciu după două zile).

În cele din urmă, pentru a muşamaliza întreaga poveste, conducerea Atelierelor a decis mutarea sa în Transnistria la o săptămână de la nefericitul eveniment, pe Trenul nr. 108. Potrivit declaraţiilor lui Goiciu, acest tren era folosit pe post de sală mobilă de duşuri pentru ostaşii români de pe Frontul de Est. În cursul lunii septembrie 1942, trenul a intrat în reparaţie la atelierele din Odessa, iar Goiciu a revenit în ţară.  

După reîntoarcerea în ţară (septembrie 1942) a fost transferat în funcţia de lăcătuş revizie la Revizia de vagoane Tecuci, iar după trei luni de zile, la Revizia de vagoane Bărboşi, acolo unde a rămas până în octombrie 1944 (atunci când a revenit la Revizia de vagoane din Galaţi). Un an mai târziu, în noiembrie 1945, Goiciu se va înscrie în PCR[5], fiind pe loc scos din producţie de către organul local de partid – Judeţeana PCR Covurlui, spre a desfăşura muncă politică în rândul ceferiştilor. Pe linie de partid a fost repartizat în funcţia de responsabil cu cadrele la Sectorul de partid CFR Galaţi (nov. 1945 – iul. 1946), iar ulterior a fost promovat în aceeaşi funcţie, dar la Judeţeana PCR Covurlui (aug. – oct. 1946). 

În toamna anului 1946, guvernul Groza a organizat alegeri parlamentare pe care PCR le-a câştigat printr-o fraudă masivă. În campania electorală, conducerea centrală a partidului comunist a transmis tuturor organizaţiilor locale ale PCR sarcina de a-i împiedica pe candidaţii partidelor tradiţionale de a-şi prezenta candidaţii în cadrul mitingurilor electorale şi de a le contracara prin toate mijloacele propaganda politică. 

În judeţul Covurlui, candidatul PNL-Brătianu pentru un loc în Adunarea Deputaţilor a fost Mihail Romniceanu, ministru secretar de stat fără portofoliu în guvernul Dr. Petru Groza[6]

Într-o autobiografie dată la 12 septembrie 1951, Goiciu povesteşte sarcinile pe care i le încredinţase partidul pentru a contracara acţiunile politice ale demnitarului liberal în judeţul Covurlui:

În aceste trei luni de zile sunt trimes de către Partid la Folteşti şi Bujor pentru ca să împiedicăm pe Ministrul Romniceanu de a ţine o întrunire. Reuşim ca la Folteşti să nu ţină întrunirea dar imediat au luat maşina şi au plecat la Bujor a-m plecat şi noi dar nu a-m izbutit săi împiedicăm din cauză că ţăranii erau beţi într-o stare grozavă şi cum nea văzut pe noi au căutat fiind puşi la cale de către Tohăneanu profesor omul lui Romniceanu să ne ia la bătaie. Ne-am retras şi ne-am reîntors la Galaţi arătând partidului cele întâmplate. Nu a trecut nici căci ne aflam în preajma alegerilor din nou sunt chemat la tov. secretar Câmpeanu Constantrin (membru al CC al PCR şi viitor deputat PCR de Covurlui-n.n.) şi-mi spune să-mi iau oameni şi să plec la Bereşti Covurlui căci ministrul Romniceanu a plecat şi vrea să ţină o întrunire şi răspundeam în faţa partidului dacă reuşeşte să ţină întrunirea. Am căutat de a-m adunat 12 muncitori după care am plecat la Bereşti cum încă nu venise după o oră de aşteptare am plecat îndărăt şi în satul Ghibărţeni pe şosea ne-am întâlnit cu ministrul Romniceanu Tohăneanu Cristoforatos şi încă unul pe care nu l-am cunoscut. La controlu făcut sub perna unde se afla Romniceanu am găsit o cutie mare cu manifeste de a lor şi cu multe broşuri. Nu le-am dat voie să continue drumul şi i-am adus până în Bujor în urma maşinei noastre iar la spitalul din Bujor au fugit cu maşina şi astfel sa terminat cu banda lui Romniceanu[7].  

După această ispravă politică, în contextul procesului de epurare a vechilor funcţionari din aparatul de stat şi instalarea în locul lor a membrilor sau simpatizanţilor PCR, în noiembrie 1946, Judeţeana de partid Covurlui l-a trimis pe Goiciu în aparatul de stat şi anume în funcţia de administrator al Oficiului de aprovizionare a salariaţilor CFR din Galaţi, unde a rămas până la desfiinţarea Oficiului[8] (iul. 1946 – 16 nov. 1947). În această poziţie, Goiciu afirmă în autobiografiile sale că ar fi fost „sabotat” de către subordonaţii proveniţi din vechiul regim pentru a-l compromite în ochii ceferiştilor. Văzând că mai multe bunuri care trebuiau să ajungă la salariaţii CFR erau însuşite de către mai mulţi angajaţi ai Oficiului şi protejaţii lor, Goiciu a solicitat şefului Comitetului de fabrică declanşarea unei anchete. În cele din urmă, după ce a redactat şi un raport adresat Sindicatului CFR, Goiciu a fost nevoit să plătească o pagubă de 30.000 de lei, bani care i s-au imputat din salariu.

O nouă funcţie de răspundere îi va fi încredinţată de către acelaşi organ local de partid la data de 15 noiembrie 1947, atunci când va fi trimis la Penitenciarul Galaţi pentru a-l „ajuta” şi „sfătui” în muncă pe administratorul/ directorul Ion Erşov. Goiciu nu va fi încadrat în MAI ca funcţionar public, nefiind cuprins în schema penitenciarului. Cu toate acestea, pentru o perioadă de câteva luni (nov. 1947 – mart. 1948), l-a secondat pe Erşov, fiind în continuare retribuit de către Revizia de vagoane Galaţi (nu fusese confirmat în funcţie de DGP, deoarece nu exista un post vacant; după ocuparea postului decizia de numire urma să fie publicată în „Monitorul Oficial”). Conform declaraţiilor lui Goiciu, directorul Erşov nu ar fi fost receptiv la „cuvântul partidului”, favorizând câţiva deţinuţi poltici cărora le crease un regim de detenţie mai bun în schimbul unor favoruri primite de la familiile acestora. De asemenea, Ion Erşov nu aplica deţinuţilor un regim de detenţie restrictiv aşa cum şi-ar fi dorit Goiciu, permiţând chiar şi unor deţinuţi să consume rachiu în celule, băutură care era procurată printr-un funcţionar al penitenciarului. Goiciu a sesizat conducerea Judeţenei de partid că directorul primeşte la penitenciar o serie de foloase necuvenite în timp ce gardienii duceau o viaţă sărăcăcioasă, având salarii de mizerie. Pe moment, conducerea locală de partid nu a luat nicio măsură, însă în ianuarie 1948, în urma unei greve a deţinuţilor pe timp de câteva zile, de la Bucureşti a sosit în inspecţie directorul Direcţiei Generale a Penitenciarelor, Dumitru Băzălan. Cu această ocazie, directorul DGP a mai constatat şi faptul că funcţia de director al penitenciarului era dublată de către Goiciu care nu deţinea ordin de încadrare în organigramă şi astfel prezenţa lui în unitatea de detenţie era ilegală. Întors la Bucureşti, Băzălan a emis imediat un ordin scris prin care îi cerea administratorului penitenciarului ca în 24 ore să-l scoată pe Goiciu din penitenciar. În apărarea lui Goiciu a intervenit secretarul Judeţenei Covurlui a PCR, Sandu Constantin, care în urma unei discuţii avute cu Bucureştiul a determinat demiterea lui Erşov şi înlocuirea lui cu Goiciu. Trebuie avut în vedere şi faptul că această înlocuire s-a produs pe fondul grevei deţinuţilor din ianuarie 1948. Directorul DGP, Dumitru Băzălan, va fi la rându-i demis peste câteva luni de zile (noiembrie 1948) şi înlocuit cu un „cadru de nădejde” al partidului: fostul ilegalist al PCdR, Daciu M. Voicu.

Goiciu a fost încadrat în funcţia de administrator al Penitenciarului Galaţi începând cu data de 18 februarie 1948, post pe care-l va ocupa până la începutul lunii iunie 1952. 

„Foaia calificativă” a funcţionarului Petrache Goiciu, întocmită pe perioada 1 octombrie 1947 – 1 octombrie 1948, îl aprecia ca fiind „bun în funcţiune”, având un comportament corespunzător faţă de personal, cu toate că din când în când „mai bea puţin dar fără a influenţa asupra serviciului”:

Nu a cuprins încă toate cunoştinţele profesionale. Slab gospodar şi fără iniţiativă. Este însă f. vigilent şi bun executant al dispoziţiunilor ce se dau (...) Mai mult activează pe teren politic decât profesional[9].

Într-o „completare” la o autobiografie dată de Goiciu pe 29 octombrie 1954, acesta admitea că, după avansarea sa în funcţia de director al Penitenciarului Galaţi, a avut mai multe abateri de la regulamentele DGP, ducându-se în mai multe rânduri în stare de ebrietate la serviciu şi comportându-se dur faţă de subordonaţi[10].

Abaterile şi abuzurile lui Goiciu de la regulamentele DGP sunt prezentate şi în mai multe declaraţii făcute de subordonaţii săi de la Penitenciarul Galaţi, care se arătau surprinşi de comportamentul său, unul ce amintea de metehnele ofiţerilor sau politicienilor din regimurile trecute (contrar celor învăţate în şcolile de pregătire profesională şi militară).

În acest sens, sublocotenentul Darie Gheorghe din Penitenciarul Galaţi preciza într-o declaraţie dată pe 11 august 1952:

Atitudinea Tov. Căpitan Goiciu în cadrul unităţi noastre era caracterizată asemenea unui politician din regimul capitalist, brutal în serviciu, lipsit complet de aplicarea luptei de clasă şi a moralei proletare. Astfel în repetate rânduri am observat că vinea beat în unitate şi chiar în şedinţele de bilanţ ceeace avea ca urmare folosirea metodei de comandă şi uneori insultând tov. Miliţieni, fără a ţine socoteală nici de cele mai elimentare atitudini muncitoreşti. Cele de mai sus pot fi confirmate prin atitudinea de zbir şi brutalităţi în serviciu când fără a ţine socoteală de împrejurări şi urmări a bătut pe Miliţianul Căprarul Gheorghe, Postase Ilie. Greşelile în serviciu înţelegea să le îndrepte făcând Miliţieni bandiţi fapt care dădea naştere la o serie întreagă de nemulţumiri ce mocneau în rândul Miliţienilor[11].

Deşi în toate autobiografiile prezente în dosarul personal profesional, Goiciu afirma că înainte de 23 august 1944 nu a desfăşurat activitate politică, la data de 16 ianuarie 1952 a completat într-un limbaj agramat o fişă-tip de evidenţă a ilegaliştilor întocmită de către Secţia cadre a CC al PMR, fiind astfel înscris în baza de date a celor care au desfăşurat activitate ilegală în mişcarea comunistă. În acest document de partid, Goiciu preciza în mod expeditiv activităţile şi legăturile pe care le-a avut în perioada ilegalităţii partidului: 

Sindicalist sindicatul Fişer în anul 1919 iar în anul 1920 am luat parte la demonstraţia ce a avut parte (loc) în Galaţi. În anul 1933 luna Februarie a-m dat semnalul de începerea grevei în secţia vagonaj din atelierul CFR Galaţi (...) Cu tov. Grosu Tache Panait a-m organizat sindicatul Fişer a-m luat parte la marea demonstraţie fiind în ordinea. Cu tov. Maxim Alexandru a-m ţinut şedinţă în anii 1930-1933. cu tov. Barnac Leonida – laum parte la şedinţele sindicale ce se ţineau la sindicatul CFR Galaţi. Grosu Tache Director Doc Galaţi. Tov. Maxim Alex. Director Cadre Ministr. Construcţii Buc. Barnoc Leonida Miliţia Galaţi[12].

La rubrica Dacă înainte de 23 Aug. 1944 era membru în PCR, în UTC sau simpatizant al mişcării muncitoreşti care figura în acest tipizat al Secţiei cadre a CC al PMR, Goiciu a menţionat că a fost simpatizant.

De asemenea, în acelaşi document, Goiciu mai preciza că în perioada interbelică a avut legături la Galaţi cu tovarăşii Grosu Tache Panait (1919 – 1922), Maxim Alexandru (1930) şi Barmac Leonida[13] (1931 – 1947). La data completării fişei, Goiciu locuia în Galaţi (strada Traian nr. 198), era căsătorit şi avea 4 copii în vârstă de 7, 12, 19 şi respectiv, 22 de ani.

Într-o autobiografie dată la 12 septembrie 1951, Goiciu povestea rolul său în freamătul grevelor din februarie 1933 care au cuprins şi Atelierele CFR Galaţi:

După anul 1930 şi până în anul 1933 ţin legătura cu sindicatul ca la 15 Februarie 1933 să-mi traseze sarcina ca a doua zi adică 16 Februarie să dau semnalul de începerea grevei prin bătaie în tampon şi după aciea să scot pe muncitori în faţa strungăriei unde tov. noştri conducători vor lua cuvântul unde va arăta rolul grevei. A doua zi s-a executat dispoziţia trasată întocmai, fiind ajutat de tov. Babiţchi Leonida care acum se află plecat în URSS în anul 1940. A-m luat cuvântul urcândumă pe cisterna ce era plină cu apă pentru incendiu arătând viaţa (indescifrabil, probabil mizerabilă-n.n.) în care erau supuşi muncitorii. A trecut greva sa făcut arestări de către siguranţă şi au arestat pe conducătorii noştri de sindicat[14]

La începutul lunii ianuarie 1950, Goiciu a plecat în concediu medical pentru a urma un tratament de boală. În ziua de 9 ianuarie 1950, printr-un proces-verbal întocmit în unitate, Goiciu a predat comanda penitenciarului contabilului M. Vădineanu. Potrivit acestui document, la acea dată, efectivele de cadre şi deţinuţi erau următoarele: personal administrativ – 13 angajaţi; personal de pază – 48 angajaţi; deţinuţi preveniţi şi condamnaţi politici – 509 bărbaţi şi femei; deţinuţi preveniţi şi condamnaţi de drept comun – 500 bărbaţi şi femei[15]

În acelaşi an, în Penitenciarul Galaţi se găseau şi condamnaţii din „Lotul Maniu”: Iuliu Maniu, Ion Mihalache, Nicolae Carandino, Camil Demetrescu, Ilie Lazăr, Radu Niculescu Buzeşti etc. Aceştia vor rămâne la Galaţi până în vara anului 1951, atunci când vor fi transferaţi la Penitenciarul Sighet.  

În dosarul personal al ofiţerului se regăseşte un document extrem de rar întâlnit în dosarele de cadre ale ofiţerilor de penitenciare. O scrisoare anonimă din februarie 1950 adresată ministrului Justiţiei (la acea vreme acest post era ocupat de către Stelian Niţulescu, fost avocat al comuniştilor în procesele interbelice). Documentul este semnat „noi deţinuţii din Penitenciar”, fiind dactilografiat într-o română aproximativă. Este foarte probabil ca misiva să fi fost trimisă de ruda/ prietenul unui condamnat din Penitenciarul Galaţi sau chiar de către un deţinut care îşi ispăşise pedeapsa în acest loc de deţinere. De asemenea, este exclus ca scrisoarea să fi fost trimisă de un lucrător al penitenciarului care ar fi vrut să-l denigreze pe Goiciu, întrucât dacă ar fi fost aşa, semnatarul/ semnatarii ar fi trimis scrisoarea Ministerului Afacerilor Interne, organul administrativ central în subordinea căreia se afla Direcţia Generală a Penitenciarelor, şi nu ministrului Justiţiei. Documentul, care exprimă şi prejudecăţi rasiste des întâlnite în epocă, descrie samavolniciile şi torturile îndurate de deţinuţii din penitenciarul administrat de Goiciu:

Subscrişii zişi deţinuţi din Penitenciarul „Central” Galaţi, cu lacrimi în ochi şi mari suferinţe, faţă cu legile şi pedepsele ce suntem condamnaţi, de oamenii zilei, a face pedepsele aşa cum legea e făcută de legiuitorii; cu muncă şi program pentru Patrie şi Partid etc. Ori plângem că orice comandant recidiv socotit intră pe porţile penitenciarului Galaţi, mai ales acestea nu intră în închisoare intră în groapă de a fi omorâţi, schingiuiţi şi judecaţi a doua oară în modul absolutism şi barbar, ceeace Dvs. capul ţării nu ştiţi nimic, că aici nu suntem lăsaţi să vă comunicăm cu art. 266 în calitate de părintele nostru, fiind absolut opriţi şi persecutaţi în întunericul de pierdere de om: de către dl. director Petre Goiciu care spune că are de la Dvs. menirea de a omorâ, mai ales pe acei deţinuţi care, au mai multe mandate de pedeapsă ce urmează a le executa, sau liberat odată şi cu venirea a doua oară în închisoare i se ştie că el îl omoară şi nici spital nu vede: este om călăul Ministerului de Justiţie, a băgat groaza în tot poporul pedepsit afară de lege, care şi credinţa e oprită cu înjurarea pe Dzeu. Sau oprirea a face cruce, stând cu biserica închisă. Ca alimente tot ce se dă, le dă dânsul personal care acum 2 ani era lăcătuş de vagoane la CFR. Ce fel de bogătaş era decât un lucrător cu norocul existent de absolutismul ţării nu democrat căci prin noi este progresul muncii şi lauda Galaţiului. De rudele sale, pe cunoscuţii lui, pe oamenii cu care a făcut afaceri în afară de puşcărie şi femeil, şi femeia sa bolnavă de bătăi, este în totul considerat un călău. Vă rugăm a lua de urgenţă riguroasele măsuri ca acest domn Petre Goiciu cu ajutorul lui dl. Prim gardian C. Negoiţă, tae şi spânzură oamenii de la pedeapsă, fiecăruia existentă. Orice pachete primeşte pe poarta Puşcăriei sunt dijmuite de acest domn director şi parte nu se mai dă deţinuţilor, le ia brânza, slănina, cârnaţii, obiectele şi-şi face faţă că dă ajutor din avutul altuia la acei protejaţi şi la acei vieţaşi, cât şi haine. etc. Deţinutul având un duşman afară şi vine la director şi-l reclamă acesta îl ia la bătaie pe deţinut de-l nenoroceşte făcând instrucţia poliţienească. Îl dă la celula neagră pentru câte o săptămână, fără hrană, îi bate cu pumnii de se satură, cu picioarele şi cu vâna de cablu răsucită ce se află în biroul său până cade jos cu schingiuială căutând a scurta veiţile omeneşti. Cum a încetat din viaţă Ing. Năstura, general de marină care timp de 8 luni a fost pus la greutăţi cărând fecalele omeneşti până la 100 Kgr. Greutate în tovărăşie cu gen. Bărbuleanu, a cărui adresă este la cancelarie. A sucombat acest om boşorogit de greutăţi şi cum doctorul vizitează puşcăria din lună în lună, nici nu-l cunoaşte, fiind înlocuit cu gardianul Popa, sanitar cu lipsuri de medicamente etc. fiind ajutat de protectorii dlui. Directori, nişte greci sabotori, foşti bogătaşi anume: Niferato, Fasorache, şi alţii pe care îi ţine în braţe dl. director cât şi cu alţii ovrei de afaceri. În faţa noastră îi laudă că făceau bine muncitorilor cu hrană, pâine etc. (…) Asta e mască de comunist a dlui. Comandant. Mai distruge cărţi poştale, orice scris, recursuri, cereri, etc. numai pe cine protegează el le dă liber, iar bătae după cum a bătut pe un locotenent colonel invalid în faţa noastră pe Valeriu Teodorescu pentru protejaţii greci, P. Pecheanu, un bătrân cioculeţ care era bunul său pe mulţi deţinuţi din prezent: dacă s-ar numi o inspecţie de la Bucureşti puteţi fi luminaţi şi să daţi liberul legilor penale ce le cunoaşte deţinuţii. Lumina democratică şi menirea unui birou intelectual, cu o cantină bogată, fără speculă, şi cu oprirea acestui călău Petre Goiciu, de a nu mai schingui personalul deţinut împreună cu C. Negoiţă, pe care îi demascăm rămânând la buna voie a Dvs. 

Noi am arătat cunoştinţei toate şi vom mai arăta în viitor dacă ordonaţi liber de a vă scrie cele petrecute cele petrecute în acest chiar şi cu politicii ovrei sabotori, bogaţi au obţinut liber cu condiţionate iar acei ponegriţi nu şi aici este democraţie vedeţi masca. Trăiască Republica Populară Română. Noi deţinuţii din Penitenciar[16].

Se pare că scrisoarea anonimă nu a ajuns numai la conducerea DGP, ci şi la Secretariatul DGSP, care la data de 24 martie 1950 a trimis DGP-ului o informare „confidenţială – strict secretă” în care atrăgea atenţia colonelului Ioan Baciu (şeful DGP) asupra metodelor inumane de tratare a deţinuţilor de la Galaţi: 

Directorul Goiciu Petre, de la Penitenciarul Galaţi, întrebuinţează ca sistem de corecţie pentru deţinuţii din acel penitenciar, bătaia în mod exagerat. Pentru cea mai mică abatere, deţinuţii de orice categorie, sunt bătuţi, loviţi cu capul de pereţi, loviţi cu pumnii peste faţă şi cu picioarele în stomac, până când aceştia cad jos şi scuipă sânge. Acest lucru se petrece în faţa tuturor funcţionarilor şi celorlalţi deţinuţi, atât în birou, în interiorul curţii, cât şi în temniţă. Gardienii Rusu Petre, Diaconu Dumitru şi Bineata Marin, de la Penitenciarul Galaţi, bat de asemenea în mod barbar pe deţinuţi. Faţă de acestea vă rugăm a lua măsurile necesare pentru ca personalul Penitenciarului Galaţi, să nu mai întrebuinţeze bătaia ca mijloc de corecţie, cu pentru abaterile săvârşite, deţinuţii să fie pedepsiţi prin izolare şi regim sever[17].

În urma acestei sesizări primite de la organele de Securitate, şeful DGP, colonelul Ioan Baciu, i-a trimis la rândul său lui Goiciu o adresă „strict secret-confidenţială” în care îi spunea că fusese informat asupra metodelor de corecţie pe care le folosea împotriva deţinuţilor şi îi ordona să-i raporteze numaidecât din dispoziţiile cui folosea asemenea metode de reeducare:

Vă invităm a raporta de urgenţă Direcţiei Generale (Cabinet) din ale cui dispoziţiuni aplicaţi metodele de mai sus (în text erau enumerate metodele coercitive folosite de Goiciu asupra deţinuţilor şi care se regăseau şi în nota informativă a Securităţii-n.n.), când prin conferinţele ţinute cu Dvs. de Direcţia Generală prin ordinele date şi prin regulament, vi s-au trasat alte mijloace de corecţie pentru abaterile săvârşite de deţinuţi ca izolare sau regim sever[18].

Pe 28 martie 1950, Goiciu i-a raportat şefului său direct, admiţând că nu a primit dispoziţii din partea acestuia referitor la relele tratamente la care i-a supus pe deţinuţi, solicitând totodată să fie demis dacă se va dovedi că este incapabil de a mai ocupa postul de administrator al penitenciarului:

Din cele arătate de Dstră. sunt juste. Nu am primit dispoziţiuni din partea Dstră de a mă purta cu deţinuţii în felul cum m-am purtat. Acesta au fost câteva cazuri izolate, şi numai cu acei deţinuţi care cu toate sfaturile date au căutat să facă greutăţi. Tovarăşe Director General pentru că aceste … (cuvânt indescifrabil-n.n.) competente a căutat să arate numai fapte negative despre subsemnatul vă rog să fiu dat afară din serviciu pentru că sunt incapabil. Să trăiţi Tov. Director General[19].

Acest schimb de adrese demonstrează faptul că cei din conducerea Securităţii şi a Direcţiei Generale a Penitenciarelor fuseseră informaţi asupra celor ce se petreceau la Galaţi şi cu toate acestea Goiciu a rămas în continuare în funcţie.

Fostul deţinut politic Vasile Gurău (n. 25 febr. 1930, comuna Păuneşti, judeţul Vrancea) îşi aminteşte de întâlnirea cu Goiciu la Penitenciarul Galaţi: 

Ceilalţi şapte, rămaşi pe culoarul din faţa biroului lui Goiciu, am fost, după câteva minute de „pauză”, introduşi în camera sa de...lucru. Goiciu, numai în cămaşa (vestonul şi-l lepădase să-l dea, probabil, din nou la curăţat), îşi spăla mâinile de sânge la o chiuvetă, undeva într-un colţ al camerei. Apoi, în timp ce-şi ştergea braţele cu prosopul, s-a îndreptat spre noi, ordonând să ne aliniem iarăşi câte unul, după care ne-a luat din nou în primire. De data aceasta, căutând probabil să evite repetarea afrontului suferit înainte, a schimbat placa. Îndreptându-se către cel din faţă (de data aceasta era Virgil Căpăţâna la rând), l-a întrebat:

- Tu din ce grup eşti, mă ?

- Din „Grupul PNŢ – Galaţi”, a răspuns acesta scurt.

Cu o palmă zdravănă Goiciu l-a dărâmat imediat pe Virgil la pamânt, deşi era cu un cap mai înalt decât el. Apoi, a trecut la următorul: Grig Popoiu.

- Tu din ce grup esti, mă ?

- Din „Grupul Paragină”, a urmat răspunsul acestuia.

Două palme au răsunat de data aceasta în cameră, la interval de câteva zecimi de secundă, făcându-l pe Grig să se clatine ca un copac bătut de furtună. Am înţeles atunci că se făcea deja o... discriminare politică şi ştiam deci la ce să ne aşteptăm. Când Goiciu a ajuns în dreptul lui Puiu Mancaş, acesta i-a luat-o înainte şi a zis direct:

- PNŢ – Galaţi !...

O palmă zdravănă, şi Puiu era la pamânt.

Văzând cum merge treaba ceilalţi n-am mai aşteptat nici intrebarea şi nici n-am mai dat răspunsul, ci încercam, cu o mână sau cu două, să ne acoperim faţa sau capul cât de cât, spre a ne feri de lovituri, fiecare după gruparea politica de care aparţineam: cu o mână, „Grupul PNŢ – Galaţi”, cu două mâini „Grupul Paragină”. Eu eram ultimul în şir aşa că în momentul în care Goiciu a ajuns în faţa mea, mi-am lăsat puţin capul în jos, căutând să-mi bag faţa între amândouă braţele. Goiciu a înţeles imediat „apartenenţa”, aşa că... două palme m-au trântit la pământ, de mi-au ţiuit urechile. După ce ne-a trecut pe toţi în „revistă”, Goiciu a deschis uşa unei camere alăturate şi s-a adresat unei persoane de acolo:

- Tovarăşe Pandele! Du-te şi aranjează mai întâi terenul, apoi du-i pe „cârlanii” ăştia la strungă. Să le iasă cheful „grevelor” pe nas !

Am fost scoşi după aceea din biroul comandantului şi, conduşi de gardianul Pandele, ne-am îndreptat spre corpul de clădiri din extrema stângă a închisorii, unde se găseau magaziile. Într-o cămaruţă rece, fără încălzire, un fel de „anticameră” a magaziilor, Pandele ne-a ordonat, spre stupoarea noastră, să ne dezbrăcăm "la izmene şi cămaşă", în timp ce el a dispărut pentru câteva momente. Profitând de faptul că suntem singuri ne-am sfatuit rapid, în şoaptă, „să nu ne dăm bătuţi”, deoarece, după câteva ore de izolare în vreo carcera, ne vor duce din nou în cameră. Nu comisesem de fapt nici o crimă şi nu aveam de ce să fim pedepsiţi prea aspru. Hainele ni le aşezaserăm ordonat, împachetate frumos lângă perete, pentru ca, la revenire, să ni le putem lua mai repede pe noi, gândind că astfel nici nu se vor răci prea tare. Nu stiu prin ce inspiraţie, Virgil a avut atunci o idee năstruşnică: dintr-un gest scurt şi-a luat căciula din grămada de haine, o cuşmă uriaşă, albă şi mitoasă, şi a băgat-o iute în izmene, apăsând-o cu amândouă mâinile ca să nu se observe. La revenirea lui Pandele, noi cei, „şapte magnifici” stăteam zgribuliţi de frig, mişcându-ne şi sărind într-un picior că să nu îngheţăm de frig. Era pe la jumătatea lunii martie şi vremea afară încă destul de rece, dar în încăperea complet neîncălzită era un frig de-ţi intra în toate oasele. Credeam că ne vor ţine scurt timp aici, ca să dârdâim puţin de frig, după care, ne vor da voie să ne-mbrăcăm din nou, că să nu răcim. Dinţii ne clănţăneau în gură şi încercam să facem glume sau să ne izbim uşor unii de alţii, ca în lupta cocoşilor şi astfel să ne mai punem sângele în mişcare. Dar Pandele a deschis o altă uşă şi ne-a ordonat să-l urmăm de-a lungul unui culoar întunecos. După aproximativ zece metri ne-am oprit în faţa unei uşi din gratii de metal, care fusese dinainte deschisă, uşă care ducea într-o încăpere cufundată complet în întuneric. Era vestita „neagră” de la Galaţi, celula de pedeapsă cunoscută şi blestemată de toată lumea. Când am dat să păşim înăuntru, bâjbâind cu mâinile în întuneric că să nu ne izbim cumva de zid, am simţit cum călcăm prin ceva umed ca o băltoacă.[20]

În contrast cu memoriile fostului deţinut politic Vasile Gurău sunt două referinţe date de către doi superiori ai lui Goiciu din aparatul central al penitenciarelor. Astfel, în cursul anului 1948, Nicolae Prosan, inspector general de penitenciare în DGP, declara că Goiciu:

Este un element cinstit e devotat regimlui şi clasei muncitoare e membru de partid al PMR e un element muncitor are spirit de iniţiativă e bun gospodar devotat instituţiei are mici slăbiciuni e cam repezit şi acţiunile ce le întreprinde se lasă puţin influenţat (...) are perspective de creştere nivelul politic şi cultural satisfăcător. muncă profesională o duce bine, duce muncă în colectiv se bucură de prestigiu în faţa subalternilor şi a autorităţilor Partidul nil recomandă ca element de bază şi devotat[21].

De asemenea, comandantul Penitenciarului Văcăreşti, locotenent colonelul Marin Constantinescu, declara într-o referinţă datată 9 aprilie 1954:

Cunosc pe Căpitanul Goiciu Petrache din anul 1948, luna Aprilie (la acea dată Marin Constantinescu deţinea funcţia de inspector general în cadrul Direcţiei Generale a Penitenciarelor). El era atunci director al Penitenciarului Galaţi. Nu am lucrat cu el în continuare, însă în timpul controalelor ce le făceam la Penitenciarul Galaţi din partea Direcţiei Generale a Penitenciarelor, am putut observa unele calităţi şi lipsuri ale tov. Goiciu Petrache. Astfel, am constat că este un element muncitor, cu iniţiativă şi putere de muncă, aplicând în munca practică dispoziţiile regulamentare şi ordinile date, bun gospodar şi autoritar faţă de deţinuţi, aplicând acestora regimul prevăzut de regulament. Ajută pe subalternii săi în muncă, este cinstit şi ataşat regimului nostru. Are nivel politic, mai puţin ideologic, însă am observat că el caută să şi-l ridice. La început când l-am cunoscut, avea obiceiul să bea. A fost criticat pentru această lipsă a sa şi se lăsase. Nu ştiu dacă acum mai bea sau nu. O altă lipsă a sa era şi aceea că era câte odată impulsiv faţă de cadre şi manifesta îngâmfare[22].

În mai 1952, datorită „rezultatelor bune” obţinute în funcţia de comandant al Penitenciarului Galaţi – unitate profilată pe deţinuţi „periculoşi Contrarevoluţionari şi Drept Comun” – a fost transferat în aceeaşi funcţie la Penitenciarul Gherla[23]. Potrivit unei note a colonelului Ioan Baciu, director general al DGP/ DGPCUM (1949 – 1952), al Serviciului Penitenciare din MAI (1952 – 1953) şi al Direcţiei Închisori şi Penitenciare din MAI (1953 – 1954), acesta îşi informa superiorii din MAI asupra faptului că nu a avut cunoştinţă de „lipsurile” lui Goiciu cât timp a funcţionat la Galaţi. Ceea ce este fals, deoarece aşa cum am arătat mai sus, chiar DGSP-ul îl informase în martie 1950 despre bătăile aplicate de Goiciu deţinuţilor de la Galaţi. În continuarea notei, Baciu afirma că abuzurile şi abaterile lui Goiciu i-au fost aduse la cunoştinţă la sfârşitul lui august 1952 în urma controalelor demarate pe linie profesională de către inspectorii din subordinea sa (adică la câteva luni după ce semnase decizia de numire în funcţia de comandant al Gherlei). Astfel, mimând stupoarea, Baciu l-a chemat la Bucureşti pe Goiciu pentru raport, ocazie cu care acesta şi-a luat angajamentul că nu îşi va mai bate soţia (cu care fusese certat şi cu care s-a împăcat, ulterior) şi că îşi va corija comportamentul în muncă[24].

Ancheta desfăşurată la sfârşitul lui august 1952 la Penitenciarul Galaţi a scos la iveală mai multe ilegalităţi: desfăşurarea unor afaceri ilicite cu zarzavaturile culese de deţinuţii care lucrau pe terenurile din jurul Penitenciarului Galaţi, beţiile, chefurile şi lovirea miliţienilor din subordine. Mai precis, aceste lucruri au ieşit la iveală în urma unui control pe linie de cadre efectuat la Penitenciarul Galaţi de către căpitanul Octavian Dumitrescu din Direcţia cadre a Direcţiei Generale a Penitenciarelor, Coloniilor şi Unităţilor de Muncă – MAI. Dumitrescu fusese trimis de către superiorul său, locotenent-colonelul Ştefan Koller – şeful Direcţiei cadre din DGPCUM – care fusese informat la rândul său despre abaterilor săvârşite de căpitanul Goiciu la Penitenciarul Galaţi. Redăm un fragment elocvent din raportul întocmit de căpitanul Dumitrescu în 1952 după finalizarea cercetărilor la Penitenciarul Galaţi:

Fiind stăpânit de viciul beţiei, venea la unitate în repetate rânduri în stare de ebrietate unde începea să insulte şi să aducă fel de fel de injurii personalului şi în special miliţienilor pe care îi ameninţa cu închisoare şi că le pune lanţuri la picioare. Deasemeni s-a constatat că s-a purtat foarte brutal cu miliţienii pe care chiar îi şi lovea, cum a fost cazul miliţienilor Mangu Nicolae, Căpraru Gheorghe, Nichifor Dumitru, etc., care au fost bătuţi pentru lipsuri mărunte şi de multe ori nevinovaţi. Din cauza acestei comportări, în unitate există o atmosferă de teroare, miliţienilor fiindu-le frică să raporteze organelor de control situaţia din penitenciar, iar în şedinţe când vreun tovarăşi încerca să arate lispurile altuia, cum a fost cazul tov. Brighidovici care a căutat să arate lispurile dactilografiei Magdin Elena, Cpt. Goiciu Petrache îi lua apărarea înăbuşind astfel critica şi făcând ca şedinţele să nu-şi mai ajungă scopul. Cpt. Goiciu Petrache, avea legături strânse cu un cârciumar anume Iordache, unde organiza majoritatea chefurilor şi la care forţa să participe şi o parte a personalului unităţii. S-a constatat că acest cârciumar a avut un frate deţinut în penitenciar, condamnat pentru sabotaj, pe care Cpt. Goiciu P., l-a favorizat punându-l la popota miliţeienilor, acordându-i pachete peste regulament şi pe care l-a propus Direcţiunii Generale să fie eliberate înainte de termen. Cpt. Goiciu Petrache, ajungând la un grad intim de prietenie cu cârciumarul, a mers până acolo, ca acest cârciumar să-i boteze fiul său, un copil. De menţionat este faptul că şi fiul Căpitanului Goiciu este Locotenent tot în formaţiunile MAI. Deasemeni având anumite legături şi cu referentul principal Grigore Ioan (pe acesta Goiciu îl cunoştea din 1945 atunci când amândoi lucrau la căile ferate gălăţene-n.n.) îl trimitea pe acesta să-i aducă lemne de peste Dunăre şi primea de la acesta zarzavat, peşte şi altele. În schimb Cpt. Goiciu Petrache i-a aprobat referentului principal Grigore Ioan, să-şi lucreze pământul cu deţinuţi şi cu vitele penitenciarului. S-a mai constatat că tot în combinaţie cu acest salariat creştea porci pe care apoi îi tăia şi îi vindea personalului cu preţ mai mare decât pe piaţă. Grigore Ioan a mai vândut personalului şi alte produse alimentare cu preţuri mai mari decât pe piaţă şi atunci când Cpt. Goiciu Petrache a fost sesizat de unii tovarăşi că acest fapt, le aducea injurii şi îi insulta motivându-le totodată că din aceste vânzări supracost, cumpără nisip necesar penitenciarului. În timpul cercetărilor a reisşit că, Cpt. Goiciu Petrache a aprobat şi unui particular să i se lucreze pământul (10-12 ha.) cu boii penitenciarului, pentru care a primit 200 lei, bani cu care referentul principal Grigorea Ioan motivează că s-a cumpărat hrană supliment pentru deţinuţii de la grădină. În relaţiile cu unii salariaţi, Cpt. Goiciu Petrache a avut o atitudine de familiarism cum a fost tov. Nejneru Lucreţia, Casapu Ecaterina, Brighidovici Zenovia, Casapu Teodor, Păun Constantin, Chirilă Aurel, Grigore Ioan şi alţii cu care a jucat în colectiv la loterie şi cu care a mers în repetate rânduri să bea la cârciuma lui Iordache (...) S-a mai constatat că în ajunul plecării sale de la Galaţi, Cpt. Goiciu Petrache a organizat un chef tot la cârciuma lui Iordache unde a obligat să participe tot personalul administrativ şi unde cheltuiala a fost suportată de aceştia, reţinându-li-se câte 20 lei din salariu. În viaţa familiară a reieşit deasemeni că are o comportare necorespunzătoare, bătându-şi şi maltratându-şi soţia, aceasta fiind văzută de multe ori plânsă, vânătă şi cu urme de lovituri. În timpul cercetărilor a mai reieşit că referentul principal Grigore Ioan cu care căpitanul Goiciu Petrache a întreţinut legături de prietenie şi cu care a săvârşit o serie de nereguli şi abuzuri, este chiabur având 25 ha. pământ, cal, căruţă şi o vacă. Deasemeni acesta a avut şi prăvălie de băuturi spirtoase iar la intrarea în serviciu a predat penitenciarului mai multe butoaie rămase de la proprietatea sa[25].

Despre comportamentul lui Goiciu la Galaţi vorbea şi sublocotenentul Manea Constantin – ofiţer la Penitenciarul Jilava, într-o declaraţie dată pe 5 octombrie 1952. Manea afirma că în perioada în care a lucrat ca miliţian la Penitenciarul Galaţi (4 nov. 1950 – apr. 1951) l-a văzut în mai multe rânduri pe comandantul Goiciu cum îi bătea pe miliţenii găsiţi adormiţi în posturile de pază (inclusiv semnatarul depoziţiei a fost maltratat de către Goiciu)[26].

Spusele ofiţerului Manea sunt confirmate şi de ofiţerul de contrainformaţii al Penitenciarului Galaţi, şeful Biroului operativ – sublocotenentul Dora Alexandru, care într-o declaraţie dată pe 11 septembrie 1952 vorbea şi de tratamentul similar pe care fostul comandant Goiciu îl aplica deţinuţilor politici:

Este de menţionat şi acest lucru. Este cunoscut aproape de toţi tov. din Unitatea noastră că, tov. cpt. Goiciu P. Indiferent fiind în stare de ebrietate sau treaz, avea ca obiceiul de bate deţinuţii, în acest sens se poate cita o serie de cazuri pe care eu nu le fac deoarece consider că nu are nici un rost şi pe de altă parte chiar direcţia are cunoştinţă de asta deţinând chiar şi date[27]

În urma celor constatate la Penitenciarul Galaţi, Direcţia cadre din DGPCUM nu a dispus sesizarea conducerii MAI în vederea iniţierii unei anchete de către Procuratura Militară (potrivit Codului de Procedură Penală în vigoare la acea dată, procurorii militari nu puteau demara cercetări în privinţa unui cadru militar al MAI fără a avea acordul conducerii acestui minister) şi nici nu a hotărât să propună conducerii DGPCUM pedepsirea disciplinară a ofiţerului Goiciu în conformitate cu Regulamentul Disciplinar al Forţelor Armate ale RPR. În locul lăsat liber de căpitanul Goiciu a fost adus comandantul Penitenciarului Gherla, căpitanul Constantin Gheorghiu, conducerea DGPCUM realizând astfel o rocadă a cadrelor.  

Goiciu a deţinut funcţia de comandant al penitenciarului Gherla/ formaţiunea 0606 Gherla timp de 6 ani de zile (iun. 1952 – 30 nov. 1958). 

Documentele aflate în dosarul său de cadre ne arată că Goiciu nu a fost afectat deloc de concluziile anchetei din vara anului 1952. După un an de zile petrecut în funcţia de comandant al Penitenciarului Gherla, mai mulţi ofiţeri şi miliţieni din subordine au sesizat conducerea Serviciului cadre din cadrul Direcţiei Lagăre şi Colonii de Muncă asupra unor nereguli existente la nivelul administraţiei penitenciarului[28].

În perioada 20 – 24 septembrie 1953, locotenentul Fortu Chiriac din Serviciul cadre al DLCM s-a deplasat la Penitenciarul Gherla pentru a verifica starea de spirit existentă în unitate. După finalizarea cercetărilor, ofiţerul a întocmit o notă informativă  care a relevat faptul că în cadrul Penitenciarului Gherla există o stare de lucruri tensionată în rândul caporalilor şi a unei părţi din corpul ofiţerilor. De aceasta se făcea vinovat comandantul Goiciu, care îşi trata majoritatea subordonaţilor în acelaşi fel ca la Penitenciarul Galaţi:

La biroul Cpt. Goiciu nu are îndrăzneală să intre niciun cadre pentru a raporta anumite chestiuni personale. Nu caută să se apropie mai mult de subalterni, ci dimpotrivă, ofiţerul are metode complet greşite, deoarece le răspunde întotdeauna cu un ton şi în felul acesta îndepărtează pe subalterni şi nimeni nu-i mai poate simţi ajutorul. Aplică unele măsuri de sancţionare asupra subalternilor fără să mai ţină cont de activitatea anterioară a lor, fapt care făcea să-i demobilizeze în muncă[29]

Locotenentul Fortu Chiriac dădea şi câteva exemple ale unor ofiţeri şi sergenţi reangajaţi care îşi exprimaseră în scris nemulţumirea faţă de comandantul unităţii prin faptul că i-a bruscat atât fizic cât şi verbal, precum şi pentru că i-a pedepsit disciplinar cu zile de arest la garnizoană pentru abateri minore de la regulamentele militare: locotenentul major Mihalcea Aurel, locotenentul Sigherman Iosif, locotenentul Mihai David, plutonierul Roman Ion ş.a.m.d. Fiind o fire nervoasă şi extrem de impulsivă, Goiciu nu suporta să fie criticat în şedinţele profesionale şi politice, răzbunându-se cu instrumentele care-i stăteau la îndemână pe toţi cei care-i contestau leadership-ul (depoziţiile militarilor şi angajaţilor civili date în faţa ofiţerului Fortu Chiriac în perioada în care acesta s-a aflat în control la Penitenciarul Gherla au fost anexate de către ofiţer la nota informativă pe care a întocmit-o pentru conducerea Serviciului cadre al DLCM). În finalul documentului, ofiţerul propunea chemarea căpitanului Goiciu în faţa conducerii Serviciului cadre al DLCM şi confruntarea sa cu cele relatate în nota informativă (în perioada în care locotenentul Fortu Chiriac efectuase controlul la Penitenciarul Gherla, comandantul se găsea într-o permisie de 10 zile).

Nu cunoaştem dacă în urma acestei note informative conducerea DLCM a ordonat sancţionarea căpitanului Goiciu, însă acesta a rămas în continuare să ocupe funcţia de comandant al Penitenciarului Gherla. 

Trei luni mai târziu, mai precis pe 8 decembrie 1953, locţiitorul politic al Penitenciarului Gherla – locotenentul Dima Dobre – îi trimitea şefului său direct de la Bucureşti – locotenentul major Arimia Vasile, şef al Serviciului politic din DLCM[30], un raport în care semnala faptul că autoritatea sa îi era subminată de către comandantul Goiciu şi de către înlocuitorul său, locotenent major Aurel Mihalcea. Ofiţerul Dima îl mai informa pe superiorul său – locotenentul major Arimia Vasile – de faptul că cei doi ofiţeri din conducerea unităţii îl ignorau de fiecare dată când se luau decizii importante care vizau activitatea penitenciarului, tachinându-l pe marginea tinereţii sale (Dima era născut în 1931). Mai mult decât atât, unul dintre subordonaţii căpitanului Goiciu, locotenentul major Sebestyén Iuliu (comandant de pluton la data redactării documentului), l-ar fi contrazis pe Dima într-o şedinţă UTM ce a avut loc în cadrul unităţii. Dima punea sfidarea ofiţerului Sebestyén Iuliu pe seama faptului că acesta dorea să-i ia locul, deoarece în urmă cu câteva luni fusese scos din aparatul politic şi trecut în munca profesională pe o funcţie inferioară. În concluzie, locţiitorul politic al Penitenciarului Gherla – locotenentul dima Dobre – îşi ruga superiorul ca în urma celor raportate să dispună măsurile care se impuneau[31].

Cu aceleaşi tip de acuze va reveni locţiitorul politic Dima Dobre la data de 6 martie 1954, atunci când a trimis un nou raport către superiorul său, locotenent major Arimia Vasile. De această dată, Dima recunoştea că în rândul cadrelor starea disciplinară s-a îmbunătăţit, iar în activitatea managerială a unităţii s-au produs schimbări în bine. Totodată, Dima menţiona că ofiţerul Goiciu continua să aibă faţă de subordonaţi un comportament brutal şi agresiv:

Alţi care au fost încontiniu „criticaţi” au ajuns până acolo ca să spună ca din această cauză o să se împuşte în post aşa cum a spus cap. Nichi Dănilă, în această privinţa (...) Un exemplu este acela când fără a ţine cont de împrejurările în care Cap. (caporal-n.n.) Roman Trifan a săvârşit abateri, a dat ordine ca să i se întocmească dosar pentru trimiterea în faţa justiţiei (...) Am observat că tov. cdt. nu se împacă cu critica ce i se face de către uni oameni. Ba mai mult pe uni care au cutezat să-l critice a luat o atitudine de persecutare a lor, aşa cum este cazul cu serg. Orza Alexandru, care deşi este capabil şi munceşte pentru tovarăşul Cdt. nu este bun în muncă şi nu munceşte. În şedinţele de partid a fost criticat câte odată cdtul. dar nu a luat o poziţie justă faţă de aceasta şi a privit cu ochi răi pe cel ce la criticat, din care cauză oameni nu au mai avut curajul săl critice pe viitor. Felul tov. cdt. de a primi criticele ce i se aduc din masa a făcut ca oameni să nu mai critice în şedinţele de partid sau cu ocazia altora, lipsurile tov. cdt. deşi în afara acestora discuta f. mult[32]

Pe baza informărilor trimise Serviciului politic al DLCM de către locotenentul Dima, conducerea aparatului politic al DLCM a întocmit un raport adresat şefului de la acea vreme al DLCM, locotenent colonelul Ioan Slobodă. Cel care a redactat acest raport era chiar şeful Serviciului politic al DLCM, locotenent major Arimia care îşi informa superiorul că în urma studierii documentelor întocmite de ofiţerii Fortu Chiriac şi Dima Dobre, comandantul Goiciu s-a achitat în mod corespunzător de sarcinile primite, însă s-a comportat deplorabil cu subordonaţii săi:

Pe de altă parte, cu marea masă de caporali tovarăşul se purta unori brutal, ajungând până la ameninţare şi lovire. În formaţiune a venit în mai multe rânduri în stare de ebrietate. A dus o viaţă rea cu familia bătându-şi soţia[33]

În continuarea raportului, ofiţerul Arimia îi găsea câteva circumstanţe atenuante lui Goiciu pentru „lipsurile” avute în munca profesională (proasta gestiune a bazei materiale a unităţii şi aprovizionare defectuoasă), afirmând că acestea s-ar datora lipsei de sprijin din partea aparatului central şi a problemelor de aprovzionare. Însă în ceea ce priveşte relaţia cu subordonaţii, Arimia era categoric:

Tov. Cpt. nu are însă dreptul, ca în calitate de membru de partid să nu-şi verifice atitudinea faţă de oameni şi cu atât mai mult să-i bată, să-i înjure, să înăbuşe critia, să bea până când se face de râs. Atitudinea şi concepţia lui faţă de familie şi faţă de colectivul cu care a lucrat este nepartinică, netovărăşească[34].

Raportul lui Arimia mai menţiona că după mutarea la Gherla, căpitanul Goiciu îşi luase angajamentul că va fi un ofiţer model pentru „muncă şi societate” iar comportamentul avut la Galaţi va fi dat uitării. Nu s-a întâmplat aşa, Goiciu continuând să aibă abateri repetate de la regulamentele Direcţiei. 

Din acelaşi raport mai aflăm că din cauza exigenţei excesive faţă de subalterni, în primele 2 trimestre ale anului 1954, căpitanul Goiciu îşi pedepsea în dese rânduri „tovarăşii”, având în fiecare zi circa 2-3 militari care efectuau zile de arest la sediul garnizoanei. Ofiţerul Arimia mai consemna că Goiciu folosea un limbaj trivial faţă de cadre chiar în faţa deţinuţilor, iar atunci când era criticat în şedinţele profesionale pentru greşelile comise, dădea întotdeauna vina pe alţii:

În problemele muncii deasemeni are lipsuri serioase. În primul rând Tov. Cpt. Goiciu nu a dovedit calitatea de comandant prin felul de a munci şi de a conduce, ci a căutat să se impună cu forţa. Astfel, fiecare locţiitor al său, fiecare resort de muncă, avea linia lui, face ce vrea, nu controla sarcinile trasate. Tov. Cpt. nu a reuşit să ducă o muncă planificată cu subalternii, să trăseze el linia de muncă şi apoi să controleze cum se realizează, după care să tragă la răspundere. Când mergea pe secţie trăgea la răspundere direct pe caporal chiar în faţa deţinuţilor, dând el îndrumări, fără a şti comandantul de pluton, locţiitorul pentru problema respectivă sau şeful supraveghetor. Toate acestea făceau ca ordinele să se lovească cap în cap, ca oamenii să nu ştie concret ce au de făcut şi să nu fie traşi la răspundere de nimeni. Tov. Cpt. s-a ocupat de problema de producţie mai mult decât orice, uitând că paza, producţia şi întreaga activitatea, se duce de oameni (...) Nu se poate nega faptul, că Tov. Cpt. a căutat să muncească zi şi noapte pentru a-şi îndeplini sarcinile. Are atitudine justă faţă de muncă; este cinstit şi devotat. Cred că cei aproape 7 ani de când este în această muncă , l-a cam zdruncinat. Cred deasemeni, că nici de când este la Gherla, Direcţia nu l-a ajutat în suficientă măsură şi să-i atragă atenţia asupra metodelor sale de muncă[35].

În finalul raportului său, locotenentul major Arimia propunea superiorilor săi chemarea ofiţerului în faţa Comisiei de partid a DLCM unde să i se analizeze atitudinea avută faţă de ceilalţi tovarăşi din unitate, iar pe linie profesională desărcinarea din funcţie şi trecerea lui sub comandă. 

Evident, propunerile nu au fost luate în seamă. Şeful Serviciului politic nu ştia, se pare, că Goiciu are „pile” la CC al PMR, chiar la liderul suprem al partidului. 

Ion Antohe, fost deţinut politic, a fost transferat în februarie 1956 la Penitenciarul Gherla de la Penitenciarul Lugoj. Acesta povesteşte în memoriile sale cum Goiciu îi întâmpina pe deţinuţi cu pumni şi picioare, susţinut fiind în acest sens şi de către „statul său major” format din ofiţerii Constantin Istrate şi Vasile Tudoran şi de către fraţii Şomlea (sergenţii reangajaţi Vasile şi Gavrilă). În timpul acestui „ritual”, Goiciu s-ar fi lăudat în faţa deţinuţilor cu „prietenia lui Gheorghiu-Dej cu care lucrase împreună lăcătuşărie la atelierele CFR din Galaţi (pe Dej, Goiciu l-ar fi cunoscut încă de la vârsta de 14 – 15 ani pe când erau amândoi ucenici la Şcoala profesională de la Atelierele CFR din Galaţi)”[36].

Se pare că amintirile lui Antohe sunt puţin distorsionate din punct de vedere cronologic. Este foarte probabil ca Goiciu să-l fi cunoscut pe Dej din perioada anilor 1929 – 1931 pe vremea când ambii lucrau la Atelierele CFR din Galaţi (la începutul anilor ’30, Dej a fost trimis de partid la Bucureşti)[37]

În ciuda notelor, rapoartelor şi declaraţiilor care se regăsesc în dosarul de cadre al lui Goiciu, conducerea sistemului penitenciar şi a MAI l-a menţinut în continuare în funcţie, ignorând toate aceste indicii. De menţionat faptul că documentele incriminante la adresa lui Goiciu erau elaborate de toate structurile reprezentate într-un penitenciar din RPR: ofiţerii de contrainformaţii care aparţineau de Securitate, ofiţerii politici care se subordonau aparatului politic al penitenciarelor, precum şi de ofiţerii, sergenţii reangajaţi şi miliţieni care făceau parte din aparatul profesional al penitenciarelor[38].

Mai mult decât atât, prin Hotărârea Secretariatului CC al PMR nr. 409 din 13 iunie 1955, s-a aprobat propunerea Secţiei administrativ-politice a CC al PMR privind reconfirmarea în funcţia de comandant al Penitenciarului Gherla/ formaţiunii 0606 Gherla a căpitanului Goiciu S. Petrache.[39] Propunerea Secţiei administrativ-politice a CC al PMR a fost făcută după ce ministrul Afacerilor Interne, general-colonel Alexandru Drăghici, a trimis către CC al PMR referatul de cadre[40] şi dosarul personal profesional al căpitanului Goiciu, în vederea reconfirmării lui în funcţie. 

Această corespondenţă dintre MAI şi CC al PMR demonstrează faptul că ministrul Afacerilor Interne şi conducerea CC al PMR erau la curent cu abuzurile lui Goiciu din moment ce reconfirmarea în funcţie s-a făcut şi în urma studierii dosarului său de cadre[41]. În acelaşi timp, această procedură ne arată cât de importantă era funcţia ocupată de Goiciu în organigrama aparatului de penitenciare şi implicit a MAI. Postul de comandant al unui loc de deţinere de asemenea importanţă intra şi în nomenclatura Secţiei administrative a CC al PMR, astfel că pe lângă avizul conducerii MAI, numirea în această funcţie trebuia aprobată şi de către forul suprem de partid.       

Neînţelegerile dintre ofiţerii care reprezentau diversele structuri represive ale MAI în penitenciarul Gherla se regăsesc în documentele aflate în dosarul personal al lui Goiciu (note, rapoarte, note informative, referinţe etc.). Aşa cum am precizat anterior, în fiecare unitate militară a RPR din anii ’50 şi la Penitenciarul Gherla, pe lângă ofiţerii din aparatul profesional al sistemului penitenciar (de ex. căpitanul Goiciu şi adjunctul său, locotenent major Mihalcea Aurel) mai activau ofiţeri din structurile de contrainformaţii (de ex. locotenentul de securitate Vomir Ioan din Serviciul operativ al MAI) sau din aparatul politic (de ex. locotenentul Dima Dobre din Serviciul politic al DLCM). Adeseori, din cauza suprapunerii unor atribuţii, aceştia intrau în conflict, acuzându-se reciproc de ştirbire a autorităţii în faţa cadrelor sau de subminarea puterii. Însă, în ciuda fricţiunilor dintre ofiţerii sau angajaţii civili cu funcţii de comandă în schema Penitenciarului Gherla, toate declaraţiile acestora au un numitor comun: referirile negative la adresa comportamentului comandantului Goiciu (vezi de ex. declaraţiile locotenentului major Mihalcea Aurel – responsabil cu producţia, locotenentului David Mihai – ofiţer de serviciu la atelierul mecanic al unitatăţii productive, locotenentului Sicherman Iosif – ajutor al comandantului, locotenentului Dima Dobre – locţiitor politic al penitenciarului, secretarului organizaţiei de partid a penitenciarului, Nicoară Ioan – referent tehnic cu funcţia de şef al Biroului de aprovizionare din penitenciar).

Printre numeroasele declaraţii date de subordonaţii lui Goiciu cu ocazia controalelor făcute de ofiţerii Direcţiei la Gherla se găseşte şi cea a unui sergent reangajat (subofiţer): Vereş Grigorie, singurul oficiant sanitar al penitenciarului la data la care a fost redactat documentul (24 noiembrie 1953). După ce a enumerat câteva cazuri în care Gociu s-a comportat ca un despot cu miliţienii şi cadrele unităţii, Vereş Grigorie descrie starea medicală a deţinuţilor bolnavi de la Gherla. Depoziţia sa este de-a dreptul  cutremurătoare:

La deţinuţi încă nu am avut greutăţi din cauza că avem foarte mulţi deţinuţi bolnavi şi majoritatea bolnavi de tuberculoză pulmonară şi o mulţime de accidente în ateliere. Desigur că la acei acidentaţi sau scutiţi medical aveam nevoie de repaus până să amiliora boala sau evidenţaţi se vindecau ca din nou să poată lucra. În mai multe rânduri am fost chemat şi criticat de tov. Căpitan pe baza că erau mulţi scutiţi şi dânsul ia trimis în fabrică (unitatea productivă condusă de ofiţerul Mihalcea Aurel care funcţiona pe lângă penitenciar-n.n.), ca pe urmă din cei care nu au fost vindecaţi complect, să li se agraveze din nou boala şi trebuia din nou să-i internăm la infirmerie. Uni ne-au mărit numărul celor internaţi din cauza că au stat mult pe la carceră şi li se umflau picioarele şi trebuia să-i internăm şi uni au stat la neagra (izolator-n.n.) mult timp ca pe urmă să-i internăm bolnavi de plămâni, la infirmerie. Aceste lucruri sau întâmplat mai mult în anul trecut. În anul acesta cerândui sprijinul tov. Căpitan şi raportândui de bolnavi şi situaţia lor sa îngrijit mai de aproape însă pria puţin erau sprijiniţi de serviciul sanitar. Am raportat tov. Căpitan şi am fost la faţa locului unde este cimitirul deţinuţilor fiind că nu corespunde fiind neîngrijit, nu este îngrădit şi umblă vite şi strică mormintele, pământul este apătos şi se bagă la suprafaţă sicriele, ceia ce pot să deschumeze şi câini, sa găsit oase la suprafaţă la controlul făcut. Până în prezent nu sau luat nicio măsură. În prezent duc o greutate mare find singurul of. Sanitar la unitate aproape de două luni fără de medic, şi bolnavi sunt foarte mulţi însă duc o mare greutate din lipsa că nu am medicamentele necesare, findcă pe trimestrul III nu am primit. Nu am primit nici un control de sprijin din partia biroului medical din direcţie. Aceasta îmi este declaraţia pe care o susţin şi o semnez[42].

Declaraţia lui Vereş referitoare la situaţia sanitară dezastruoasă existentă la Penitenciarul Gherla este confirmată şi de un Ordin al ministrului Afacerilor Interne din 1955, prin care general-colonel Alexandru Drăghici solicita conducătorilor DPLC să ia măsuri imediate pentru „lichidarea” unor „lipsuri” semnalate cu ocazia unor controale efectuate de procurori în mai multe locuri de deţinere din RPR. În privinţa Penitenciarului Gherla, ordinul lui Drăghici preciza că, pe trimestrul I al anului 1955, acestei unităţi nu i-a fost alocat niciun medicament (situaţie care se regăsea şi în alte penitenciare precum Caracal sau Slatina)[43].

Pe 22 martie 1955, prim-locţiitorul procurorului general al RPR, consilierul juridic clasa a II-a, Vuza C. George Pavel, a trimis pe adresa Direcţiei Treburilor a CC al PMR un raport informativ în care semnala abuzurile şi ilegalităţile comise în unele penitenciare (ancheta Procuraturii din penitenciare şi colonii fusese întreprinsă la indicaţiile lui Dej). Această stare de lucruri fusese constatată de lucrătorii operativi din Procuratura Generală care raportaseră pe linie ierarhică despre starea dezastruoasă existentă în unităţile exterioare ale DPLC. Astfel, în perioada 12 – 14 martie 1955, au fost controlate 69 de penitenciare şi colonii de muncă. Problemele semnalate de aceşti procurori erau extrem de grave: deţinuţi plini de păduchi şi murdari (la Secţia „Salcia” a Coloniei de Muncă Ostrov/formaţiunea 0957 deţinuţii nu mai făcuseră baie de 5-6 luni), supraaglomerarea din penitenciare, apa nepotabilă (Colonia de Muncă Baia Sprie), lipsa medicilor din penitenciare, încarcerarea deţinuţilor cu boli contagioase alături de cei sănătoşi, absenţa aproape totală a medicamentelor, alimentaţia necorespunzătoare, torturi (la Penitenciarul Constanţa, deţinuta Abula Remisz, însărcinată în luna a doua, a fost sancţionată cu zile de carceră pentru că a fost găsită stând în pat) ş.a.m.d. În privinţa Penitenciarului Gherla, raportul preciza:

Penitenciarului Gherla nu i s-a alocat nici un medicament pe trimestrul I/1955 (…) La penitenciarul Gherla s-a constatat un plus în magazie de 60 kgr. ulei iar la penitenciarul Deva s-a constatat un plus de 198,30 kgr. marmeladă[44].

La preluarea funcţiei de comandant al Penitenciarului Gherla, Goiciu a constatat că planul de producţie era cu mult în urmă. Către finele anului 1953, Goiciu a raportat superiorilor săi de la Bucureşti îndeplinirea planului de stat, în ciuda dificultăţilor şi a „sabotajelor” cu care s-a confruntat. 

Potrivit spuselor sale, în cursul anului 1954, alături de locotenentul Jaba Gheorghe (comandant pluton pază la penitenciarul Gherla/ formaţiunea 0606) şi sergentul Chioreanu Ioan, a fost chemat la sediul DLCM de către şeful Direcţiei, locotenent colonelul Sloboda Ioan. Acesta le-a ordonat să meargă la Tribunalul militar pentru a asista la un proces. Credem că este vorba de procesul în care erau judecaţi deţinuţii implicaţi în procesul de reeducare prin tortură care avusese loc în perioada 1949 – 1952 în mai multe locuri de deţinere din RPR, inclusiv la Penitenciarul Gherla. După cum se ştie, procesul a fost instrumentat în aşa fel încât înalţii oficiali din MAI au fost absolviţi de orice vină, iar întreaga afacere a fost pusă pe seama Mişcării Legionare care ar fi vrut în acest fel să discrediteze conducerea MAI şi implicit a RPR. Goiciu s-a arătat surprins de amploarea acestui fenomen, afirmând că:

Timp de trei zile am auzit şi am văzut de ce sunt capabili deşi ne-am dat seama şi mai înainte cine sunt aceşti legionari înarmaţi. Acum îmi dau seama şi mai mult că datorită nouă şi sub ochii noştri ce sau întâmplat crimele acele diabolice şi sabotaju organizat[45]

Cu ocazia sosirii sale în Bucureşti, locotenent colonelul Sloboda Ioan (şeful DLCM), l-a întrebat pe Goiciu dacă mai poate continua serviciul, având în vedere că suferea de ulcer (acesta a răspuns afirmativ).

 

După ce procesul reeducării prin tortură a fost stopat la Penitenciarul Gherla în 1952, Petrache Goiciu a fost numit comandant. Tot el a declanşat o nouă etapă de teroare. Autorii Dicţionarului penitenciarelor din România comunistă, 1945 – 1967 vorbesc la rândul lor despre regimul bestial aplicat deţinuţilor politici, făcând referire în acest sens la cazul fostului fruntaş politic social-democrat, Ion Flueraş. Acesta a fost asasinat într-un mod barbar de către deţinuţii politici complici la samavolniciile administraţiei penitenciarului condus de Goiciu:

Stoparea reeducării la Gherla a lăsat însă vlăstare de torţionari cu atribuţii semnificative în penitenciar. Această stare de fapt a dus şi la uciderea lui Ion Flueraş, în 1953. Ion Flueraş (1882-1953) a fost lider al Partidului Social Democrat din Transilvania. Nu s-a înţeles cu socialiştii din Vechiul Regat, fapt pentru care a candidat la alegerile din 1928 pe listele P.N.Ţ. şi a fost ales deputat din partea ţărăniştilor. Condamnat în 1948 la 15 ani temniţă grea pentru crimă de înaltă trădare, şi-a găsit sfârşitul la Gherla în 7 iunie 1953. Presupuşii autori ai asasinatului său au fost Constantin Juberian, Ludovic Rek (Reck) şi Nicolae Henteş (Henţeş), toţi torţionari reeducatori la penitenciarul Gherla. Pe la jumătatea anului 1952, Ion Flueraş (avea 70 de ani) a fost pus de către Goiciu să cureţe grupurile sanitare din curtea fabricii de la Gherla (la Gherla exista o fabrică de mobilă în care lucrau deţinuţii). Nu avea voie să părăsească acel loc, fiind obligat să mănânce tot acolo (...) În martie 1953, Flueraş a fost luat de la Gherla şi dus la sediul MAI. Nu se ştie cu exactitate ce i s-a întâmplat acolo. În iunie, acelaşi an, a fost readus la Gherla. La foarte scurt timp, într-o noapte (informaţiile sunt contradictorii privind data exactă), Flueraş a fost mutat într-o celulă de la parterul Celularului Mare unde Juberian, Rek şi Henţeş l-au bătut până dimineaţa, cu pumnii, cu cozi de mătură, cu bocancii sau cu săculeţe de nisip. Din pricina acelei schingiuri prelungi, Ion Flueraş a murit aproape nebăgat în seamă, la infirmeria penitenciarului (doctorul Bărbosu nu i-a oferit nicio asistenţă medicală; doar un infirmier îl mai ştergea din când în când şi încerca să-l alimenteze)[46]

Din mărturiile lui Timofei Mândru (fost deţinut politic la Gherla) reiese că directorul Goiciu avea o obsesie specială referitor la persoana lui Ion Flueraş: 

De câte ori cpt. Goiciu Petre venea în inspecţie în fabrică şi-l vedea pe Flueraş în afara w.c.-ului, ţipa la el: „Ce cauţi afară, banditule ? De ce nu stai în veceu? Acolo în veceu e locul tău, banditule!... Acolo, ...tu-ţi Dumnezeul mă-ti de trădător!... Dacă te mai găsesc afară, şi nu în w.c., îţi rup picioarele şi te bag cu capul în w.c.... Auzi, bă? Aşa o să-ţi fac!”[47]

Un alt fost deţinut politic, medicul Traian Mihai Neamţu îl portretizează pe comandantul penitenciarului Gherla în culori sumbre: 

Apoi venea „inamicul”; se făcea apelul, dimineaţa şi seara, să nu fi plecat cumva vreun „bandit” la distracţie...Şi, acest apel era presărat cu chinuri. Se controla curăţenia şi niciodată nu erau mulţumiţi, dar nu primeam pentru aceasta decât o bucată de cârpă; nu ne ajungea nici măcar să spălăm pe jos. În schimb, se împărţeau palme şi picioare. Dar să nu uit ! Venea directorul Goiciu, uneori, la apel; mai ales seara; era o bestie cum rar mi-a fost dat să întâlnesc în acest Gulag. Punea întrebări deţinuţilor; nu ştiai cum să răspunzi, căci indiferent de răspuns, tot cu lopata dădea. Să nu-i fi răspuns obraznic, că te costa viaţa. Stăteam în picioare, uneori ore în şir, pentru că nu le ieşea la socoteală numărul deţinuţilor. După câtă pregătire aveau, nu era de mirare. Apoi se făcea iar numărătoarea şi, în final, ni se dădea „liber”[48].

Octavian Voinea (fost deţinut politic) realizează un portret plastic al directorului penitenciarului Gherla, Petrache Goiciu: 

Părea o fantomă. Era un fel de Scaroţchi – diavol în carne şi oase. Uriaş de statură, având o burtă fenomenală pe care o legăna în mers în dreapta şi stânga. Avea braţe lungi de gorilă şi părea că adulmecă mereu câte ceva ca să sfâşie. Era nemulţumit că nu i se iveşte prilejul. Se vedea cum îl caută… Această fiară pedepsea cu o plăcere nemaipomenită pe deţinuţi pentru motive inventate de el. Avea plăcerea să pedepsească cât mai mulţi oameni. După planul său neomenesc s-au construit la Gherla carcere mai mici decât mărimea unui coşciug. Cel vârât într-o asemenea carceră nu încăpea decât dacă gardienii se propteau bine când închideau uşa[49]

Acelaşi Voinea îşi aminteşte că, alături de Goiciu, mai acţiona pe aceeaşi tonalitate acută a supliciilor fizice şi locotenentul major Aurel Mihalcea, personaj al lumii concentraţionare care anterior venirii la Gherla îşi „făcuse mâna” şi pe la Canal. Teoretic, el era şeful biroului producţie din penitenciarul Gherla, dar în realitate „menirea acestui ticălos era de a tortura deţinuţii cu mâna lui, a-i introduce în carceră pe cei ce nu-şi făceau norma, nedându-le raţia de mâncare drept sancţiune”[50]

Sfârşitul reeducării de la Gherla a fost de altfel foarte interesant cosmetizat de către Petrache Goiciu însuşi, potrivit celor rememorate de către Octavian Voinea. În ziua în care torturile au încetat, Goiciu definea vinovăţiile în curtea penitenciarului, în faţa tuturor: 

Unii dintre voi au căzut victime şi au fost torturaţi. Să ştiţi că acest lucru se datorează „domnişorilor” voştri care ne-au dus în eroare. Măsurile luate împotriva voastră se datorează minciunilor scornite de dânşii…[51] 

Directorul penitenciarului se referea desigur la studenţii reeducatori, cei aduşi de la Piteşti şi puşi să ducă pe culmi înalte dezumanizarea de la Gherla. Practic se încerca relativizarea vinovăţiei (plecând de sus, de la Partid şi Securitate), aruncarea acesteia în curtea victimelor însele şi relativizarea responsabilităţii pentru crimele şi abuzurile comise la începutul anilor ’50 în mai multe penitenciare importante ale ţării.        

Ioan Teodor Lungu (n. 11 apr. 1911, com. Băiţa, jud. Hunedoara), a luptat pe Frontul de Est în Al Doilea Război Mondial, fiind capturat şi ulterior trimis în ţară împreună cu un lot de 700–800 de prizonieri români (sosiţi din URSS în noiembrie 1955). A fost închis la penitenciarul Gherla pentru a executa o condamnare de 25 ani muncă silnică (este eliberat printr-un decret de graţiere în ziua de 11 aprilie 1957). În memoriile sale, Ioan Lungu povesteşte despre perioada de detenţie de la Gherla şi momentul în care au fost întâmpinaţi de comandantul unităţii, Petrache Goiciu:

„Domnilor, voi sunteţi daţi aici la noi fiind pedepsiţi pentru războiul fascist! Ţara noastră acum este comunistă şi nu avem nevoie de astfel de oameni. Trebuie să fiţi disciplinaţi, căci altfel avem şi alte metode pentru voi, metode de îndreptare!” Timpul se scurgea zi cu zi, iar noi pentru a rezista, încercam să ne obişnuim acel regim de infern, mişcându-ne încontinuu prin încăpere şi odihnindu-ne, ziua, câte trei, pe banca de lemn, pe paturi nu aveam voie. Într-un colţ al camerei era aşezat ciubărul portativ (W.C.-ul), în dreptul căruia, în caz de folosire, doi dintre noi ţineau o pătură ca paravan, iar cel de al treilea îşi făcea necesităţile. Zilnic, pe rând duceam hârdăul afară şi-l curăţam. Nu aveam nici un fel de informaţii sau comunicări din exterior. Nici măcar nu ştiam cât era ora; ceasurile noastre zăceau undeva în bagaje[52].

Fostul deţinut politic, Remus Radina, îşi aminteşte o bătaie încasată, la sfârşitul anului 1957, de la comandantul Goiciu: 

Într-o seară, turnătorul Cocheci, fost şofer al lui Doncea, a atacat pe părintele Bochiş din Dej, închis pentru vina de a fi refuzat trecerea la ortodoxie, după interzicerea bisericii greco-catolice, în anul 1948. I-am luat apărarea părintelui, apoi m-am adresat celor peste o sută de colegi: 

-        Scândurile acestei celule sunt stropite cu sângele martirilor care au fost torturaţi în timpul „reeducării”. Să nu mai permitem niciodată turnătorilor să comită asemenea crime !

Toată lumea s-a revoltat împotriva turnătorilor. Am asistat atunci la o scenă rară: turnătorii cunoscuţi, printre care şi Cocheci, plângeau şi-şi cereau iertare de la ceilalţi deţinuţi. Dar pe Cocheci aceste regrete nu l-au ţinut mult. Noaptea a pândit când se deschide vizeta şi a cerut gardianului să-l scoată urgent la Goiciu. Dimineaţa, studentului Vulpe, din Târgu Jiu, studentului Gheorghe Păcuraru, din Agnita, şi mie ni s-au bătut lanţuri la picioare, pentru o lună. Am fost dus la comandantul Goiciu, care mi-a tras o bătaie şi mi-a spus că ar fi fost bine să mă fi lichidat la frontieră. Am fost izolat într-o celulă, fără saltea şi pătură, în luna decembrie[53].

Pe data de 14 iunie 1958, în Camera 86 a Celularului I (camera „frontieriştilor”[54]) a penitenciarului Gherla a izbucnit o revoltă. Imediat, „frontieriştilor” li s-au alăturat elevii, studenţii şi alte categorii de deţinuţi. Aceştia au blocat uşile şi au început să profereze injurii la adresa guvernului, partidului şi administraţiei, strigând printre altele: „Suntem deţinuţi politici! Să vină Crucea Roşie! Goiciu ne omoară!”[55] Deţinuţii au stat baricadaţi în Camera 86 vreme de două zile. Apoi, administraţia penitenciarului a intervenit în forţă şi au urmat anchete draconice (cu bătăi şi înfometare), iar 22 dintre cei care au participat la revoltă au primit condamnări între 5 şi 15 ani.[56] O altă variantă a revoltei din 1958 se regăseşte relatată succint în Istoricul penitenciarului Gherla întocmit pe data de 21 aprilie 1967 şi semnat de către comandantul de la acea dată, maiorul Trocaru Petre. Potrivit acestui document, revolta ar fi fost lichidată în circa 3 ore de la izbucnire.[57] 

Tot despre şederea lui Goiciu la Gherla în funcţia de comandant circulă tot felul de poveşti terifiante. Printre ele, multe la număr, se regăseşte şi cea a unui deţinut ofiţer, fost prizonier la ruşi, şi care a avut curajul de a-l înfrunta pe maiorul Goiciu. Acesta din urmă:

se supărase aşa de tare, încât dăduse ordin ca banditul să fie zidit de viu. Fusese zidit într-o latură a culoarului, în picioare, într-un spaţiu îngust, cât să-şi poată mişca braţele, ca să-şi primească apa şi mâncarea ce i se dădeau printr-o gaură a zidului, la înălţimea gurii. Goiciu îl ţinuse aşa câteva luni, având grijă să-l viziteze zilnic şi să-l întrebe de sănătate, în singura limbă pe care o vorbea fără cusur: cea a înjurăturilor. Atunci când a fost scos din alveola concepută de Goiciu, ofiţerul încă respira[58]

Pe de altă parte însă, „a-l înfrunta” pe Goiciu nu presupunea întotdeauna diateza activă – era suficient să taci şi astfel să fii luat în colimator: 

Avea nevoie de agitaţie, de mişcare, de cuvinte. Şi de cuvintele celorlalţi. El interpreta tăcerea celuilalt, partener sau adversar, ca o dezaprobare. În privinţa asta, Goiciu avea structură de muiere: „Spune ceva, spune-mi orice, dar te implor, nu tăcea!”… Ca un paranoic ce era, tăcerea celuilalt i se părea o ripostă, o înfruntare. O dezaprobare pe care el, Goiciu, nu avea cum s-o… dezaprobe. N-avea cu ce, fiindcă îi lipsea obişnuinţa de a tăcea[59]

Iar atunci când Goiciu se înfuria, fie din riposta verbală, fie din tăcerea celorlalţi, era în stare de absolut orice: 

Goiciu ne apuca – pe rând sau pe amândoi în acelaşi timp şi ne freca, uite-aşa, cu obrazul de calorifer, de elemenţii caloriferului – de aici şi apropierea de răzătoare, fiindcă după un asemenea „tratament”, mutra arată julită, jumulită, cam ca un morcov pe care l-ai purtat de câteva ori peste dinţii răzătoarei…”[60] 

Mintea bolnavă a lui Goiciu continua să funcţioneze întru abominabil chiar şi după ce victimele sale treceau la cele veşnice: 

Omorâse în bătaie un deţinut apoi îi tăiase picioarele, ca să încapă în coşciug. Pe un altul îl târâse pe scări de lanţul de la picioare, fiindcă nu putea merge (este vorba despre un elev din Bucovina pe nume Butmy, internat într-o stare fizică precară la secţia TBC a penitenciarului, în momentul în care Goiciu îl săltase efectiv din pat şi îl târâse pe scări)[61].   

În intervalul 1958 – 1960, la Penitenciarul Gherla au fost executaţi prin împuşcare 28 de condamnaţi contrarevoluţionari. Totodată, în acelaşi loc de deţinere, la finalul anilor ’50, s-au înregistrat 200 de decese în rândul deţinuţilor: 34 în 1958, 72 în 1959, 94 în 1960.[62] 

Numărul populaţiei penitenciare de la Gherla a crescut exponenţial după revoluţia din Ungaria, atunci când au fost operate sute de arestări, mai ales din mediul studenţesc. Astfel, în decembrie 1956, la Gherla se găseau 1.255 de deţinuţi politici, în iulie 1957 – 1.622, în decembrie 1957 – 2.253, iar în iulie 1958 – 2.852[63]

În timpul mandatului de comandant al Penitenciarului Gherla, prin acest loc de deţinere au mai trecut: aviatorul Tudor Greceanu, fruntaşii naţional-ţărănişti Matei Boilă şi Corneliu Coposu, scriitorul Nicolae Balotă, predicatorul Richard Wurmbrand, liderul unionist basarabean Pantelimon Halipa, sau juristul Ion Lugoşianu.

Nu toate referinţele subordonaţilor la adresa comandantului Gherlei sunt negative. De ex. locotenentul Nagy Bela şi sublocotenentul Doiţă Ion îl caracterizează ca fiind un comandant destoinic care, odată cu preluarea funcţiei de comandant de la căpitanul Constantin Gheorghiu, a crescut volumul de producţie al Unităţii Productive ce funcţiona pe lângă penitenciar, a sprijinit munca aparatului politic şi a subordonaţilor săi din aparatul profesional.

Un alt ofiţer care aprecia calităţile organizatorice ale lui Goiciu a fost locotenent major de securitate, Bocăneală Constantin, din Direcţia cadre a MAI, care în 1957 s-a deplasat la Penitenciarul Gherla în vederea efectuării unui control pe linie de cadre. Odată reîntors în Bucureşti, ofiţerul Bocăneală a redactat o „notă de cunoaştere” referitoare la maiorul Goiciu şi unitatea pe care acesta o comanda. Potrivit documentului, la începutul anului 1957, în statul de organizare al penitenciarului erau încadrate 63 de cadre, sergenţi reangajaţi şi angajaţi civili. Bocăneală aprecia împuţinarea numărului de abateri comise de personalul unităţii, lucru datorat conducerii penitenciarului, care, cu ocazia reducerilor de efective din MAI (vezi HCM nr. 1351 din 11 iulie 1956 privind unele măsuri organizatorice luate în cadrul MAI prin care s-a stabilit schema de organizare a MAI şi limita maximă de posturi: 56.754 din care 24.941 ofiţeri, 20.955 sergenţi şi 10.858 angajaţi civili) a reuşit să îndepărteze cadrele indisciplinate:

Cu ocazia reducerilor efectivelor MAI conducerea unităţii s-a orientat just în selecţionarea oamenilor. Astfel de la reducerea efectivelor, starea disciplinară în unitate s-a îmbunătăţit radical. De la această dată şi până în prezent nu a mai fost nici un caz de abateri în cadrul unităţii ca adormiri, beţii, etc. La aceasta a contribuit în mare măsură faptul că cele 63 de cadre sunt 26 membri de partid şi 9 candidaţi. Comandantul unităţii depune o muncă susţinută de educare şi pregătire a cadrelor, el fiind exemplu în această privinţă. Controlează şi trage la răspundere pentru cea mai mică abatere. A dovedit din plin grija faţă de nevoile cadrelor şi s-a preocupat de stimularea celor merituoşi. Comandantul a dovedit exigenţă faţă de deţinuţi, luând măsuri drastice împotriva acelora care încalcă regulamentul şi nu ascultă de ordinele sergenţilor, făcând prin aceasta să întărească autoritatea sergenţilor faţă de deţinuţi. În aceeaşi măsură conducerea unităţii urmăreşte aplicarea şi respectarea legalităţii populare, în ce priveşte drepturile ce li se cuvin deţinuţilor cât şi respectarea regulamentelor de deţinere a pazei şi regimului deţinuţilor. Conducerea unităţii a urmărit şi a controlat aplicarea decretului 72 prin care deţinuţii ce muncesc se eliberează înainte de termen. Respectarea regulamentelor şi a legalităţii populare ca starea disciplinară în rândul deţinuţilor să fie mulţumitoare, nefiind cazuri de evadări sau tentative de evadare. Maiorul Goiciu Petrache dovedeşte şi un bun simţ gospodăresc, astfel bunurile cu care este dotată această unitate sunt bine păstrate, iar în unitate există o perfectă ordine şi curăţenie. Deşi la o vârstă destul de înaintată, Maiorul Goiciu depune mult efort în muncă, aproape în permanenţă atât ziua cât şi noaptea este în unitate, dovedind spirit de răspundere faţă de munca încredinţată. Ca o lipsă ce se manifestă la Maiorul Goiciu Petrache este faptul că atunci când un cadru a căzut într-o greşeală, timp îndelungat acesta este aspru criticat, fapt ce uneori duce pe unii tov. cu un nivel politic mai scăzut la demobilizare. Faţă de cele arătate consider că Maiorul Goiciu Petrache corespunde pe deplin funcţiei ce i-a fost încredinţată[64].

Evenimentele ulterioare petrecute în penitenciar (revolta deţinuţilor din vara anului 1958) şi supliciile la care au fost supuşi deţinuţii în a doua jumătate a anilor ’50 (vezi mărturiile lui Paul Goma menţionate anterior) infirmă afirmaţiile ofiţerului Bocăneală din documentul sus-citat referitoare la starea de spirit a deţinuţilor şi respectarea „legalităţii populare” în privinţa regimului de detenţie.

Ultimul document semnificativ din dosarul personal care se referă la activitatea profesională a lui Goiciu este o „foaie de notare” întocmită pe perioada 1 ianuarie 1957 – 1 aprilie 1958 şi care este semnată chiar de către şeful Direcţiei Generale a Penitenciarelor şi Coloniilor de Muncă din acea vreme, colonelul Lixandru Vasile (fost ilegalist al partidului în perioada interbelică). Evaluarea pe care i-o face superiorul său direct este una favorabilă/ apreciativă, probabil şi datorită faptului că maiorul Goiciu solicitase pensionarea pe caz de boală. Totodată, din această „foaie de notare” aflăm şi câteva detalii asupra modului în care Goiciu a înăbuşit revolta deţinuţilor din vara anului 1958 şi care nu prea concordă cu mărturiile deţinutului Radina şi ofiţerului Trocaru menţionate mai sus:

Este un tov. cinstit, devotat regimului nostru, disciplinat şi hotărât să ducă la bun sfârşit sarcinile şi ordinile primite pe linie profesională. Are nivel politic corespunzător şi luptă pentru ridicarea lui în permanenţă. În munca cu subalternii săi este principial şi luptă pentru ridicarea şi promovarea cadrelor. Este iubit de subordonaţi bucurându-se de prestigiu şi autoritate în rândul lor. Este exigent şi bun gospodar. Atelierul de tâmplărie de mobilă care-l are a luat fiinţă datorită şi perseverenţei sale reuşind a-şi realiza sarcinile de plan contribuind la producţia de bunuri de larg consum. De la un timp cca. 1 an este bolnăvicios manifestând dorinţa de a ieşi la pensie. Ca părţi negative ale tov. Maior Goiciu a fost aceia că în unele cazuri nu a fost destul de precaut şi mai mult atent în secţiile cu deţinuţi contrarevoluţionari încât supravegherea fiind slabă, aceştia au organizat în vara anului 1958 manifestări duşmănoase la adresa conducerii penitenciarului dedându-se la zbierete şi chiar baricadându-se într-o cameră. Luându-se măsuri regulamentare în f. puţin timp (5-10 minute) a restabilit ordinea. În ultimul timp a manifestat oboseală în muncă, aceasta poate şi cauzei boalei de care suferă. În condiţiile actuale de sănătate, având în vedere şi etatea sa înaintată cu greu ar mai putea conduce această unitate grea. La cererea sa de a se pensiona am avizat favorabil[65]

Cei din conducerea MAI apreciau „exigenţa” şi „disciplina” impusă de Goiciu deţinuţilor şi cadrelor de la Gherla. Pentru a ne edifica asupra pedepselor aplicate de Goiciu şi prin care acesta şi-a construit imaginea unui comandant dur şi autoritar, vom cita dintr-un „Buletin informativ” trimis de Goiciu pe adresa DPLC, în 1955. Aceste buletine erau expediate periodic la Bucureşti de către toţi comandanţii de penitenciare şi colonii de muncă, documente prin care aceştia îşi informau superiorii despre starea disciplinară a cadrelor şi deţinuţilor, regimul de detenţie, situaţia planurilor de pază, planurile de producţie (acolo unde funcţionau şi unităţi productive), pregătirea militară etc. Raportul lui Goiciu ne dezvăluie şi duritatea sancţiunilor disciplinare prevăzute în regulamentele de ordine interioară în locurile de deţinere care adăposteau deţinuţi „contrarevoluţionari”. Pe lângă unele pedepse care se aplică şi în zilele noastre condamnaţilor care săvârşesc acte de indisciplină în locurile de deţinere, în documentul de mai jos se regăsesc şi câteva mostre de exces de zel în aplicarea pedepselor în rândul deţinuţilor:

Regimul deţinuţilor se aplică conform regulamentului şi instrucţiunilor DPLC. În săptămâna aceasta au fost pedepsiţi următorii deţinuţi: regim sever, cu lanţuri la picioare şi cătuşe la mâini pentru că a bătut un alt deţinut din cameră. Deţinutul Vlahai C. Tănase a fost pedepsit cu 15 zile izolare pentru că a contribuit la bătaia ce a făcut-o Iosif V. Iosif. Deţinutul Bulandra P. Ioan a fost pedepsit cu 15 zile izolare pentru degradare de mobilă şi imputat pentru a plăti două noptiere din cameră. Deţinutul Teja Constantin a fost pedepsit cu 25 zile izolare pentru întreţinere de legături prin perete de la camera 71 la 70. Deţinutul Puşcaşu Ştefan a fost pedepsit cu 25 zile izolare pentru întreţinere de legături de la camera 71 la camera 70 cu deţinutul Teja. Deţinutul Popescu I. Ioan a fost pedepsit cu 15 zile izolare pentru indisciplină în faţa supraveghetorilor, deţinutul Brânzei Emilian a fost pedepsit cu 15 zile izolare pentru că a scris o tăbliţă unsă cu săpun. Deţinutul Barbu Toma a fost pedepsit cu 15 zile izolare pentru că a scris pe o tăbliţă unsă cu săpun în limba germană. Deţinutul Lucaci Cornel a fost pedepsit cu 10 zile izolare pentru indisciplină în cameră. Deţinutul Manolache Gheorghe a fost pedepsit cu mustrare în faţa camerii pentru nerespectarea regulamentului la plimbare. Deţinutul Suciu Silvian a fost pedepsit cu 15 zile izolare pentru că a contribuit la ruperea saltelei cu Cârjă, pentru care a vrut să se sinucidă în izolare în timp cât ia dat mâncarea de seară, a ascuţit lingura pe calorifer şi şi-a tăiat arterele de la mâini şi a intenţionat să-şi taie şi gâtul dar a fost descoperit imediat de supraveghetori. Deţinutul Pop Ion zis Miţu a fost pedepsit cu 35 zile izolare în urma grevei foamei[66].

Maiorul Petrache Goiciu a fost trecut în rezervă şi pensionat la vechime la data de 30 noiembrie 1958, prin ordinul MAI nr. 3078, în conformitate cu articolul nr. 52, litera „a” din Statutul Corpului Ofiţerilor Forţelor Armate ale RPR (la acea dată locuia în blocul cadrelor din incinta penitenciarului, situat pe strada Andrei Mureşanu nr. 2 din Gherla). 

Conducerea MAI a aprobat cererea de trecere în rezervă a maiorului Goiciu din cauza stării precare medicale în care se găsea acesta. Într-o autobiografie dată la 20 ianuarie 1957, Goiciu preciza că suferea de ulcer şi de „dureri de cap care persistă din ce în ce mai mult”, probleme de sănătate de care avea cunoştinţă şi conducerea Direcţiei Generale a Penitenciare şi Coloniilor de Muncă[67]. Anterior, din cauza ulcerului de care suferea, Goiciu a fost internat de două ori la Policlinica nr. 3 din Cluj (noiembrie 1953, respectiv 1954).

Starea medicală a lui Goiciu este expusă în termeni tehnici medicali într-o „foaie de observaţie” emisă de Serviciul sanitar al MAI, întocmită ca urmare a internării lui Goiciu într-o unitate spitalicească a MAI (perioada 27 ianuarie – 4 februarie 1958). Potrivit documentului, Goiciu fusese internat din cauza unei „maladii ulceroase” manifestată prin „dureri epigastrice”, „cefalee frontală şi occipitală”, „tulburări de vedere”, „stări nervoase”, „insomnii”, „regurgitări acide” etc. Printre cauzele care au condus la agravarea bolii şi internarea în spital s-au numărat: consumul excesiv de ţigări (40/zi; Goiciu fuma din 1923) şi alcool, nerespectarea unui program de alimentaţie strict şi regulat, precum şi stresul de la locul de muncă, unde era deseori nevoit să rămână peste program[68].

Ca urmare a tratamentului aplicat în spital, starea sănătăţii i s-a ameliorat, însă nu într-atât de mult încât să mai poată activa pe o perioadă îndelungată în MAI.

Deşi Goiciu nu menţionează în niciuna dintre autobiografiile aflate la dosarul său profesional care erau hobby-urile sale, acest aspect biografic reiese dintr-o referinţă dată de către un fost coleg de-ai săi din Revizia de vagoane CFR Galaţi. Este vorba de Ion N. Angelescu, devenit ulterior maior în MAI, care la data de 4 decembrie 1954 menţiona:

Tov. Goiciu Petrache avea pasiunea sportului şi în special el se ocupa de foot-Bal şi sportul Box de la care nu lipsea niciodată în calitate de sfătuitor, încurajând elementele tinere care practicau acest sport[69]

Totodată, într-o declaraţie dată pe 11 august 1952 de către sergentul major Constantin Ştefan din Penitenciarul Galaţi, acesta spunea că în perioada în care comandant al unităţii a fost Goiciu, l-a însoţit la un meci de box la care a asistat şi soţia acestuia[70].

După 1945, Petrache Goiciu a fost membru al Secţiei de box a Asociaţiei „Dinamo” din MAI.

În august 1929, Goiciu s-a căsătorit cu Sofiţa (fostă Cazacu) o tânără textilistă care executa pe cont propriu diferite lucrări de broderie şi care locuia pe aceeaşi stradă cu el – Popa Şapcă nr. 68 (după căsătorie, Sofiţa s-a ocupat numai de treburile gospodăreşti). Înainte de 23 august 1944, Sofiţa nu a fost înscrisă în niciun partid politic, însă în 1946 a intrat în PCR (după o perioadă de timp, Comitetul regional de partid Galaţi i-a ridicat calitatea de membru din cauza inactivităţii politice).

După 23 august 1944, soţii Goiciu şi-au construit o casă modestă în Galaţi pe strada Popa Şapcă nr. 8 care era compusă din 2 camere, antreu şi bucătărie.

Cu Sofiţa, Petrache Goiciu a avut 4 băieţi dintre care 3 au fost ofiţeri superiori de securitate. În absenţa dosarelor lor personale profesionale vom încerca să vă oferim câteva date bazate în principal pe unele informaţii provenite din diferite surse (dosarele de cadre ale unor ofiţeri de Securitate, decrete Prezidenţale şi ale Prezidiului MAN/ Consiliului de Stat etc.):

Colonel GOICIU PETRACHE ION (n. 19 mai 1930, mun. Galaţi, jud. Galaţi), strungar în fier la Şantierul Naval Galaţi (? – 1950); membru PMR din 1949; în primăvara anului 1949 a fost recrutat din producţie pentru a urma şcoala de subofiţeri MAI Oradea. Din această şcoală a fost transferat la Şcoala de educatori (ofiţeri politici) MAI nr. 1 din Bucureşti, pe care absolvit-o cu gradul de locotenent la 6 martie 1950 (va fi repartizat la Comandamentul Trupelor de Grăniceri). Într-o declaraţie prezentă în dosarul de cadre al tatălui său, dată la 10 august 1952 de către sergentul sanitar Popa Ioan din Penitenciarul Galaţi, acesta afirma că în ianuarie 1952, soţia tânărului ofiţer din Trupele de Grăniceri – Ion Goiciu – a născut un copil care a fost botezat de cârciumarul Iordache Stan din Galaţi, pe care Petrache Goiciu îl cunoştea din anii ’20 (la cârciuma gestionată de acesta, situată la circa 400 de metri de penitenciar – pe strada Traian, Goiciu obişnuia să bea şi să facă chefuri de pomină cu unii dintre subordonaţi, lucruri de care aveau cunoştinţă atât cadrele penitenciarului, cât şi mulţi dintre locuitorii oraşului). Cârciumarul Iordache avea un frate, Ene Stan, care la începutul anilor ’50 se găsea încarcerat la Penitenciarul Galaţi (fusese condamnat la 5 ani închisoare pentru trafic de devize) şi căruia Goiciu i-a îmbunătăţit regimul de detenţie. Situaţia era cunoscută de majoritatea cadrelor din penitenciar care comentau pe la colţuri că în acest fel comandantul Goiciu ar fi dat dovadă de „misticism” şi „favorizarea deţinuţilor”[71]. Toate acestea au fost recunoscute şi de Goiciu într-o declaraţie dată pe 3 octombrie 1952, în care îşi recunoştea „vina” de a fi găzduit acest ritual creştin. În 1957, căpitanul Ion Goiciu era căsătorit şi avea un copil. Prin Decretul nr. 514 din 24 decembrie 1952, locotenentului Goiciu P. Ion i s-a conferit Medalia „A 5-a aniversare a Republicii Populare Române” pentru că „în munca sa s-a remarcat în mod deosebit prin executarea lucrărilor de calitate. A desfăşurat o vie activitate în munca politică şi profesională”[72]. În 1960, căpitanul Ion Goiciu din Comandamentul Trupelor de Grăniceri şi Securitate figura pe un tabel cu ofiţerii Comandamentului plecaţi la studii la Institutul militar „Felix E. Dzerjinski” din Moscova – URSS (acest tabel fusese întocmit de către Direcţia cadre a MAI). Potrivit acestui document, Ion Goiciu plecase din ţară la data de 27 septembrie 1957 şi s-a întors în martie 1960[73] (în 1957, Ion Goiciu deţinea funcţia de şef de Secţie în Direcţia Generală a Trupelor a MAI). În ianuarie 1980, colonelul de securitate Ion Goiciu deţinea funcţia de şef de Serviciu în Direcţia a IV-a Contra informaţii militare din DSS (nu cunoaştem data la care acesta a fost mutat de la arma grăniceri la arma securitate). Prin Decretul nr. 809 din 31 decembrie 1963, maiorului Goiciu P. Ioan i s-a conferit Ordinul „Meritul Militar”, clasa a III-a, pentru „15 ani vechime în Forţele Armate ale Republicii Populare Române”[74]. Cu prilejul celei de-a XX-a Aniversări a Zilei Forţelor Armate ale Republicii Populare Române, prin Decretul nr. 685 din 21 octombrie 1964, locotenent colonelului Goiciu Petrache Ioan i s-a conferit Medalia „A XX-a Aniversare a Zilei Forţelor Armate ale Republicii Populare Române” pentru „contribuţia deosebită adusă la întărirea Forţelor Armate ale Republicii Populare Române”[75]. Prin Decretul nr. 322 din 28 aprilie 1966, locotenent colonelului Goiciu P. Ion i s-a conferit Ordinul „Pentru servicii deosebite aduse în apărarea orânduirii sociale şi de stat”, clasa a III-a, pentru „rezultate deosebite obţinute în realizarea sarcinilor de serviciu”[76]. Prin Decretul nr. 135 din 17 martie 1970, locotenent colonelului Goiciu P. Ioan i s-a conferit Ordinul „Meritul Militar”, clasa a II-a pentru „20 de ani vechime în cadrele permanente ale CSS”[77]. Cu prilejul aniversării a 50 de ani de la constituirea Partidului Comunist Român, prin Decretul nr. 137 din 20 aprilie 1971, locotenent colonelului Ioan P. Goiciu i s-a conferit Medalia „A 50-a Aniversare a Partidului Comunist Român” pentru „merite în activitatea de partid şi opera de construire a socialismului”[78]. Prin Decretul Prezidenţial nr. 96 din 19 mai 1975, colonelului Ioan P. Goiciu i s-a conferit Ordinul „Meritul Militar”, clasa I, pentru „25 de ani vechime în cadrele permanente ale Ministerului de Interne”[79].

Locotenent colonel GOICIU PETRACHE DUMITRU (n. 28 oct. 1932, mun. Galaţi, jud. Galaţi – d. 1996, mun. Bucureşti), strungar în fier la Atelierele CFR Galaţi până în 1950, când a fost recrutat din producţie de către MAI pentru a urma şcoala de ofiţeri şi pe care a absolvit-o în martie 1951 cu gradul de sublocotenent de securitate (după absolvire a fost repartizat la Securitatea raională Focşani). În vara anului 1956, ca urmare a reducerilor de efective din MAI, locotenent major Dumitru Goiciu a fost trecut în rezervă pe motiv de ulcer stomacal. Un an mai târziu, pe Dumitru Goiciu îl regăsim în funcţia de secretar II la Comitetul raional Buhuşi al PMR. Nu cunoaştem câtă vreme a petrecut în civilie, cert este însă faptul că la un moment dat a fost reprimit ca ofiţer în cadrul Forţelor Armate, întrucât în martie 1968 îl întâlnim în funcţia de şef al Serviciului III contraspionaj din Inspectoratul Judeţean de Securitate Bacău. Prin Decretul nr. 518 din 24 noiembrie 1955, locotenentului Goiciu P. Dumitru i s-a conferit Medalia „Meritul Militar”, clasa a II-a[80]. Prin Decretul nr. 626 din 21 august 1962, căpitanului Goiciu P. Dumitru i s-a conferit Medalia „Meritul Militar”, clasa I pentru „10 ani vechime în Forţele Armate ale Republicii Populare Române”.[81] Cu prilejul celei de-a XX-a Aniversări a Zilei Forţelor Armate ale Republicii Populare Române, prin Decretul nr. 685 din 21 octombrie 1964, maiorului Goiciu Petrache Dumitru i s-a conferit Medalia „A XX-a Aniversare a Zilei Forţelor Armate ale Republicii Populare Române” pentru „contribuţia deosebită adusă la întărirea Forţelor Armate ale Republicii Populare Române”[82]. Prin Decretul nr. 338 din 6 aprilie 1967, maiorului Goiciu P. Dumitru i s-a conferit Ordinul „Meritul Militar”, clasa a III-a, pentru „15 ani vechime în serviciul Forţelor Armate ale RSR”.[83] Cu prilejul aniversării a 50 de ani de la constituirea Partidului Comunist Român, prin Decretul nr. 138 din 20 aprilie 1971, locotenent colonelului Dumitru P. Goiciu, şef de Serviciu la Inspectoratul Judeţean de Securitate Bacău, i s-a conferit Ordinul „Pentru servicii deosebite aduse în apărarea orânduirii sociale şi de stat”, clasa a III-a, pentru „merite deosebite în opera de construire a socialismului”.[84] De asemenea, cu aceeaşi ocazie (50 de ani de la constituirea PCR), prin Decretul nr. 137 din 20 aprilie 1971, colonelului Dumitru P. Goiciu i s-a conferit Medalia „A 50-a Aniversare a Partidului Comunist Român” pentru „merite în activitatea de partid şi opera de construire a socialismului”.[85] Prin Decretul nr. 507 din 31 decembrie 1971, locotenent colonelului Goiciu P. Dumitru i s-a conferit Ordinul „Meritul Militar”, clasa a II-a, pentru „20 de ani vechime în cadrele permanente ale Consiliului Securităţii Statului”[86]. Prin Decretul Prezidenţial nr. 49 din 21 februarie 1977, locotenent colonelului Dumitru P. Goiciu i s-a conferit Ordinul „Meritul Militar”, clasa I, pentru „25 de ani vechime în cadrele permanente ale Ministerului de Interne”[87].

Locotenent colonel GOICIU PETRACHE NECULAI (n. 24 sept. 1938, mun. Galaţi, jud. Galaţi). În ianuarie 1957, Neculai Goiciu era muncitor constructor la Ocna Mureş, fiind în acelaşi timp şi activist al Comitetului raional UTM Gherla. În anii ’60 a urmat cursurile unei şcoli de ofiţeri de securitate. Prin Decretul nr. 499 din 1 iulie 1969, locotenentului Goiciu P. Neculai i s-a conferit Medalia „Meritul Militar” clasa a II-a pentru „5 de ani vechime în cadrele permanente ale Consiliului Securităţii Statului”[88]. Prin Decretul Prezidenţial nr. 116 din 8 iulie 1974, căpitanului Neculai P. Goiciu i s-a conferit Medalia „Meritul Militar”, clasa I, „pentru „10 de ani vechime în cadrele permanente ale Ministerului de Interne”[89]. Prin Decretul Prezidenţial nr. 274 din 21 august 1979, maiorului Neculai P. Goiciu i s-a conferit Ordinul „Meritul Militar”, clasa a III-a, pentru „15 de ani vechime în cadrele permanente ale Ministerului de Interne”.[90] Prin Decretul Prezidenţial nr. 102 din 6 iunie 1985, locotenent colonelului Neculai P. Goiciu i s-a conferit Ordinul „Meritul Militar”, clasa a II-a, pentru „20 ani vechime în cadrele militare permanente ale Ministerului de Interne”.[91] A fost înaintat la gradul de locotenent colonel prin Decretul Prezidenţial nr. 215 din 10 august 1983[92]

Mezinul familiei Goiciu a fost Gheorghe (n. 1944, mun. Galaţi, jud. Galaţi) despre care ştim doar că în ianuarie 1957 era elev în clasa a V-a la o şcoală primară din Gherla.

Încheiem acest studiu biografic cu precizarea gradelor militare, a decoraţiilor şi pedepselor pe care Petrache Goiciu le-a primit de-a lungul vieţii.

Grade succesive: locotenent major (1 iul. 1951). La data de 1 iulie 1951, DGPCUM a fost militarizată. Cu această ocazie gradele profesionale ale majorităţii angajaţilor civili care îndeplineau funcţii de conducere în aparatul central şi exterior al Direcţiei au fost transformate în grade militare. Pe 1 decembrie 1951, Goiciu a fost avansat la gradul de căpitan „la excepţional” (1 dec. 1951). Prin ordinul MAI nr. 1.035 din 1 ianuarie 1956, căpitanul Goiciu Petrache a fost înaintat la gradul de maior cu vechimea în grad de la 30 decembrie 1955. 

DecoraţiiPrin Decretul nr. 242 din 26 mai 1958, maiorului Goiciu S. Petrache i s-a conferit Ordinul „Steaua Republicii Populare Române”, clasa a V-a, pentru „rezultate deosebite obţinute în muncă; pentru curajul, devotamenteul, priceperea şi spiritul de sacrificiu dovedit în îndeplinirea sarcinilor de serviciu; pentru contribuţia adusă la întărirea Forţelor Armate ale Republicii Populare Române”[93]. Prin Decretul nr. 120 din 6 mai 1961, tovarăşului Goiciu Sandu Petrache i s-a conferit Medalia „40 de ani de la înfiinţarea Partidului Comunist din România” pentru „merite în activitatea de partid şi întărirea regimului democrat-popular”[94] (6 mai 1961)

Pedepse: Pe 5 aprilie 1948, Goiciu a fost pedepsit cu „pierderea salariului pe timp de 5 zile, mustrare şi cu avertisment de destituire” la prima abatere pentru că a trimis doi deţinuţi condamnaţi pentru sabotaj (Duţu Oranovici şi Cohanu) să ajute la repararea „Morii Galaţilor”. Goiciu a contestat pedeapsa aplicată de către conducerea DGP, spunând că a permis celor doi deţinuţi să părăsească penitenciarul în urma solicitării venite din partea secretarului Judeţenei Covurlui a PMR, Sandu Constantin, şi cu acordul primului procuror Anei (această moară era principala sursă de aprovizionare cu făină a oraşului, iar în urma defectării ei, Galaţiul a intrat într-o criză a pâinii care a durat 6 zile). La data de 20 mai 1949, Goiciu a fost pedepsit cu „lipsă totală de vigilenţă şi dezinteres în conducerea Penitenciarului”, deoarece conducerea DGP a socotit că reangajarea la Penitenciarul Galaţi a gardianului Popa Costin/ Constantin – care fusese reţinut de către organele de Securitate gălăţene şi căruia însă nu i se găsise nicio vină – a constituit o gravă abatere. O nouă sancţiune disciplinară îi va fi aplicată lui Goiciu pe 6 februarie 1952 („mustrare”) pentru „lipsă de control”. Deţinutul Cristea Nicolae fusese trecut într-o categorie penală greşită fără a i se fi studiat dosarul, ceea ce a condus la deţinerea lui ilegală în penitenciar pe timp de 10 luni de zile, după expirarea pedepsei. 

 


[1] Autobiografie dată de către căpitanul Petrache Goiciu la data de 28 octombrie 1954. AANP, Fond Cadre, dosar personal G-1628, dosar nepaginat.

[2] În cadrul acestei fabrici, Goiciu a luat parte la viaţa sindicală, participând la mai toate şedinţele breslei sale. Goiciu a participat la Galaţi alături de tovarăşii săi din sindicat şi la greva generală din toamna anului 1920.  

[3] În perioada 1922 – 1926 a reuşit să urmeze, în paralel cu serviciul, cursurile Şcolii de elevi meseriaşi CFR din Galaţi, calificându-se în meseria de lăcătuş-mecanic (şcoala funcţiona pe lângă Depoul de Locomotive din Galaţi).

[4] În cadrul acestei unităţi din arma căi ferate a absolvit cursurile unei şcoli de sergenţi T.R., la finalul cărora a fost avansat la gradul de caporal, fiind apoi repartizat la Compania 3 CFR Galaţi.

[5] În partid a fost primit la recomandarea tovarăşilor Virgil Istrate, Ion Bucur (membru al CC al PCR între 1979-1987) şi Leonida Barnac.

[6] Detalii despre includerea în guvernul dr. Petru Groza a celor doi reprezentanţi ai PNL-Brătianu (Mihail Romniceanu) şi PNŢ-Maniu (Emil Haţieganu), dar şi despre alegerile din noiembrie 1946, vezi în Dinu C. Giurescu, Falsificatorii. „Alegerile” din 1946, Bucureşti, Ed. RAO, 2007.

[7] Autobiografie dată de Petrache Goiciu la 12 septembrie 1951. AANP, Fond Cadre, dosar personal G-1628, dosar nepaginat.

[8] Odată cu numirea lui Goiciu în funcţia de şef al Oficiului, Judeţeana PCR Covurului l-a numit ca adjunct al său pe un fost coleg din Atelierele CFR Galaţi, Dumitru Roşca. În 1948, Dumitru Roşca a fost încadrat ca ofiţer la Securitatea din Focşani, iar în anii ’50 îl regăsim ca maior de securitate la Direcţia Regională MAI Suceava. Într-o referinţă dată de Roşca pe 15 decembrie 1954, acesta îl caracteriza pe fostul său şef din fruntea Oficiului de aprovizionare a salariaţilor CFR din Galaţi ca fiind un om cinstit şi care în acea perioadă de secetă şi foame s-a comportat exemplar în raport cu nevoile salariaţilor CFR. Pe „funcţionarii necinstiţi îi demasca şi-i dădea pe mâna organelor în drept” cu largul concurs al organelor de partid. AANP, Fond Cadre, dosar personal G-1628, dosar nepaginat.

[9] Foaie calificativă întocmită pe perioada 1 octombrie 1947 – 1 octombrie 1948 şi semnată indescifrabil de către un subinspector general din DGP. AANP, Fond Cadre, dosar personal G-1628, dosar nepaginat.

[10] Completare la autobiografia dată pe 28 octombrie 1954. Documentul este semnat de către căpitanul Petrache Goiciu la data de 29 octombrie 1954. AANP, Fond Cadre, dosar personal G-1628, dosar nepaginat.

[11] Declaraţie dată pe 11 august 1952 de către sublocotenentul Darie Gheorghe din Penitenciarul Galaţi. AANP, Fond Cadre, dosar personal G-1628, dosar nepaginat.

[12] Fişa de evidenţă a ilegaliştilor nr. 10.381” completată de către căpitanul de penitenciare Goiciu Petrache la data de 16 ianuarie 1952. ANIC, Fond 95, Dosar nr. 122.307, fv. 69.

[13] În dosarul de cadre al ofiţerului Goiciu se regăseşte şi un „certificat de bună purtare” eliberat de Miliţia judeţeană Covurlui la data de 4 februarie 1949 (un fel de cazier judiciar). Documentul fusese solicitat de către Goiciu, fiindu-i necesar pentru dosarul personal de la DGP. Cel care semnează acest „certificat” este chiar fostul său tovarăş din perioada ilegalităţii a PCdR, proaspătul maior de Miliţie Barmac Leonida. AANP, Fond Cadre, dosar personal G-1628, dosar nepaginat.

[14] Autobiografie dată de Petrache Goiciu la data de 12 septembrie 1951. AANP, Fond Cadre, dosar personal G-1628, dosar nepaginat.

[15] Proces-verbal nr. 305 din 9 ianuarie 1950 semnat de către Petrache Goiciu şi M. Vădineanu. AANP, Fond Cadre, dosar personal G-1628, dosar nepaginat.

[16] Scrisoare semnată „Noi deţinuţii din Penitenciar”, adresată ministrului Justiţiei. În urma redirecţionării petiţiei de către Ministerul Justiţiei, documentul a fost înregistrat la registratura DGP, la data de 21 februarie 1950. AANP, Fond Cadre, dosar personal G-1628, dosar nepaginat.

[17] Adresa „confidenţială-strict secretă” nr. 323 din 24 martie 1950 a Secretariatului DGSP. Documentul este semnat de către colonelul de Securitate, Gavrilă Birtaş, şi de către un maior de Securitate a cărui semnătură este indescifrabilă (în colţul din stânga sus al documentului se regăseşte următoarea apostilă: „Tov. Birtaş la dos. Pers. cazul a fost prelucrat”). AANP, Fond Cadre, dosar personal G-1628, dosar nepaginat.

[18] Adresă „strict secret-confidenţială” nr. 12 G. K. din 25 martie 1950 trimisă de colonelul Ioan Baciu directorului Penitenciarului Galaţi, Petrache Goiciu. AANP, Fond Cadre, dosar personal G-1628, dosar nepaginat.

[19] Raport din 28 martie 1950 adresat directorului general al DGP, colonelul Ioan Baciu. AANP, Fond Cadre, dosar personal G-1628, dosar nepaginat.

[20] Vasile Gurău, După gratii, Ed. Albatros, Bucureşti, 1999, pp. 248-250.

[21] AANP, Fond Cadre, dosar personal G-1628, dosar nepaginat.

[22] AANP, Fond Cadre, dosar personal G-1628, dosar nepaginat.

[23] Notă nedatată semnată de către colonel Ioan Baciu (probabil documentul a fost întocmit în anul 1953). AANP, Fond Cadre, dosar personal G-1628, dosar nepaginat.

[24] Notă nedatată, semnată de către colonel Ioan Baciu (probabil documentul a fost întocmit în anul 1953). AANP, Fond Cadre, dosar personal G-1628, dosar nepaginat.

[25] Menţionăm că raportul întocmit de căpitanul Dumitrescu nu făcea nicio referire la regimul de detenţie aplicat preveniţilor şi condamnaţilor din Penitenciarul Galaţi. AANP, Fond Cadre, dosar personal G-1628, dosar nepaginat.

[26] Declaraţie dată pe 5 octombrie 1952 de către sublocotenentul Manea Constantin – ofiţer la Penitenciarul Jilava. AANP, Fond Cadre, dosar personal G-1628, dosar nepaginat.

[27] Declaraţie dată de sublocotenentul Dora Alexandru la Bucureşti pe 11 septembrie 1952. În decembrie 1963, Dora era ofiţer I la Grupa „K” din Direcţia regioanlă MAI Suceava, iar în iulie 1972 figura ca ofiţer de contra informaţii la IJ Botoşani al MI, având gradul militar de maior de securitate. Arhiva ANP, Fond Cadre, dosar personal G-1628, dosar nepaginat.

[28] DGPCUM a fost desfiinţată în octombrie 1952, atribuţiile sale fiind preluate de structuri proaspăt înfiinţate în cadrul MAI: Serviciul penitenciare şi Direcţia Lagărelor şi Coloniilor de Muncă. Penitenciarul Gherla se subordona DLCM – formaţiunea 0951 Bucureşti, având indicativul militar numeric – formaţiunea 0606 Gherla. Ulterior, în octombrie 1953, Serviciul penitenciare din MAI se va transforma în Direcţia Închisori şi Penitenciare din MAI, iar DLCM va fi înlocuită, începând cu data de 1 septembrie 1954, cu Direcţia Generală a Penitenciarelor şi Coloniilor de Muncă – formaţiunea 0951 Bucureşti. Penitenciarul Gherla va rămâne cu titulatura formaţiunea 0606 Gherla până la desfiinţarea DGPCM şi a coloniilor de muncă din august 1967. Vezi detalii despre organizarea şi funcţionarea aparatului central de penitenciare în perioada 1948-1989, în Mihai Burcea, Marius Stan, Mihail Bumbeş, Dicţionarul ofiţerilor şi angajaţilor civili ai Direcţiei Generale a Penitenciarelor. Aparatul Central (1948-1989), vol. II, Iaşi, Ed. Polirom, 2011.

[29] Arhiva ANP, Fond Cadre, dosar personal G-1628, dosar nepaginat.

[30] În 1984, colonelul de securitate Arimia Petre Vasile deţinea funcţia de şef de direcţie în cadrul Direcţiei Generale a Arhivelor Statului din MAI. Un an mai târziu, ca urmare a depăşirii limitei de vârstă (avea peste 60 de ani, 40 de ani vechime în serviciu, din care 25 ca militar) a clasei a III-a în rezervă, va fi trecut direct în retragere prin Decretul Prezidenţial nr. 229 din 31 octombrie 1985 (art. 46, litera „a” din Statutul Corpului Ofiţerilor Forţelor Armate ale RSR). Decretul Prezidenţial nr. 229 din 31 octombrie 1985 privind trecerea direct în retragere sau în rezervă a unor ofiţeri din Ministerul de Interne. ANIC, Fond Decrete Prezidenţiale, Dosar nr. 221/1985, ff. 1-4.

[31] Raport personal nr. 00307 din 8 decembrie 1953 semnat de către locotenentul Dima Dobre, locţiitor politic la formaţiunea 0606 Gherla. AANP, Fond Cadre, dosar personal G-1628, dosar nepaginat.

[32] „Raport informativ asupra problemelor puse în faţa conduceri formaţiunei şi rezultatele lor”. Documentul este semnat de către locotenentul Dima Dobre, locţiitor politic la formaţiunea 0606 Gherla, fiind trimis pe adresa Serviciului politici al DLCM la data de 6 martie 1954. AANP, Fond Cadre, dosar personal G-1628, dosar nepaginat.

[33] Raport informativ din 1954 semnat de către locotenentul major Vasile Arimia. AANP, Fond Cadre, dosar personal G-1628, dosar nepaginat.

[34] Raport informativ din 1954 semnat de către locotenentul major Vasile Arimia. AANP, Fond Cadre, dosar personal G-1628, dosar nepaginat.

[35] Raport informativ din 1954 semnat de către locotenentul major Vasile Arimia. AANP, Fond Cadre, dosar personal G-1628, dosar nepaginat.

[36] Ion Antohe, Răstigniri în România după Ialta, Bucureşti, Editura Albatros, 1995, p. 363 şi p. 395. Un alt fost deţinut politic, Dumitru Bordeianu, afirmă în memoriile sale că în timp ce se afla în detenţie la Penitenciarul Galaţi a auzit de la alţi deţinuţi că Goiciu ar fi avut obiceiul de a se lăuda în faţa acestora cu prietenia sa cu Dej, pe care îl cunoscuse în tinereţe. Dumitru Bordeianu, Mărturisiri din mlaştina disperării, Bucureşti, Editura Scara, p. 96. Manuscris disponibil on line: bataiosu.files.wordpress.com/2008/04/dumitru-bordeianu-marturii-din-mlastina-disperarii.pdf, site accesat pe 11 martie 2013. 

[37] Despre perioada în care Dej s-a aflat la Galaţi vezi şi Gh. Gheorghiu-Dej, Bucureşti, Ed. Partidului Muncitoresc Român, 1951, pp. 9-15. 

[38] Deşi în repetate rânduri, şefului Direcţiei Penitenciare Lagăre şi Colonii, locotenent colonelul Ioan Sloboda (fost ilegalist al PCdR) i-au fost aduse la cunoştinţă abuzurile comandantului Gociu de la Gherla, acesta a redactat pe 8 octombrie 1954 o „apreciere” în care îl caracteriza pe Goiciu ca fiind un ofiţer cu „autoritate şi disciplinat”. Sloboda lăuda calităţile organizatorice ale comandantului, considerându-l un „element cinstit, disciplinat şi capabil să ducă munca în calitate de cdant. în bune condiţiuni”. În finalul documentului, Sloboda propunea superiorilor săi să ţină cont de faptul că Goiciu era bolnav de ulcer, solicitându-le în acest sens să aprobe trimiterea unui ofiţer care să-l dubleze la comanda penitenciarului. Acest ofiţer ar fi urmat să-i ia locul după 1-2 ani de serviciu, în cazul în care boala comandantului s-ar fi agravat. AANP, Fond Cadre, dosar personal G-1628, dosar nepaginat.

[39] ANIC, Fond CC al PCR-Secţia administrativ-politică, Dosar nr. 32, ff. 38-41.

[40] Referatul de cadre profesional al căpitanului Goiciu care a fost trimis pe adresa CC al PMR împreună cu dosarul de cadre se află la Arhivele Naţionale Istorice Centrale din Bucureşti. În document sunt amintite calităţile organizatorice ale ofiţerului, problemele cu băutura, dar şi folosirea bătăii ca mijloc de reeducare a deţinuţilor (cu precizarea că între timp a renunţat la aceste practici neregulamentare): „De când lucrează în Penitenciare, a reuşit să însuşească problemele muncii de specific, cunoaşte şi aplică just regulamentele şi ordinile de funcţionare. Are orientare în rezolvarea problemelor, a organizat şi condus munca sectoarelor mulţumitor, dovedind iniţiativă şi răspundere în luarea măsurilor. A acordat atenţie deosebită pazei şi aplicării regimului la deţinuţi, iar la Gherla a luat măsuri de reorganizare a producţiei, sector care avea multe goluri la venirea lui în această unitate. Nu a neglijat nici munca sectorului administrativ gospodăresc în ce priveşte aprovizionările şi grija faţă de bunurile formaţiunii, luând măsuri corespunzătoare de îndreptare acolo unde era necesar. Problema creşterii subordonaţilor a fost o preocupare permanentă a Cpt. Goiciu. A respectat şi urmărit aplicarea programelor de învăţământ militar şi de specific, participând la orele de predare sau seminarizare, cât şi la câmpul de instrucţie, fiind un bun exemplu pentru cadrele formaţiunii. S-a ocupat şi de viaţa cultural-educativă din unitate, în special în problema sportului, pentru care se simte mult atras. În munca practică angrenează just locţiitorul politic, organizaţia de Partid şi de tineret, cerând sprijinul acestora pentru ducerea la îndeplinirea a sarcinilor. Pentru rezultatele obţinute în repetate rânduri, a fost evidenţiat de conducerea Direcţiei PLC. Cpt. Goiciu în munca de penitenciare a avut şi unele lipsuri, la început folosea bătaia ca mijloc de corecţie pentru deţinuţi, uneori a avenit la unitate băut, fiind ajutat din timp a lichidat cu aceste părţi negative. Alte lipsuri caracteristice care i-au aparţinut şi în parte se manifestă şi în prezent, este că nu munceşte suficient de organizat, neglijează şedinţele de lucru şi de analiză cu sectoarele în luarea unor măsuri, nu se consultă cu ajutoarele imediate, slăbind răspunderea lor, nu controlează sistematic munca sectoarelor ci mai mult acolo unde este sesizat de lipsuri. Nu se împacă cu critica de jos, atitudine care s-a imprimat şi la şefii de probleme. În munca cu oamenii uneori este lipsit de tact, mai repede şi-i bruschează, în special pe vizaţi chiulangii şi puturoşii, iar faţă de cadrele mai bune când greşesc merge pe linia dădăcelii, fără să îmbine şi cu măsuri regulamentare, fapt pentru care în unele cazuri a fost discutat de subalterni. Cu ocazia cunoaşterii cât şi prin şedinţa de analiză din ianuarie 1955 ţinută în unitate, a fost ajutat pentru aşi vedea lipsurile, fiind îndrumat şi sprijinit practic, pentru a lua măsuri de lichidare a lipsurilor ce mai există în munca sa. Precizăm că ofiţerul este bolnav de ulcer, din care cauză în unele perioade a avut stări nervoase accentuate. În a doua jumătate a anului 1954, timp de câteva luni a fost în tratament, în urma căruia starea sănătăţii s-a îmbunătăţit. Ofiţerul declară că în prezent este restabilit în măsura ca să poată duce munca în condiţiuni normale (…) Căpitanul Goiciu Petrache prin felul cum s-a achitat de sarcinile încredinţate în MAI a dovedit că este un tovarăş ataşat, capabil, cu orientare şi experienţă, care poate conduce penitenciarul Gherla. Propunem să fie confirmat în funcţia de Comandant”. Documentul este semnat la data de 26 ianuarie 1955 de către şeful Direcţiei cadre din MAI, general-maior Demeter Alexandru, şi de către maiorul Mateescu M., şef de serviciu în aceeaşi Direcţie. ANIC, Fond CC al PCR – Secţia administrativ-politică (dosare anexă), Dosar nr. 96/1955, ff. 68-70.  

[41] Potrivit „Instrucţiunilor pentru evidenţa cadrelor din Direcţia Penitenciare, Lagăre şi Colonii” nr. 2103 din 1 iulie 1955, dosarul personal al unui lucrător al DPLC (angajat civil, sergent reangajat sau ofiţer) era documentul principal pentru evidenţa cadrelor. El nu putea fi scos din structurile MAI, cu excepţia „celor cerute de organele de partid competente”. În cazul în care dosarul era solicitat de către o altă unitate militară din MAI sau de către un organ de partid, acesta urma să fie trimis prin corespondenţă specială (împachetat şi sigilat) cu nivel de secretizare „strict secret de importanţă deosebită”. De menţionat că toate documentele de evidenţă a cadrelor din MAI erau arhivate şi păstrate în camere speciale, având acelaşi grad de secretizare. „Instrucţiuni pentru evidenţa cadrelor din Direcţia Penitenciare, Lagăre şi Colonii” nr. 2103 din 1 iulie 1955. Documentul poartă menţiunea „strict secret de importanţă deosebită” şi este semnat de către şeful Direcţiei cadre din MAI, general-maior Demeter Alexandru. Arhiva CNSAS, Fond documentar, Dosar 013088, vol. 3, ff. 1-6

[42] Declaraţie dată la Gherla, pe 24 noiembrie 1953, de către sergentul oficiant sanitar, Vereş Grigorie. AANP, Fond Cadre, dosar personal G-1628, dosar nepaginat.

[43] Ordinul MAI nr. 405 din 5 aprilie 1955 semnat de către generalul-locotenent Alexandru Drăghici. Arhiva CNSAS, Fond Ministerul de Interne/Direcţia Secretariat-Juridică, Dosar nr. 3613, vol. 2, ff. 6-11

[44] Raport informativ privind încălcările dispoziţiunilor legale în unele locuri de deţinere şi de executare a pedepselor nr. 67/C. 14 din 22 martie 1955 al Procuraturii Generale, semnat de către prim-locţiitorul procurorului general al RPR, consilierul juridic clasa a II-a, Vuza C. George Pavel. Pe acest document clasificat ca „strict secret” se regăsesc adnotările lui Gheorghiu-Dej şi Iosif Chişinevschi (cel care îi înaintase documentul rezultat în urma anchetei ordonată Procuraturii de către Dej). Prim-secretarul se arăta surprins de conţinutul raportului, afirmând că locurile de deţinere au fost lăsate pe mâna unor „incapabili şi lipsiţi de simţul răspunderii” şi că „dacă în 3 zile de control s-au constatat aşa fapte grave, apoi o cercetare mai amănunţită ce ar fi scos la iveală”(!?). În opinia lui Dej, vinovaţi de această stare de lucruri se făceau responsabili diriguitorii Parchetului General şi ai MAI. Pentru „îndreptarea” situaţiei şi rezolvarea problemelor din locurile de deţinere, prim-secretarul CC al PMR şi preşedinte al Consiliului de Miniştri l-a desemnat/ însărcinat pe vicepreşedintele Consiliului responsabil cu probleme militare şi justiţie, Iosif Chişinevschi. Luând la cunoştinţă de însemnările lui Dej de pe raport, Chişinevschi îl întreba pe Dej în apostila sa de pe document: „Te rog să-mi spui dacă să vorbesc cu oamenii de la Interne sau vorbeşti D-ta  ori împreună. 24.III.1955”. O copie a „raportului informativ” se află în acelaşi dosar de la ANIC. Pe această copie se regăseşte indicaţia lui Dej de a se trimite raportul „tov. Drăghici” şi apostila celui din urmă prin care confirma primirea documentului: „Luat cunoştinţă”. ANIC, Fond CC al PCR – Secţia administrativ-politică, Dosar nr. 46/1955, ff. 1-10.

[45] Completare la autobiografia dată pe 28 octombrie 1954. Documentul este semnat de către căpitanul Petrache Goiciu la data de 29 octombrie 1954. AANP, Fond Cadre, dosar personal G-1628, dosar nepaginat.

[46] Andrei Muraru (coord.), Dicţionarul penitenciarelor din România comunistă, 1945 -1967, Iaşi, Polirom, 2008, pp. 328-329. 

[47] Mihai Rădulescu, „Traiul şi sfârşitul lui Ion Flueraş la Gherla”, în Memoria, nr. 39 (2/2002), Bucureşti, Editura Fundaţia Culturală Memoria, 2002, p. 72.

[48] Traian Mihai Neamţu, De ce Doamne ? Mărturiile unui deţinut politic, Cluj-Napoca, Ed. Dacia, 1995, p. 66.

[49] Octavian Voinea, Masacrarea studenţimii române, Editat de Gheorghe Andreica în regie proprie, 1995, pp. 135-136.

[50] Ibidem. p. 137.

[51] Ibidem. p. 139.

[52] Ioan T. Lungu, Gherla-uşa iadului, Timişoara, Ed. Excelsior, 1996, p. 17.

[53] Remus Radina, Testamentul din morgă, Bucureşti, Ed. Humanitas, 1991, p. 93.

[54] Persoane care încercau să treacă ilegal frontiera.

[55] Paul Goma, Gherla, Bucureşti, Ed. Humanitas, 1990, pp. 71-73.

[56] Comisia Prezidenţială pentru Analiza Dictaturii Comuniste din România, op. cit., p. 586. 

[57] AANP, Fond Pază şi Regim, dosar FN/1967-1968, vol. I, f. 244.

[58] Florin Constantin Pavlovici, Tortura pe înţelesul tuturor, Chişinău, Ed. Cartier, 2001, p. 366.

[59] Paul Goma, op. cit., p. 127.

[60] Ibidem, p. 129.

[61] Informaţii preluate din aceeaşi carte a lui Paul Goma („Gherla”) în Doina Jela, Lexiconul negru. Unelte ale represiunii comuniste, Bucureşti, Humanitas, 2001, p. 130.   

[62] Andrei Muraru (coord.), Dicţionarul penitenciarelor din România comunistă, 1945 -1967, Iaşi, Polirom, 2008, p. 330.

[63] Comisia Prezidenţială pentru Analiza Dictaturii Comuniste din România, Raport Final, Bucureşti, Ed. Humanitas, 2007, pp. 585-586. 

[64] „Notă de cunoaştere privind pe Maiorul Goiciu Petrache comandantul Penitenciarului Gherla” din 8 februarie 1957. Documentul este semnat de către locotenentul major de Securitate Bocăneală Constantin AANP, Fond Cadre, dosar personal G-1628, dosar nepaginat.

[65] „Foaie de notare” întocmită pe perioada 1 ianuarie 1957 – 1 aprilie 1958. Documentul este semnat pe 2 noiembrie 1958 de către şeful DGPCM, colonelul Lixandru Vasile. AANP, Fond Cadre, dosar personal G-1628, dosar nepaginat.

[66] Buletin informativ „strict secret” nr. 003204 din 14 martie 1955 întocmit pe perioada 7 martie 1955 – 13 martie 1955”, semnat de către comandantul formaţiunii 0606 Gherla, căpitanul Goiciu Petrache. Arhiva ANP, Fond Secretariat, Dosar nr. 3/1955 – „Buletinele informative pe luna martie 1955”, dosar nepaginat.

[67] Autobiografie dată de Petrache Goiciu pe 20 ianuarie 1957. Arhiva ANP, Fond Cadre, dosar personal G-1628, dosar nepaginat.

[68] Foaie de observaţie clinică nr. 325 întocmită pe 4 februarie 1958 de către Dr. Rădulescu din Serviciul sanitar al MAI. Documentul mai conţine istoricul bolii, antecedentele personale fiziologice şi patologice, concluziile şi recomandările medicului, precum şi rezultatele analizelor efectuate în spital. AANP, Fond Cadre, dosar personal G-1628, dosar nepaginat.

[69] AANP, Fond Cadre, dosar personal G-1628, dosar nepaginat.

[70] Declaraţie dată pe 11 august 1952 de către sergentul major Constantin Ştefan din Penitenciarul Galaţi. AANP, Fond Cadre, dosar personal G-1628, dosar nepaginat.

[71] Declaraţie dată pe 10 august 1952 de către sergentul sanitar Popa Ioan din Penitenciarul Galaţi. AANP, Fond Cadre, dosar personal G-1628, dosar nepaginat.

[72] Decretul nr. 514 din din 24 decembrie 1952 pentru conferirea Medaliei „A 5-a aniversare a Republicii Populare Române” unor tovarăşi din cadrul Ministerului Securităţii Statului. ANIC, Fond Consiliul de Stat-Decrete, Dosar nr. 8/1952, f. 86.

[73] Arhiva Ministerului Administraţiei şi Internelor, Fond Direcţia Management şi Resurse Umane, Dosar nr. 6/1956-1961.

[74] Decretul nr. 809 din 31 decembrie 1963 privind conferirea Ordinului „Meritului Militar” şi a Medaliei „Meritul Militar” unor ofiţeri şi subofiţeri din Ministerul Afacerilor Interne. ANIC, Fond Consiliul de Stat-Decrete, Dosar nr. 809/1963, f. 4.

[75] Decretul nr. 685 din 21 octombrie 1964 pentru conferirea Medaliei Jubiliare „A XX-a Aniversare a Zilei Forţelor Armate ale Republicii Populare Române”. ANIC, Fond Consiliul de Stat-Decrete, Dosar nr. 685/1964-I, f. 324.

[76] Decretul nr. 322 din 28 aprilie 1966 privind conferirea de ordine şi medalii unor ofiţeri şi subofiţeri din Ministerul Afacerilor Interne. ANIC, Fond Consiliul de Stat-Decrete, Dosar nr. 322/1966, f. 1.

[77] Decretul nr. 135 din 17 martie 1970 privind conferirea Ordinului „Meritul Militar” şi a Medaliei „Meritul Militar” unor generali, ofiţeri, maiştri militari şi subofiţeri din Consiliul Securităţii Statului. ANIC, Fond Consiliul de Stat-Decrete, Dosar nr. 172/1970, f. 3. 

[78] Decretul nr. 137 din 20 aprilie 1971 privind conferirea Medaliei „A 50-a aniversare a Partidului Comunist Român”. ANIC, Fond Consiliul de Stat-Decrete, Dosar nr. 149/1971, f. 1 şi Dosar nr. 194/1971, f. 6.

[79] Decretul Prezidenţial nr. 96 din 19 mai 1975 privind conferirea Ordinului „Meritul Militar” şi a Medaliei „Meritul Militar” unor generali, ofiţeri, maiştri militari şi subofiţeri din Ministerul de Interne, ANIC, Fond Decrete Prezidenţiale, Dosar nr. 140/1975, f. 2.

[80] Decretul nr. 518 din 24 noiembrie 1955 privind conferirea medaliei „Meritul Militar” unor ofiţeri şi sergenţi din Ministerul Afacerilor Interne. ANIC, Fond Consiliul de Stat-Decrete, Dosar nr. 10/1965, f. 65.

[81] Decretul nr. 626 din 21 august 1962 privind conferirea Ordinului “Meritul Militar” şi a Medaliei “Meritul Militar”, unor ofiţeri şi subofiţeri din Ministerul Afacerilor Interne. ANIC, Fond Consiliul de Stat-Decrete, Dosar nr. 626/1962, f. 4.

[82] Decretul nr. 685 din 21 octombrie 1964 pentru conferirea Medaliei Jubiliare „A XX-a Aniversare a Zilei Forţelor Armate ale Republicii Populare Române”. ANIC, Fond Consiliul de Stat-Decrete, Dosar nr. 685/1964-I, f. 350.

[83] Decretul nr. 338 din 6 aprilie 1967 privind conferirea Ordinului „Meritul Militar” şi a Medaliei „Meritul Militar” unor ofiţeri şi subofiţeri din Ministerul Afacerilor Interne. ANIC, Fond Consiliul de Stat-Decrete, Dosar nr. 338/1967, f. 2

[84] Decretul nr. 138 din 20 aprilie 1971 privind conferirea unor ordine ale Republicii Socialiste România. ANIC, Fond Consiliul de Stat-Decrete, Dosar nr. 196/1971, f. 25.

[85] Decretul nr. 137 din 20 aprilie 1971 privind conferirea Medaliei „A 50-a aniversare a Partidului Comunist Român”. ANIC, Fond Consiliul de Stat-Decrete, Dosar nr. 149/1971, f. 1 şi Dosar nr. 194/1971, f. 73.

[86] Decretul nr. 507 din 31 decembrie 1971 privind conferirea Ordinului „Meritul Militar” şi a Medaliei „Meritul Militar” unor ofiţeri, maiştri militari şi subofiţeri din Consiliul Securităţii Statului. ANIC, Fond Consiliul de Stat-Decrete, Dosar nr. 602/1971, f. 3.

[87] Decretul Prezidenţial nr. 49 din 21 februarie 1977 privind conferirea Ordinului „Meritul Militar” şi a Medaliei „Meritul Militar” unor generali, ofiţeri, maiştri militari şi subofiţeri din Ministerul de Interne. ANIC, Fond Decrete Prezidenţiale, Dosar nr. 64/1977, fv. 3.

[88] Decretul nr. 499 din 1 iulie 1969 privind conferirea Ordinului „Meritul Militar” şi a Medaliei „Meritul Militar” unor generali, ofiţeri, maiştri militari şi subofiţeri din Consiliul Securităţii Statului. ANIC, Fond Consiliul de Stat-Decrete, Dosar nr. 614/1969, f. 6.

[89] Decretul Prezidenţial nr. 116 din 8 iulie 1974 privind conferirea Ordinului „Meritul Militar” şi a Medaliei „Meritul Militar” unor generali, ofiţeri, maiştri militari şi subofiţeri din Ministerul de Interne. ANIC, Fond Decrete Prezidenţiale, Dosar nr. 154/1974, f. 14.

[90] Decretul Prezidenţial nr. 274 din 21 august 1979 privind conferirea Ordinului şi Medaliei „Meritul Militar” unor cadre permanente ale Ministerului de Interne. ANIC, Fond Decrete Prezidenţiale, Dosar nr. 297/1979, f. 1 şi f. 29.

[91] Decretul Prezidenţial nr. 102 din 6 iunie 1985 privind conferirea Ordinului şi Medaliei „Meritul Militar” unor cadre militare permanente ale Ministerului de Interne. ANIC, Fond Decrete Prezidenţiale, Dosar nr. 104/1985, f. 2 şi fv. 22.

[92] Decretul Prezidenţial nr. 215 din 10 august 1983 privind înaintarea în gradele următoare a unor ofiţeri din Ministerul de Interne. ANIC, Fond Decrete Prezidenţiale, Dosar nr. 245/1983, fv. 5.

[93] Decretul nr. 242 din 26 mai 1958 pentru conferirea de ordine şi medalii unor militari şi angajaţi civili din Ministerul Afacerilor Interne. ANIC, Fond Consiliul de Stat-Decrete, Dosar nr. 243/1958, f. 1.

[94] Decretul nr. 120 din 6 mai 1961 pentru conferirea Medaliei „40 de ani de la înfiinţarea Partidului Comunist din România”. ANIC, Fond Consiliul de Stat-Decrete, Dosar nr. 120/1961, f. 108.

Imprimă articol
Micşorează inalțimea scrisuluiMăreşte inălțimea scrisului

Comentarii

Marian Mihailopol , 04.09.2013, 03:15

Exista vreo legatura intre acest tortiona si colonelul goiciu securistul de la Facultatea de Chimie Alimentara Galati in anii 80``?deoarece metodele sunt psimilare.....tata fiu? va multumesc...?curios de cand a devenit mMarius Stan istoric!!!!
 
Comentează (toate câmpurile sunt obligatorii)

 

 

 
CAPTCHA image for SPAM prevention

 
PayPal
Minte şi cunoaştere. O perspectivă buddhistă

Minte şi cunoaştere. O perspectivă buddhistă

Această orbitoare absență a luminii

Această orbitoare absență a luminii

De veghe în lanul de secară

De veghe în lanul de secară

Sustine Militia Spirituala prin bannere
Linkuri utile
 
 
IRIR Alttext
© Miliţia Spirituală 2011
Termeni și condiţii Sitemap Designed by GreenAd