Torţionarul lui Paul Goma şi Octavian Bjoza identificat de Miliţia Spirituală în comuna Peciu Nou, judeţul Timiş.

Constantin Istrate – biografia atipică a unui rezervist din sistemul penitenciar: ofiţer de Securitate, torţionar, primar al oraşului Gherla, deţinut de drept comun şi informator al organelor de contrainformaţii.

Anul trecut, Miliţia Spirituală a publicat pe site-ul său biografia fostului comandant al Penitenciarului Gherla din anii ’50, Petrache Goiciu, şi o listă cu 35 de militari din Securitate, Miliţie, Justiţie şi Penitenciare care se mai aflau în viaţă la acea dată. 

Continuăm azi această serie neagră prin prezentarea unui material documentar referitor la fostul adjunct al comandatului Goiciu: locotenentul major Constantin Istrate. În zilele noastre, Istrate duce o viaţă liniştită în comuna bănăţeană Peciu Nou.

Investigaţia se bazează în principal pe două dosare de reţea întocmite de organele de Securitate pe numele lui Constantin Istrate, alias „Ioan Lefter”/ „Constantin Lefter”, şi pe memoriile publicate după 1989 de către unii din deţinuţii politici care au avut de-a face cu ofiţerul Istrate (de ex. Paul Goma sau Octavian Bjoza, actualul preşedinte al Asociaţiei Foştilor Deţinuţi Politici). Din nefericire, nu am reuşit să identificăm în Arhiva Administraţiei Naţionale a Penitenciarelor şi nici în cea a CNSAS, dosarul personal profesional al ofiţerului. Prin urmare, nu dispunem nici de o fotografie în ţinută militară sau civilă a acestuia, însă sperăm ca în urma publicării acestui material, jurnaliştii de investigaţii din Banat sau chiar cei din Capitală să se deplaseze în comuna Peciu Nou în vederea realizării unui foto-reportaj.

Biografia lui Constantin Istrate este însoţită de o listă cu militarii care au deţinut funcţii de comandă în cadrul Penitenciarului Gherla în perioada în care ofiţerul a lucrat aici. Am ales să-i introducem în acest „insectar” şi pe ofiţerii de Securitate care deserveau penitenciarul din punct de vedere contrainformativ. Deşi ei nu făceau parte din organigrama Direcţiei Generale a Penitenciarelor şi Coloniilor de Muncă, ci din cea a organelor de contrainformaţii militare, este de notorietate faptul că un comandant de unitate penitenciară nu putea lua nicio decizie majoră (în ceea ce priveşte deţinuţii politici) fără a avea avizul lucrătorilor operativi. Enumerarea colegilor lui Istrate este însoţită şi de fotografiile acestora în uniforme militare, precum şi de datele lor de stare civilă. 

Totodată, în anexa acestui studiu prezentăm şi biografiile a doi fraţi (Gavril şi Gheroghe Şomlea) care au activat ca subofiţeri la Penitenciarul Gherla şi care apar frecvent în memoriile deţinuţilor politici ca fiind unii dintre cei mai cruzi torţionari din întreaga istorie a penitenciarului.

ISTRATE Teodor CONSTANTIN – locotenent major (n. 26 iun. 1926, com. Mălini, jud. Suceava)

Constantin Istrate provine dintr-o familie numeroasă de ţărani săraci, având 4 surori şi 2 fraţi – Ilie şi Mihai (tatăl a fost muncitor forestier iar mama casnică). În 1940, Istrate a absolvit 7 clase la şcoala primară din comuna natală. În ultimul an de studii (1939) s-a angajat ca slugă la Alexandru Voicu, învăţătorul şcolii, unde a rămas până în 1942, atunci când a fost concediat, întrucât Voicu fusese concentrat în armată ca ofiţer de rezervă. 

Ca urmare, tânărul Istrate se va alătura tatălui şi fratelui său mai mic, Ilie, care munceau ca tăietori de lemne în pădurile domeniilor Casei Regale din judeţul Suceava. 

În primăvara anului 1943, învăţătorul Voicu a revenit din concentrare şi le-a mijlocit celor doi fraţi angajarea la un cumnat de-al său, preotul Gheorghe Ghenu. Acesta era un latifundiar din comuna Cotnari, judeţul Iaşi, care deţinea mari suprafeţe viticole şi cirezi de vite. „Chiaburul” i-a angajat cu plata în natură, respectiv 400 kg. de persoană şi mâncare gratuită timp de un an de zile. La această moşie, unde lucrau circa 30 de ţărani, Istrate spune că a îndurat „cea mai cruntă mizerie pe care am pututo cunoaşte în timpul regimului burghezo-moşiereşti”[1], deoarece dormea în frig în grajdul vitelor, muncea zi lumină, iar pentru cea mai mică greşeală „stăpânul” îi aplica corecţii fizice.

În cursul lunii aprilie 1943, fratele său a fost bătut crunt cu ciomagul de către Ghenu, pentru că a scăpat plugul din brazdă în timp ce ara. După câteva săptămâni de la acest incident, Ilie Istrate a fugit de pe moşie, încălcându-şi astfel angajamentul scris luat în faţa patronului de a munci timp de un an de zile. Conform afirmaţiilor lui Istrate, preotul Ghenu s-a răzbunat pe Constantin, trimiţându-l la postul comunal de jandarmi Cotnari, unde i s-a aplicat o „bătaie bună” pentru a declara unde a plecat Ilie[2]. 

În noaptea de Înviere (1943), în timp ce preotul Ghenu slujea la biserica din localitate, Istrate a fugit la rândul său, ajungând în comuna natală după zeci de kilometri parcurşi pe jos şi cu trenul. În casa părintească a rămas doar timp de o săptămână, fiind nevoit să se refugieze în munţi, deoarece fusese dat în urmărire generală de Jandarmerie. 

Din comuna Mălini a fugit (fără ştirea părinţilor) împreună cu fratele său Ilie şi alţi tineri care erau în atenţia organele represive. După mai multe peripeţii, cei doi fraţi au ajuns pe Valea Bistriţei, angajându-se ca ajutori de ciobani la oile păstorului Vasile Luncaşul din localitatea Cotârgaş (judeţul Suceava). Între timp, în vara aceluiaşi an, fraţii Istrate au fost daţi în judecată de către preotul Ghenu din Cotnari care îi acuza de încălcarea unor clauze prevăzute în contractul pe care îl semnase cu aceştia, făcându-i responsabili şi de subtilizarea unor obiecte gospodăreşti. Procesul s-a desfăşurat la Judecătoria din Târgu Frumos în vara anului 1943. Instanţa a infirmat acuzele preotului şi i-a achitat pe inculpaţi (se pare că foştii lor colegi de pe moşia lui Ghenu au refuzat să depună mărturii favorabile patronului lor).

În octombrie 1943, Istrate pleacă de la ciobanul Vasile Luncaşul pentru a se angaja la un alt proprietar de oi, Toader Luncaşul, unde va rămâne până în martie 1944, atunci când va fi arestat de jandarmii din Cotârgaş. Aceştia l-au expediat la Bacău, unde a fost vărsat într-un detaşament de premilitari care tocmai primise ordinul de a se deplasa către Focşani. Ajuns la destinaţie, Istrate a fost numit de către Gheorghe Bouaru (director al unei şcoli militare din localitate) în fruntea unui detaşament de premilitari care urma să efectueze lucrări genistice pe lângă Batalionul 6 Drumuri din Focşani. Unitatea primise sarcina de a consolida şoseaua Focşani–Galaţi, lucrare care se subsuma amplei operaţiuni de fortificare a aliniamentului militar/ liniei strategice Focşani–Nămoloasa–Galaţi.

Istrate nu a zăbovit prea mult aici. După circa trei săptămâni a fugit de pe şantier, însă în gara Adjud a fost prins de jandarmii locali, care l-au retrimis la reşedinţa Batalionului 6 Drumuri din Focşani. Profitând de un raid aerian întreprins de sovietici deasupra Focşaniului, Istrate a reuşit să fugă din nou, de această dată împreună cu un anume Buta din comuna Roşieni, judeţul Suceava. Cei doi s-au urcat clandestin într-un tren militar care se îndrepta către front, coborând în gara Bacău. La adăpostul nopţii, Istrate şi Buta s-au suit într-un tren de marfă care i-a transportat până la Piatra Neamţ. 

După câteva zile, Istrate a reuşit să-şi revadă părinţii care se refugiaseră în comuna Mărgineni (judeţul Neamţ) situată la aproximativ 8 km de Piatra Neamţ. Până la 23 august 1944, Istrate a muncit ca zilier pe la diferiţi proprietari de pământ din comuna Mărgineni (iul. – aug. 1944). La scurt timp după întoarcerea armelor, cu ajutorul tatălui său care cunoştea limba rusă, întreaga familie Istrate s-a angajat la moara fostului general Dragu din comuna Mărgineni. Moara fusese rechiziţionată de comandamentul sovietic local spre a măcina grâu pentru nevoile trupei. Până la sfârşitul lunii octombrie 1944, când familia Istrate s-a întors în comuna natală, moara a reuşit să producă o cantitate semnificativă de făină care a fost trimisă în întregime pe front. Ajunsă la Mălini, familia Istrate şi-a găsit casa distrusă de război, iar după câteva zile, din cauza sărăciei şi a mizeriei, fraţii Istrate s-au îmbolnăvit de tifos. 

Neavând ce să facă într-o comună distrusă aproape în întregime, Istrate şi tatăl său s-au întors în comuna Mărgineni şi s-au angajat cu plata în natură ca servitori/ muncitori necalificaţi la preotul comunei, Constantin Lefter, proprietar al unor suprafeţe întinse de pământ şi deţinător al unei mori (oct. 1944 – sept. 1947). În toamna anului 1947, Istrate a revenit în comuna natală şi s-a angajat ca tăietor de lemne. Tot în acea perioadă a devenit membru al organizaţiei locale a Tineretului Sătesc (controlată de comunişti), fiind recomandat de doi prieteni de-ai săi din comuna Mălini, Toader Ilisei şi Mihai Rusu, ai căror părinţi erau simpatizanţi comunişti. Aici a activat până la data încorporării în armată – septembrie 1948. 

Perioada de instrucţie a efectuat-o la Centrul de instrucţie al jandarmeriei din Tăşnad (oct 1948. – apr. 1949), unde, timp de o lună, a urmat şi cursurile unei şcoli de gradaţi la finalul cărora a fost avansat la gradul de fruntaş (dec. 1948 – ian. 1949). După finalizarea perioadei de instruire, Istrate a fost repartizat la o mare unitate operativă a Trupelor de Securitate[3] – Brigada de Securitate Comunicaţii, respectiv la Batalionul 5 Securitate Comunicaţii Timişoara (apr. – sept. 1949). În toamna anului 1949 a fost trimis la Sibiu pentru a urma cursurile unei şcoli de instructori (sept. – oct. 1949). Ulterior, a fost repartizat ca instructor la Centrul de Instrucţie Caransbeş din subordinea Comandamentului Trupelor de Securitate. Aici a fost ales membru în Biroul UTM pe unitate, fiind responsabil de resortul organizatoric (organizaţia Tineretului Sătesc fuzionase cu UTM în urmă cu un an). Spre sfârşitul anului 1949, Istrate va reveni la Batalionul 5 Securitate Comunicaţii Timişoara, unde va fi numit în funcţia de încheietor de companie. La sfârşitul stagiului militar, superiorii i-au propus lui Istrate să rămână în Securitate ca subofiţer, urmând să fie trimis la specializare.

Astfel, în martie 1950, Istrate a fost îndrumat la Şcoala de subofiţeri MAI din cadrul Centrului de Instrucţie nr. 27 Securitate Comunicaţii Satu Mare pendinte de Brigada de Securitate Comunicaţii (1 mart. – nov. 1950). În această instituţie militară i-a cunoscut pe viitorii ofiţeri de penitenciare Gheorghe Jaba (comandant pluton pază şi ofiţer de serviciu la Penitenciarul Gherla/ formaţiunea 0606 în perioada 1953 – 1956) şi Marin Oţeleanu (locţiitor comandant pentru pază şi regim al Penitenciarului Codlea între 1963 – 1977).

Pe 7 noiembrie 1950 (zi simbolică a regimului de democraţie populară), Istrate a fost avansat la gradul de sergent major, fiind repartizat la Batalionul 2 Securitate Comunicaţii Iaşi în funcţia de comandant de pluton la Centrul de Instrucţie Gura Humorului (ulterior va fi promovat în funcţiile de şef de depozit, şef de popotă şi şef al Cancelariei). În 1951, Brigada Securitate Comunicaţii s-a desfiinţat, și, ca urmare, Batalionul 2 Securitate Comunicaţii Iaşi a fost reorganizat în Batalionul 4 Instrucţie Iaşi din subordinea Regimentului 3 Pază Iaşi. În acelaşi an, lui Istrate i s-a încredinţat o poziţie de răspundere la Batalionul 4 Instrucţie Iaşi – şef al Biroului registratură şi Documente Secrete (tot în acea perioadă şef al Biroului cadre din Regimentul 3 Pază Iaşi era locotenentul Stelian Tănase, viitor curier diplomatic la Preşedinţia Consiliului de Miniştri – anii ’50). 

În ianuarie 1953, sergentul reangajat[4] Constantin Istrate a fost propus pentru a urma Şcoala militară de ofiţeri pază MAI Câmpina, pe care o va urma în perioada 1 mai – 7 noiembrie 1953. Din cauza lipsei de cadre de penitenciare din MAI la acea dată, întreaga promoţie a şcolii a fost vărsată la Direcţia Lagăre şi Colonii de Muncă – formaţiunea 0951 Bucureşti şi Direcţia Închisori şi Penitenciare – UM 0618 Bucureşti din MAI. Aici a fost coleg cu mai mulţi viitori ofiţeri din sistemul carceral românesc: Costică Gălăvan, Marin Buduru, Traian Costea, Dumitru Nedelcu etc. După finalizarea studiilor, proaspătul sublocotenent Constantin Istrate a fost repartizat la Colonia de muncă Oneşti/ formaţiunea 0665[5] în funcţia de şef al Biroului pază şi regim (dec. 1953 – mai 1954). 

În urma desfiinţării formaţiunii 0665 Oneşti (mai 1954), Istrate a fost transferat la Cernavodă/ formaţiunea 0767 Columbia Cernavodă, în poziţia de comandant pluton supraveghetori (iun. – oct. 1954). Pe 25 octombrie 1954, Colonia de muncă Columbia/ formaţiunea 0767 Columbia comandată de locotenentul Gheorghe Anton a fost desfiinţată prin Ordinul MAI nr. 257. Ca urmare, Istrate a fost mutat la Penitenciarul Gherla/ formaţiunea 0606, unde a ocupat funcţiile de comandant de pluton (oct. 1954 – 1956), ajutor de serviciu al comandantului şi locţiitor comandant pentru spate (1956 – iun. 1957), locţiitor comandant pentru pentru pază şi regim (1957 – dec. 1958 şi 1 mart. 1959 – 1961) şi comandant la (dec. 1958 – 1 mart. 1959). 

Penitenciarul Gherla/ formaţiunea 0606 Gherla la sfârşitul anilor ’50.

Penitenciarul Gherla era un loc de deţinere de categoria I unde îşi executau pedepsele condamnaţii „contrarevoluţionari” (alte penitenciare de categoria I cu profil similar se găseau la Aiud, Făgăraş, Galaţi şi Jilava). Pe lângă Penitenciarul Gherla funcţiona şi o fabrică/ gospodărie anexă care producea mobilă (despre comandantul acestei subunităţi vom face referire şi în acest studiu – ofiţerul Aurel Mihalcea). Gherla nu era singurul penitenciar pe lângă care funcţiona o unitate productivă. Astfel de secţii cu profil industrial se găseau şi la Penitenciarele Craiova, Târgşor, Mislea, Mărgineni şi Aiud.

Potrivit unor statistici existente în Dicţionarul Penitenciarelor din România comunistă şi Raportul „Comisiei Tismăneanu”, în perioada 1958 – 1960, la Penitenciarul Gherla au fost executaţi prin împuşcare – în baza unor sentinţe judecătoreşti – 28 de condamnaţi contrarevoluţionari. De asemenea, la finele anilor ’50, în Penitenciarul Gherla au decedat 200 de deţinuţi: 34 în 1958, 72 în 1959, 94 în 1960. 

Efectivele de deţinuţi politici au crescut la Gherla după revoluţia anticomunistă din Ungaria, atunci când au fost operate sute de arestări, în special din mediul studenţesc. Astfel, potrivit surselor precizate mai sus, în decembrie 1956, la Gherla se găseau 1.255 de deţinuţi politici, în iulie 1957 – 1.622, în decembrie 1957 – 2.253, iar în iulie 1958 – 2.852[6]. 

Un punct de cotitură în privinţa regimului de detenţie al condamnaţilor l-a constituit revolta „frontieriştilor” de la Camera 86 a Celularului I (iunie 1958), cărora li s-au alăturat şi alte categorii de deţinuţi (de ex. studenţii arestaţi după evenimentele din Ungaria), atunci când aceştia au cerut intervenţia procuraturii şi Crucii Roşii din cauza condiţiilor infernale de detenţie şi a torturilor cotidene. Revolta a fost înăbuşită rapid, însă urmările au fost nefaste pentru participanţi şi liderii „răzmeriţei” (noi condamnări, bătăi, anchete şi pedepse discipinare care au totalizat sute de ore de recluziune în sinistrele camere de izolare).  

Ofiţerul Istrate în memoriile foştilor deţinuţi politici de la Gherla

Fostul deţinut politic Nicolae Vlad (n. 8 sept. 1939, mun. Braşov, jud. Braşov), condamnat în 1958 la 25 de ani muncă silnică pentru activitate anticomunistă în organizaţia braşoveană „Garda Tineretului Român”, îşi aminteşte sosirea la Penitenciarul Gherla la începutul anului 1959: 

În ianuarie 1959 am fost duşi la Gherla, cu duba. După o noapte mizerabilă, am ajuns la vestita „Bastilie” românească. Eram obosit, îngheţat, ros de lanţuri. Primirea a fost groaznică. Am fost introduşi în celular, sub o ploaie de ciomege şi înjurături. Am fost azvârlit ca într – o gură de iad, într – o cameră de la parter, care se numea carantină. Condiţiile erau înfiorătoare; într – o cameră 4/6 m, erau peste o sută de deţinuţi. Se aflau acolo câteva paturi, suprapuse, cei mai mulţi dormeau însă pe ciment. Mai era acolo un butoi cu apă şi nelipsitul hârdău pentru necesităţi. Era în plină teroare, după revolta din ’58. Mâncarea era mizerabilă, igiena şi asistenţa medicală erau inexistente; la plimbare (un sfert de oră), treceam printr – un cordon de ciomege. Ne învârteam cu mâinile la spate într – un ţarc triunghiular, iar gardianul din turelă ne striga pe un ton ameninţător „Uită – te în pământ, banditule, că acolo ţi – e locul!”. Zilnic se dădeau alarme şi trebuia să ne culcăm pe burtă  pe ciment, iar gardienii ne călcau în picioare cu cizmele[7].

Despre Istrate probabil că cele mai bune portrete se regăsesc în cartea celebră a lui Paul Goma, „Gherla”: 

…ştiam de la alţii că Istrate e în stare să-ţi dea cep burţii cu degetul mic, cu unghia să despice, în sus şi, fără să se grăbească, să vâre mâna în burtă, să-şi înfăşoare maţele pe degete şi să le tragă afară, centimetru cu centimetru – rămânând calm, politicos, bine crescut[8]. 

De altfel Istrate trecea drept un rafinat printre bestiile de la Gherla (fusese învăţător), astfel că în persoana sa se întâlneau caracteristici dintre cele mai diverse, contrastante şi şocante. Împreună cu plutonierul Şomlea[9] l-a schinguit pe Paul Goma. Acesta povesteşte bătaia încasată de la cele două cadre MAI, înainte de liberarea sa din Penitenciarul Gherla: 

Au început amândoi un parter: Şomlea cu bâta şi cu picioarele, Istrate numai cu picioarele. De loviturile care veneau de sus, de la bâtă, nu mă puteam feri, pentru că nu le vedeam şi nu le vedeam pentru că trebuia să fiu atent la cele patru picioare, dinspre el venea pericolul cel mare. Şi totuşi …Cizmele bine umplute ale lui Şomlea, cizmele burduşite ale Şomlea mi-au devenit, cu timpul…ei, timpul, timpul se dilatase, se zbârcise, dracu să-l ia, nu mai era el, vreau să spun că învăţasem picioarele lui Şomlea, după primul şut. Pentru că plutonierul, butucănos, greoi, cu reflexe târzii, era previzibil (…) De Istrate, însă, nu mă puteam apăra. Istrate era un adevărat „om de gol”, cu reflexe proaspete şi rapide, inteligent, derutant. Degeaba vedeam pantofii negri, lustruiţi, pornind, pornind spre mine: mă feream prea devreme sau prea târziu sau îmi feream un loc, dar lovitura se ducea în altă parte, fulgerător. Nu mă puteam apăra de el. Şi lovea numai la articulaţii: coate, umeri, noadă, genunchi, glezne. Nici o lovitură ratată. De asta ziceam că, cu timpul, ajunsesem să îndrăgesc cizmele dolofane ale lui Şomlea, cizme cinstite, cu inima-n palmă, fără ascunzişuri…Pe când pantofii domnului Istrate…[10]

Victor Pop (n. 18 mai 1929, satul Hotoan, com. Căuaş,  judeţul Satu Mare) a fost arestat pe 6 februarie 1957 şi condamnat la 25 de detenţie pentru că ar fi făcut parte dintr-o organizaţie subversivă. După revolta din 1958 a „frontieriştilor” de la penitenciarul Gherla, administraţia a declanşat teroarea în rândurile deţinuţilor iar condiţiile de detenţie s-au înăsprit (ferestrele au fost astupate cu scânduri, raţia de hrană s-a redus simţitor, pedepsele s-au înăsprit etc.). Victor Pop rememorează acele zile: 

Pe urmă, după rebeliune, ne-o pus de-lea înfundate, scândură la scândură, şi n-ai mai primit aer, numai pă deasupra, da’ puţin. Şi-apoi ăştia o dat jos toate obloanele alea de scândură, şi-apoi a-nceput a striga: „Criminalii !” şi „Vrem procuror general !”. Era Goiciu atunci comandant. Şi-apoi, pân la urmă, o venit Goiciu cu-n batalion de gardieni şi cu Istrate, că acesta era cu regimu’ şi paza. Şi-apo’ o blocat uşa…Ăştia dinăuntru or strigat: „Gherla !”. Şi o ieşit lume din oraş către puşcărie, s-o făcut mare scandal atunci…Pă noi pe toţi ne-o pus pe burtă în paturi şi-apoi chiar prin camera noastră o băgat pompierii furtunul’…Că ce-o făcut ăştia ? O făcut foc din cârpe, să miroasă că îi foc şi chestii în cameră…Şi-apoi o-nceput pompierii să le baje apă, da’ n-o reuşit, că ăştia o băgat toate saltelele-n geamuri şi n-o putut băga. Pă urmă, locotenentul-major Istrate o deschis vizeta şi o tras cu automatul în cameră şi-atunci i-o demoralizat…Şi-apoi gardienii o împins uşa şi paturile alea de le-or pus ei la uşă şi o intrat înăuntru. Dup-aia i-o scos afară, i-o pus pe toţi în lanţuri, şi-n fiecare zi-i ducea la baie jos, şi acolo îi bătea până îi lăsa laţi. Turna apă pă ei şi îi ducea…şi iar îi aducea…Da’ nu pe toţi o sută cinzăci, numai’ pe o parte din ei, p-ăştia care o făcut protestu’ aista. Asta o fost…[11]

Traian Merca (n. 1 oct. 1929, satul Vişagu, com. Săcuieni, jud. Cluj) a absolvit Şcoala militară de ofiţeri de infanterie de la Sibiu în 1953. În timpul evenimentelor din Ungaria din 1956 se afla într-o unitate militară a MFA de la Topraisar. Pentru că a purtat discuţii nefavorabile regimului, dar şi pentru că a refuzat să ducă muncă de lămurire cu ţăranii din regiunea Constanţa (sarcină atribuită de superiorii săi) a fost arestat, iar după 6 luni de anchetă a fost condamnat de către Tribunalul Militar de Regiune Militară Bucureşti (1957) la 10 ani închisoare corecţională pentru că ar fi aderat la o organizaţie paramilitară care urmărea să răstoarne regimul de democraţie populară – „uneltire contra ordinei sociale prin agitaţie” (art. 209, pct. 2, lit. a din Codul Penal)[12].

În octombrie 1958, Merca a fost transferat de la penitenicarul Jilava la Penitenciarul Gherla. Într-un interviu acordat în 2005 cercetătorului Cosmin Budeancă de la Institutul de istorie orală din Cluj-Napoca, Traian Merca vorbeşte despre ofiţerii Vasile Todoran şi Constantin Istrate din Penitenciarul Gherla:

Păi da... Erau în fiecare cameră din ăştia care a doua zi zicea că-i scoate la anchetă şi-i scotea să declare despre fiecare... şi a treia zi deja erai la rând la bătaie. Aşa era. Păi pe Paşcalău ăsta l-o bătut de... (Traian Paşcalău-n.n.). Era unu Tudoran şi cu Istrate, adjunctu comandantului închisorii... Puneau oamenii pe scaun întins, doi tânea de mâini, doi de picioare, şi alţii doi dăi la fund. Puneau un cerceaf ud şi dădeau... Vă spun că era fundu’ la câţiva... ferfeniţă. Cum baţi şniţelu’ aşa era fundu’ la oameni... Io am văzut asta... Şi unu’ ştiu că o fost informator şi n-o mai vrut să fie, şi l-o bătut de l-o aruncat în cameră... ca omu’ mort. Şi se uită pe vizetă şi care cum vedea că merge să-i deie o mână de ajutor sau să-i deie ceva îl lua şi pe el[13].

Fostul deţinut politic Ion Pantazi îşi aminteşte în memoriile sale de ofiţerii Constantin Istrate şi Aurel Mihalcea (şeful Unităţii productive de pe lângă Penitenciarul Gherla): 

Într-o zi s-a deschis celula şi au apărut căpitanul Mihalcea şi locotenentul Istrate, însoţiţi de o grămadă de gardieni cu dosare în braţe. Prin prezenţa lui Mihalcea, mi-am dat seama că este vorba de a scoate noi deţinuţi în fabrică. Cei ce-şi auzeau numele trebuiau să-şi ia bagajul şi să iasă afară. Printre cei strigaţi am fost şi eu şi astfel am ajuns în fabrica (de tristă memorie) de lustruit mobilă. Lustruitul mobilei constituia o muncă destul de grea, mai ales prin atmosfera făcută şi întreţinută de către căpitanul Mihalcea, conducătorul fabricii. Bătăile erau crunte pentru cea mai mică greşeală în executarea lucrului, dar şi pentru o singură ridicare a privirii de pe cuierul, scaunul sau patul pe care îl lustruiai. Căpitanul Mihalcea, una dintre cele mai mari brute pe care le-a produs sistemul comunist, supraveghea personal această muncă, ajutat fiind de un grup de miliţieni formaţi de către el şi care se întreceau în bestialităţi pentru a fi pe placul şefului”[14]. 

Un alt fost deţinut politic – Ion Antohe – care a fost adus la Penitenciarul Gherla de la Penitenciarul Lugoj în februarie 1956 povesteşte în memoriile sale despre felul în care Goiciu îi întâmpina pe deţinuţi – cu pumni şi picioare – susţinut fiind de ajutoarele sale: ofiţerii Vasile Tudoran, Constantin Istrate şi de către fraţii Şomlea (sergenţii reangajaţi Gavril şi Gheorghe)[15]. 

În toamna anului 2013, Octavian Bjoza, preşedintele Asociaţiei Foştilor Deţinuţi Politici din România a participat la comemorarea eroilor martiri de la Penitenciarele Aiud şi Gherla. Cu ocazia solemnităţilor, Bjoza a susţinut o alocuţiune în care l-a menţionat şi pe ofiţerul Constantin Istrate de la Gherla:

M-a bătut cu ciocanul la tălpi atît de tare de o lună n-am putut călca. Am avut şi martori, colegi de-ai mei aflaţi aici, acum, alături de noi[16].

Colaborarea ofiţerului Istrate cu organele de contrainformaţii militare

Colaborarea lui Istrate cu organele de contrainformaţii militare datează din anul 1952, pe când îndeplinea funcţia de şef al Biroului registratură şi Documente Secrete din cadrul Batalionului 4 Instrucţie Iaşi pendinte de Regimentului 3 Pază Iaşi. 

Istrate fusese recrutat de ofiţerul de contrainformaţii al regimentului ca „informator necalificat” (neretribuit), întrucât lucra cu documente clasificate şi prin natura funcţiei ocupate intra adesea în contact cu ofiţerii din conducerea unităţii. Istrate îşi „turnase” colegii CI-stului regimentului chiar înainte ca acesta să solicite superiorilor săi acordul scris de recrutare a tânărului. Astfel, în referatul de recrutare al lui Istrate, ofiţerul de contrainformaţii menţiona:

Deasemeni tov. (Istrate-n.n.) are un spirit critic şi autocritic bine dezvoltate, are un spirit de orientare foarte larg şi cu o ură nemărginită faţă de duşman astfel că în luna august (1952-n.n.) a adus la cunoştinţa noastră o problemă de (indescifrabil-n.n.) a Plot. Baciu I. Ion care împreună cu Cdantul. Unităţii Maior Trifan Nicolae au furat lemne de la Gura Humorului din gară în timp ce unitatea se muta la Iaşi. În concluzie este un tov. bun pe care se poate conta din toate punctele de vedere fapt pentru care noi îl propunem ca să fie aprobat în munca de informator necalificat al Serviciului nostru în această unitate unde noi nu avem informatori necesari. Susnumitul va fi recrutat după aprobarea dată de către Serviciul Central (este vorba de Serviciul de contrainformaţii al Trupelor MAI condus la acea data de către colonelul de securitate Grigore Naum-n.n.) în birou la mine şi de către subsemnatul[17].

Aprobarea de la Bucureşti nu a mai venit, astfel că Istrate nu a mai apucat să semneze angajamentul de colaborare, însă acest impediment birocratic nu l-a mărginit doar la colaborare limitată, la natura firească a relaţiilor de serviciu cu ofiţerul CI al regimentului. Potrivit propriilor spuse, de fiecare dată când observa „manifestări ostile” ale cadrelor din unitate, Istrate informa de îndată organul CI[18].  

După trimiterea lui la Şcoala militară de ofiţeri pază MAI Câmpina, organele CI de la Bucureşti s-au dispensat de serviciile lui Istrate, întrucât nemaideţinând funcţii semnificative în ierarhia militară, informaţiile furnizate de el nu mai aveau importanţă operativă. 

În aprilie 1954, dosarul de reţea al sublocotenentului Istrate va fi trimis de la arhiva operativă a Direcţiei a V-a contrainformaţii militare din MAI (structura „moştenitoare” a Serviciului de contrainformaţii al Trupelor MAI), la sediul Serviciului operativ în penitenciare, lagăre şi colonii din MAI – UM 0128 Bucureşti (înfiinţat în noiembrie 1953). Aici va rămâne până în februarie 1955 când şeful structurii, colonelul de secruitate Vasile Tiriachiu îl va expedia Biroului operativ din Penitenciarul Gherla/ formaţiunea 0606 condus de locotenentul major de securitate Ioan Vomir. 

Pe 9 mai 1955, după studierea materialelor aflate în dosar, şeful Biroului „D” din Penitenciarul Gherla/ formaţiunea 0606, locotenentul Ioan Vomir, a propus conducerii Serviciului „D” din MAI[19] recrutarea lui Istrate ca informator „necalificat”.[20]

După avizarea propunerii, Istrate va furniza primele informaţii despre colegii săi din unitate. Astfel, pe 20 septembrie 1955, Istrate îl va informa pe ofiţerul Vomir că în ziua de 18 august 1955, în timp ce-şi executa rondul, fiind desemnat ofiţer de serviciu pe unitate, a observat câteva documente clasificate lăsate din neglijenţă pe o masă din Biroul de cadre al penitenciarului. Tot în birou se afla în acel moment şi femeia de serviciu care făcea curăţenie. De asemenea, printr-o declaraţie dată în aceeaşi zi, Istrate îl înştiinţa pe locotenentul Vomir că în urma unei discuţii purtate cu sergentul Petru Zăhan a aflat următoarele despre sergentul major Martin Fülöp:

În timpul regimului Burghezo-moşieresc a folosit muncă salariată, exploatând la maximum pe ucenicii pe care îi ura, şi în calitate de „CALFĂ” a avut faţă de ucenici o comportare „bestială”. Date curente în această privinţă pot fi luate de la numitul POP GRIGORE din comuna „COSTA” din această regiune, care a fost ucenicul sergentului major Fülöp Martin pe timpul acela, aşa cum dealtfel a declarat şi sergentul Zăhan Petru[21].

Chiar dacă informaţiile furnizate de Istrate nu aveau nicio valoare operativă, se pare că locotenentul Vomir a fost mulţumit de ele, astfel că în ziua de 29 septembrie 1955, sublocotenentul Istrate şi-a luat angajamentul în scris de a colabora cu organele de Securitate:

Prin prezenta mă angajez în mod voluntar să colaborez cu organele securităţii statului în vederea descoperirii elementelor duşmănoase ce uneltesc împotriva Republicii Populare Române. Informaţiile pe care le voi furniza organelor securităţii statului le voi da în scris sub formă de note informative şi le voi semna cu numele conspirativ LEFTER IOAN în loc de numele meu adevărat Istrate T. Constantin. Informaţiile vor fi obiective fără părtinire sau patimă şi nu voi ţine seama de persoană indiferent cine va fi ea (rude, cunoscuţi sau prieteni). Sunt conştient că despre sarcina ce mi-am luato în faţa securităţii statului nu voi discuta cu nimeni, iar în cazul divulgării ei mă fac pasibil de pedeapsă conform Legilor RPR[22].

Dar cum s-a efectuat recrutarea lui Istrate şi unde a semnat acesta angajamentul? Iniţial, ofiţerul CI al unităţii a încercat să-l racoleze în incinta penitenciarului, însă superiorii lui de la Bucureşti nu au fost de acord cu „legenda” propusă de el. Acest lucru reiese dintr-un raport semnat de Vomir în a doua jumătate a lunii septembrie 1955, în care acesta le solicita Serviciului „D” din MAI încuviinţarea pentru includerea lui Istrate în reţeaua informativă a Biroului „D”:

Ţinând cont de cele arătate mai sus va fi recrutat pe bază de sentimente patriotice. Recrutarea va fi efectuată în ziua de 29.09.1955 de către Lt. Vomir Ioan şi se va efectua în unitate în ziua când va fi de serviciu şi cadrele unităţii vor fi libere, pentru a asigura conspirativitatea şi a nu crea suspiciuni atât comandantului cât şi supraveghetorilor de pe secţie voi cere din timp aprobarea comandantului să ne aprobe să anchetăm unii deţinuţi CR (contrarevoluţionari-n.n.) după ora închiderii şi să dea ordin locţiitorilor de serviciu în acest sens.

Astfel în ziua recrutării va fi chemat Slt. Istrate Constantin după ora de închidere în camera de lucru a Lucrătorului Operativ de la etajul 3 (adică în biroul sublocotenentului de securitate Iosif Domokoş-n.n.) pentru a ne ajuta la identificarea unor deţinuţi pentru a acoperi faţă de şeful de secţie i se va cere acestuia toate fişele cu evidenţa deţinuţilor de pe etajul respectiv. 

Avem garanţia că va consimţi colaborarea cu organele noastre, deoarece în timpul studiului am stabilit că în timp cât era Sergent reangajat la Regimentul 3 pază a colaborat cu Ofiţerul de la Direcţia 5 (structura de contrainformaţii militare care funcţiona în aparatul central al MAI înfiinţată în toamna anului 1953 pe structura fostului Servciu de contrainformaţii al Trupelor MAI şi a Direcţiei de Contrainformaţii a Forţelor Armate din MSS-n.n.) în mod neorganizat pe de altă parte şi aici la Gherla a sesizat biroului „D” o serie de nereguli ca de exemplu, cazul Sergentului Puşcaş Gheorghe supraveghetor la Pavilionul II care întreţinea discuţii cu deţinuţii, ce condamnări au, de ce şi care nu era suficient de dinamic cu deţinuţii. 

După aducerea candidatului la locul recrutării se vor purta cu el următoarele discuţii: va fi pus să-şi expună autobiografia pe scurt pe marginea căruia îi vom pune următoarele întrebări (...) Dacă la noi în unitate a mai observat şi alte lipsuri în afară de cele sesizate. Ce părere are el dacă Organele Securităţii Statului iar încredinţa o sarcină de răspundere şi cum ar primio. Această întrebare îi vom puneo numai în cazul că în timpul procesului recrutării vom stabili că este sincer şi că adoptă o poziţie sănătoasă, în caz contrariu vom canaliza discuţiile pe marginea condamnărilor suferite de rudele sale făcândul să înţeleagă că este vorba de o verificare. 

Dacă va fi recrutat vom lua angajamentul scris, autobiografia, lista legăturilor de rudenie şi de prieteni şi îi vom da numele conspirativ de LEFTER IOAN care va fi ales de comun acord cu el, totodată îi vom face primul instructaj de felul cum trebuie să se comporte faţă de tovarăşii săi de muncă, de familia lui, cum să redacteze nota informativă, după care vom fixa de comun acord prima întâlnire. În timpul instructajului vom accentua în mod deosebit asupra importanţei conspirativităţii legăturilor sale cu organele Securităţii Statului[23]. 

Dintr-un raport semnat de acelaşi ofiţer Vomir aflăm că recrutarea nu a mai avut loc în incinta penitenciarului, ci la Secţia de Miliţie a raionului Gherla, unde Istrate fusese chemat sub pretextul de a furniza noi informaţii despre sergentul major Martin Fülöp:

În urma aprobării primite din partea Şefului Serviciului „D” Lt. Col. Tiriachiu Vasile, în ziua de 29.09.1955, Lt. Vomir Ioan, a trecut la recrutarea Slt. Istrate Constantin ca informator necalificat (..) Recrutarea am efectuat-o la sediul secţiei Raionului de Miliţie, unde a fost adus cu următoarea legendă: În ziua de 28.09.1955 Lt. Vomir Ioan, a luat legătura cu candidatul şi la invitat pentru a doua zi la orele 17 să se prezinte la Miliţie pentru ai da unele relaţii în legătură cu declaraţia pe care a dat-o în mod voluntar şi din care reiese că sergentul major Fülöp Martin, a folosit braţe de muncă, în trecut şi a avut o atitudine nedemnă faţă de ucenici. 

Declaraţie care se găseşte în dosarul de studiu al susnumitului cu această ocazie iam atras atenţia să nu spună nimănui că a fost chemat de noi la Miliţie. În ziua de 29.09.1955, la orele 17 Lt. Nichifor Cornel, la aşteptat pe candidat în Str. Bobâlna aproape de miliţie şi au venit împreună la miliţie unde erau aşteptaţi de Lt. Vomir Ioan într-un birou pe care îl obţinuse de la şeful Secţiei de Miliţie şi care era amenajat pentru ca recrutarea să se desfăşoare în bune condiţiuni. După aducerea candidatului la locul recrutării i s-a arătat că a fost chemat pentru a lămuri unele probleme legate de activitatea lui, rugândul săşi expună verbal autobiografia lui pe scurt. Pe marginea celor reieşite din autobiografia lui iam pus următoarele întrebări (...) Întrucât în procesul recrutării, candidatul a fost sincer adoptând o poziţie sănătoasă şi am stabilit că ar consmiţi colaborarea cu organele noatre, iam pus întrebarea „că dacă organele Securităţii Statului, iar încredinţa o sarcină de răspundere, cum ar căuta el să se achite de ia”.

A răspuns, că ar face tot ce este posibil pentru a o duce la îndeplinire în cele mai bune condiţiuni, deoarece el este hotărât să lupte împotriva duşmanului de clasă. Faţă de cele de mai sus, i sa făcut propunerea de a colabora în mod organizat cu organele noastre luându-i angajamentul în scris că va colabora cu organele operative ale MAI. Lista legăturilor de rudenie, de serviciu şi prieteneşti ia fost luată la prima întâlnire, întrucât timpul era înaintat şi el trebuia să plece la Unitate. 

I sa dat numele conspirativ de LEFTER IOAN care a fost ales de comun acord cu el, după care a fost instruit cum trebuie să se comporte în familie, la locul de muncă şi în cercul de preteni, pentru ca aceştia să nu observe nici o schimbare în viaţa lui obişnuită, sa accentuat asupra necesităţii conspirativităţii legăturilor sale cu organele Securităţii Statului, a fost instruit cum să redacteze notele informative şi unde are voie să le redacteze, totodată lam anunţat că legătura o va ţine cu Lt. Vomir Ioan, de comun acord cu el am fixat prima întâlnire pe data de 07.10.1955, în timpul liber al plutonului Administrativ, iar el în ziua aceia fiind Ofiţer de serviciu iam trasat sarcini cu caracter general. 

În procesul recrutări, a intevenit o schimbare deoarece recrutarea nu a fost efectuată în Unitate cum era prevăzut în referatul cu propunerile de recrutare, ci la Sediul Secţiei de Miliţie Raională, unde a fost adus cu legenda arătată mai sus. În procesul recrutării, am ajuns la concluzia că Slt. Istrate Cosntantin este un element sincer, cinstit şi devotat regimului, lucru care rezultă de altfel şi din dosarul său de studiu şi posedă toate calităţile necesare pentru aşi duce la îndeplinire sarcinile care îi vor fi trasate ca informator necalificat[24].

Agentul „Ioan Lefter” a rămas în legătura CI-stului-şef al Penitenciarului Gherla, locotenentul Ioan Vomir, până în septembrie 1956, atunci când a fost scos din reţea, întrucât devenise candidat de partid (Ordinul MAI nr. 60/1954 interzicea folosirea candidaţilor de partid/ membrilor de partid pe post de informatori ai organelor de Securitate; Istrate va fi confirmat membru de partid după expirarea stagiului de candidat – 1958). Până la scoaterea din agentura penitenciarului, ofiţerul Istrate a mai furnizat note informative şi despre unele cadre ale unităţii care, în viziunea sa, ar fi favorizat deţinuţii politici, în special pe legionari: dr. Iona Sin, Alexandru Bancea şi Ioan Buduşan.

În 1962, Constantin Istrate a fost trecut în rezervă cu gradul militar de locotenent major. Din documentele consultate nu rezultă cauzele care au condus la scoaterea lui din sistem (nu i s-a acordat pensie deoarece nu avea vechimea necesară în MAI). Tot în acel an, potrivit unor documente existente în dosarul său de reţea, Istrate a fost propulsat în funcţia de preşedinte al Comitetului executiv al Sfatului popular al oraşului Gherla. Nu cunoaştem procedura legală prin care Istrate a ajuns să ocupe această poziţie. Există în principiu trei scenarii: 

-        la alegerile locale din 1961 a fost ales deputat în acest organ local al puterii de stat (Sfatul popular al oraşului Gherla), ulterior fiind numit în această funcţie;

-        după alegerea sa ca deputat a fost desemnat în această funcţie în urma unei sesiuni a Sfatului popular;

-        în urma unei decizii a preşedintelui Comitetului executiv al Sfatului popular regional Cluj.

Doi ani mai târziu (în 1964), Istrate este promovat în funcţia de vicepreşedinte al Comitetului executiv al Sfatului popular raional Gherla, cel mai probabil prin decizie a preşedintelui Comitetului executiv al Sfatului popular regional Cluj.

Istrate nu putea ocupa aceste poziţii decât cu recomandarea organelor locale de partid, ceea ce ne facem să credem că el se bucura atât de încrederea Securităţii (vezi colaborarea sa), cât şi de cea a nomenclaturiştilor locali ai PMR.

Cariera fostului ofiţer de penitenciare în administraţia locală de stat se va nărui brusc în 1967, atunci când va fi condamnat, pentru delapidare, la 10 ani închisoare corecţională.

Câtă vreme s-a aflat la Sfatul popular raional Gherla, Istrate a deturnat mai multe sume de bani provenite din vânzarea unor materiale de construcţii ce aparţineau Secţiei de drumuri şi poduri raionale, organizând mese festive şi chefuri cu liderii locali ai aparatului de partid şi de stat. Cu ocazia cercetărilor efectuate de procuratura raională la domiciliul lui Istrate, nu au fost descoperite obiecte de valoare sau mari sume de bani. Asta înseamnă că banii delapidaţi au fost folosiţi doar pentru chefurile la care ne-am referit mai sus şi probabil pentru unele „plocoane” destinate superiorilor săi, menite să-i netezească ascensiunea politică şi profesională. 

După pronunţarea sentinţei, Istrate a fost depus la Penitenciarul Dej[25]. 

Pierzându-şi calitatea de membru de partid (din cauza condamnării), ofiţerii de contrainformaţii care deserveau Penitenciarul Dej au hotărât reactivarea vechiului agent. 

Avându-se în vedere vechea colaborare dintre Istrate şi organele de securitate, Biroul „K”[26] din cadrul Direcţiei regionale de Securitate Cluj a înaintat conducerii Direcţiei, în toamna anului 1967, un raport „strict secret” prin care solicita aprobarea scrisă pentru reactivarea deţinutului de drept comun Constantin Istrate. Acesta urma să le furnizeze foştilor săi colegi din MAI informaţii despre colegii de celulă/ cameră sub acelaşi criptonim – „Ioan Lefter”:

În urma aprobării primite din partea conducerii profesionale a Dir. Reg. De Securitate Cluj, am trecut la reactivizarea ca agent a deţinutului Istrate Cosntantin. Candidatul a fost scos la camera de anchetă din cadrul Penitenciarului Dej, unde au fost purtate discuţiile cu el. La început am discutat cu el despre locul lui de muncă, arătând că lucrează la TRCL că la acest punct de lucru în repetate rânduri au venit soţiile deţinuţilor Pop Petru, Nagy Ruben, Fener Ioan, căutând să i-a legătura cu el.

În timpul discuţiilor pe care le-am purtat cu el a mai spus că la acest punct de lucru sunt unii deţinuţi ca Zaharie Vasile şi Kőnvesi Ştefan care nu vor să lucreze, iar atunci când li se face observaţie umblă cu ameninţări. Discutând cu el despre deţinuţii cu care el se află încarcerat, a relatat că în camera 33 unde se afla el sunt un număr de 3 deţinuţi maghiari care discută numai în limba maghiară, se ajută între ei la locul de muncă consumă în comun alimentele când ei primesc pachete cu toate că ei nu s-au cunosut înainte d a fi depuşi la penitenciar. 

Din discuţiile purtate cu el, am constatat că este sincer, i-am pus problema colaborării pe mai departe cu organele noastre, propunere pe care a acceptat-o, iar în continuare i-am făcut un instructaj privind felul cum să se comporte în rândul deţinuţilor, i-am atras atenţia să nu discute cu nimeni cele discutate cu mine. Recrutarea a durat circa una oră şi-a fost efectuată de către cpt. Chiorean Vasile, şi ca nume conspirativ i-a rămas „Lefter Ioan”. Faţă de cele raportate mai sus rog aprobaţi înregistrarea lui ca agent[27].

Deţinutul Istrate nu a apucat să furnizeze prea multe note informative, întrucât în decembrie 1967 a fost transferat la Penitenciarul Carasu, iar ofiţerii de contrainformaţii de la Direcţia regională de securitate Dobrogea le-au comunicat omologilor clujeni că deţinutul în cauză „nu le este util muncii”. Ca urmare, în ianuarie 1968, dosarul personal al agentului „Ioan Lefter” a fost clasat la Secţia „C” a Direcţiei regionale de securitate Cluj[28].

Din condamnarea de zece ani închisoare corecţională se pare că Istrate a ispăşit doar cinci, fiind eliberat în 1972. Restul de pedeapsa pe care-l mai avea de executat i-a fost probabil graţiat sau fapta sa a fost amnistiată în urma unui decret al Consiliului de Stat (nu am reuşit să identificăm până la această dată respectivul act normativ).[29]

După liberarea din detenţie, Istrate s-a angajat pe un şantier din Satu-Mare subordonat Trustului de Construcţii Industriale din Cluj. Aici va lucra până în februarie 1974, atunci când se va transfera la Zalău pe postul de şef al Staţiei de betoane „Elba 2” pendinte de Întreprinderea Judeţeană de Construcţii Montaj din Sălaj. 

La doar câteva luni de la sosirea lui în această staţie, ofiţerii de contraspionaj economic l-au luat în „vizor”, pentru a-l recruta ca informator, solicitând în acest sens şi referinţe unor colegi de-ai săi care erau informatorii Securităţii (agenţii „Olteanu” şi „Zamfir”).  

La data de 16 mai 1974, locotenentul major de securitate Mircea Vlaicu din Serviciul II contrainformaţii economice – IJ Slălaj al MI s-a deplasat la locul de muncă al lui Istrate, unde a purtat o primă discuţie cu acesta. După o lună de zile şi alte discuţii purtate, ofiţerul Vlaicu le-a propus superiorilor săi să aprobe recrutarea lui Istrate, evident pe bază de „sentimente patriotice”. În acest sens, locotenentul major Vlaicu a întocmit un raport datat 15 iunie 1974:

În cadrul IJCM Sălaj, există staţiile de preparare a betoanelor care la ora actuală nu sunt suficient de acoperite din punct de vedere informativ. În cadrul întreprinderii de construcţii aceste staţii sunt considerate puncte vulnerabile, întrucât dacă acestea sunt scoase din funcţiune, se pot produce perturbări grave a întregului proces de producţie în cosntrucţii. În acest sens, având în vedere o mai bună desfăşurare a muncii informative în aceste locuri, am punctat şi studiat un număr de persoane cu posibilităţi de informare, iar în final ne-am oprit asupra numitului Istrate Constantin care, prin natura sarcinilor sale profesionale vine foarte des în contact cu aceste aspecte şi apreciem că este corespunzător scopului propus (...) A mai rezultat că la locul de muncă este conştincios în realizarea sarcinilor profesionale, bun organizator şi executant al lucrărilor, sociabil şi îi place conversaţia.

Cu ocazia studiului (perioada de tatonare premergătoare racolării-n.n.) a relatat o serie de aspecte negative din cadrul IJCM, respectiv din domeniul transporturilor auto şi a mecanizării, date pe baza cărora se pot lua măsuri operative. A furnizat date despre persoane care se fac vinovate de aceste neajunsuri în sectoarele respective, care din comoditate sau dezinteres nu iau măsurile necesare pentru remedierea neajunsruilor. 

Recrutarea sus-numitului se va efectua de către Lt. maj. Leaotă Florea, şeful serviciului II şi Lt. maj. Vlaicu Mircea. Discuţiile cu candidatul se vor axa pe probleme deja cunoscute de noi şi pe aspectele pe care candidatul însuşi le-a relatat anterior şi i se va arăta că astfel de aspecte ne interesează şi ar fi bine dacă şi în viitor ele ne-ar fi aduse la cunoştinţă. Se va urmări reacţia candidatului în sensul că dacă el nu ne va mai relata şi alte aspecte, i se va lăsa impresia că discuţia noastră a avut în vedere numai aspectele discutate. Propun: A se aproba recrutarea numitului Istrate Constantin ca informator al organelor noastre[30].

Având avizul superiorilor, a doua zi (16 iunie 1974), ofiţerul Vlaicu l-a chemat pe Istrate la sediul Inspectoratului Judeţean Sălaj al MI, unde acesta a semnat angajamentul de colaborator al organelor de securitate, sub numele conspirativ „Constantin Lefter”. Nu ştim dacă Istrate şi-a ales acest nume gândindu-se la anii de mizerie pe care i-a petrecut în perioada 1944 – 1947, atunci când a lucrat ca slugă/ muncitor necalificat la preotul Constantin Lefter din comuna Mărgineni. Poate fi o simplă coincidenţă sau poate chiar o revanșă peste timp împotriva celui perceput la acea dată ca „figura autoritară”.

În timpul discuţiilor purtate cu ofiţerii Vlaicu şi Leaotă, Istrate a dat din nou dovadă de o volubilitate ieşită din comun, prezentându-le câteva detalii autobiografice din perioada în care a ocupat funcţia de locţiitor al comandantului Penitenciarului Gherla. Istrate s-a lăudat că la acea vreme a avut o colaborare foarte bună cu ofiţerul de contrainformaţii care deservea unitatea. Nici nu apucase să se usuce bine cerneala pe angajamentul de colaborator, că Istrate a şi început să „ciripească” o serie de aspecte negative din cadrul IJCM Sălaj de care s-ar fi făcut vinovaţi şeful coloanei auto, Geza Olan, şi mecanicul şef al întreprinderii, Artemiu Boşneag. Pe aceştia i-a mai acuzat că frecventează împreună localurile din oraş şi împrumută bani de la subalterni. 

La final, cei doi ofiţeri de securitate i-au fixat o nouă întâlnire pentru ziua de 22 iunie 1974, recomandându-i ca pe viitor toate informaţiile să fie aşternute pe hârtie, iar apoi să fie predate „într-un cadru organizat şi secret”.

În anii care au urmat, „Constantin Lefter” i-a furnizat ofiţerului Vlaicu sute de note informative referitoare la Staţia de betoane „Elba 2” şi alte betoniere din cartierul Simion Bărnuţiu (Zalău), precum şi la colegii săi de muncă. Întâlnirile aveau loc regulat (o dată sau de două ori pe lună) la domiciliul lui Istrate care locuia singur, fiind divorţat. 

Pe 24 iunie 1975, ofiţerul Vlaicu a întocmit un raport care sintetiza activitatea informatorului său la un an de la recrutare. Din document aflăm că, până la acea dată, Istrate furnizase 37 de note informative fără a fi remunerat. Pentru a-l stimula, Vlaicu le propunea superiorilor săi să aprobe, într-un viitor apropiat, stipendierea agentului:  

Ca urmare a materialelor furnizate de informator au fost înaintate rapoarte la Direcţia a II-a Bucureşti, au fost informate organele de partid şi organele de miliţie în cazurile de competenţa lor, sau organele de protecţie a muncii atunci când a fost cazul. În cazurile când s-a considerat necesar, unele aspecte au fost aduse la cunoştinţa conducerii întreprinderii în vederea luării unor măsuri adecvate pentru înlăturarea deficienţelor. Informaţiile au fost verificate fie prin alte persoane din reţeaua informativă, prin verificarea unor documentaţii din cadrul unor compartimente din cadrul întreprinderii, fie personal de către ofiţer prin deplasări la faţa locului. Concluzia care se desprinde în urma analizei activităţii în perioada unui an de zile, este aceea că informatorul dă dovadă de sinceritate în colaborare cu organele noastre, este serios în relatările pe care le face, este ataşat faţă de ofiţerul cu care lucrează, neexistând între ei aspecte neprincipiale. De asemenea se poate concluziona că este ataşat şi de organul nostru, cu atât mai mult cu cât şi informatorul a fost într-o perioadă ofiţer de securitate (...) În perioada colaborării cu organele noastre, până în prezent, informatorul nu a fost stimulat în bani sau prin acordarea unor cadouri. Sunt de părere că la proxima ocazie acest informator să fie stimulat în bani, ţinând seama de aportul pe care l-a adus în munca de colaborare cu organele noastre[31].

Doi ani mai târziu, Vlaicu a întocmit un raport asemănător, arătându-se entuziasmat de faptul că foarte multe materiale i-au fost furnizate de Istrate din proprie iniţiativă şi că numărul notelor informative cu valoare operativă crescuse simţitor.[32]

În 1979, Istrate s-a transferat la Şantierul nr. 3 din cadrul Grupului de şantiere pentru construcţii industriale din Zalău pendinte de Trustul de Construcţii Industriale din Cluj. Schimbarea locului de muncă nu a afectat cu nimic relaţia cu ofiţerul Mircea Vlaicu, căruia îi va furniza în continuare, cu aceeaşi pasiune, informaţii despre noii săi colegi.

Conform unui raport semnat de ofiţerul Vlaicu la data de 18 iulie 1981, Istrate fusese recompensat pentru serviciile sale doar de cinci ori.[33] Din dosar nu reiese cuantumul sumelor de bani primite de agent, însă cel mai probabil acestea nu au totalizat mai mult de 10.000 de lei. 

În primăvara anului 1982, Istrate a solicitat transferul la Întreprinderea Agricolă de Stat din comuna Peciu Nou (judeţul Timiş), localitate unde îşi va stabili domiciliul şi unde se află şi în prezent. Nu cunoaştem motivele pentru care Istrate a ales să părăsească cenuşiul urban al anilor ’80,[34] însă un lucru este cert: la scurtă vreme de la instalarea în comună, Securitatea Judeţului Sălaj trimitea structurii similare a judeţului Timiş o adresă prin care se aducea la cunoştinţă conducerii Securităţii timişene instalarea pe raza judeţului a informatorului Istrate Constantin. Documentul este o mostra absolută de cinism de care dădeau dovadă şefii Securităţii faţă de proprii lor informatori, tratându-i ca pe nişte obiecte:[35]

Rugăm dispuneţi identificarea numitului Istrate Constantin, fiul lui Toader şi Ecaterina, născut la 22 iulie 1926 în Mălini, jud. Suceava, fost încadrat la TC Ind. Cluj-Grup şantiere Zalău, în prezent plecat prin transfer la IAS Peciu Nou, jud. Timiş. Cel în cauză este informatorul organelor noatre cu numele conspirativ LEFTER CONSTANTIN. În cazul în care vă este util, rugăm să ne comunicaţi pentru a vă trimite dosarul său personal.[36] 

După câteva zile de la primirea adresei, conducerea Securităţii Judeţului Timiş şi-a dat acordul pentru folosirea agentului „Lefter Constantin” în reţeaua informativă locală, solicitându-le omologilor de la Zalău, dosarul personal al lui Istrate. 

Dar de ce avea nevoie Securitatea Judeţului Timiş de un agent care lucra la sectorul zootehnic al IAS Peciu Nou (Istrate muncea ca mulgător de vaci)? 

Comuna Peciu Nou se afla în apropierea graniţei cu Iugoslavia, or prin această localitate treceau foarte mulţi „frontierişti”, astfel că Securitatea avea nevoie de surse care să furnizeze informaţii operative referitoare la potenţiali transfugi.

Dacă la Sălaj Istrate a fost folosit ca agent de către ofiţerii de contrainformaţii economice, la Securitatea judeţeană Timiş el a fost preluat de către Serviciul I informaţii interne. Istrate a furnizat informaţii despre persoane care ar fi urmat să traverseze fraudulos frontiera chiar de la prima întânire pe care a avut-o cu ofiţerii de Securitate de la Timişoara (mai 1982). Raportul întocmit de ofiţerii care s-au ocupat cu preluarea şi dirijarea lui Istrate în reţeaua informativă locală este elocvent în acest sens:

Acesta fiind contactat de organul nostru, a rezultat că este util, având experienţă în munca de culegere de informaţii, ocazie cu care ne-a şi furnizat o notă de interes operativ. A rezultat că în prezent acesta lucrează în cadrul sectorului zootehnic din cadrul IAS Peciul Nou, unde practic organele noatre nu are surse şi unde se impunea existenţa surselor deoarece sunt unele informaţii neverificate, că în acest sector sunt probleme care interesează organele noastre. Aceasta atât din punct de vedere al sectorului respectiv, cât mai ales a personalului cu care este încadrat şi care în majoritate, fiind venit din alte judeţe, din rândul lor au fost identificate persoane, cu intenţii de trecere frauduloasă a frontierei, lucru de care informatorul ne-a semnalat încă de la prima contactare. Fiind o sursă cu experienţă şi perspectivă pentru munca informativă, stabilindu-se cu dom. în Peciul Nou, unde va rămâne definitiv, propun a se aproba reînregistrarea dosarului, folosirea sa pe linie de securitate în problema „evaziune” şi cu care să ţie legătura în viitor, şeful de post[37].

După efectuarea instructajului şi trasarea sarcinilor, Istrate a fost încredinţat şefului postului comunal de Miliţie, plutonierul major Constantin Imbrescu.[38] 

În perioada 1982 – decembrie 1989, Istrate a furnizat Securităţii timişene peste 70 de note informative referitoare la colegii săi de serviciu de la Ferma 4 a IAS Peciu Nou, precum şi despre mai multe persoane aflate în baza de lucru sau sub supravegherea Securităţii prin dosare de urmărire informativă sau mape de lucru: Anton Mranovăţ, Ecaterina Gärtner (aflată în atenţia Securităţii pentru că îşi dorea să intre în legătură cu jurnaliştii de la postul de radio „Europa Liberă”), fraţii Grigore şi Ion Jugănaru (urmăriţi de Securitate pentru „intenţii de evaziune” peste frontieră), Johann Hodwin (cetăţean vest-german despre care existau indicii că ar fi activat în emigraţia politică românească din RFG şi care a revenit în ţară, în 1986, pentru a-şi ajuta rudele din Peciu Nou să plece legal în Occident), Ştefan Dipold şi Toma Durdea. 

În 1987, Istrate a ieşit la pensie şi tot atunci a reuşit să intre în posesia unui permis de „mic trafic de frontieră” pe care l-a folosit în câteva rânduri pentru a trece graniţa în Iugoslavia.

Într-un raport din 16 martie 1988, locotenentulul major Tănase Bratosin din Securitatea Judeţeană Timiş (cel care se ocupa de reţeaua informativă din comuna Peciu Nou) se arăta nemulţumit de faptul că Istrate nu a furnizat material informativ referitor la „preocupările altor persoane ce se deplasează frecvent în cadrul micului trafic”. În acelaşi document, ofiţerul Tănase le raporta superiorilor săi că i-a atras atenţia subofiţerului de miliţie Constantin Imbrescu ca la următoarea întâlnire pe care o va avea cu Istrate să-i solicite note informative despre aspectul sus-menţionat[39].

Unde şi cum l-a prins Revoluţia din decembrie ’89 pe Constantin Istrate nu ştim, însă dintr-un ultim raport semnat de către acelaşi ofiţer Bratosin, aflăm că fostul torţionar de la Gherla a rămas fidel până la capăt regimului care l-a scos din „întuneric”, l-a îmbrăcat, i-a dat casă, soldă de grad şi retribuţie de funcţie:

Nu este semnalat cu preocupări de a refuza reîntoarcerea în ţară, faptul că se preocupă pentru a fi la curent cu politica internă şi externă a partidului nostru, luând poziţie faţă de persoanele ce caută să denatureze orientările de viitor ale politicii partidului nostru. Nu este semnalat să adopte o poziţie duşmănoasă la adresa conducerii de partid şi de stat din ţara noastră[40]. 

Grade militare: fruntaş (15 ian. 1949); caporal (23 aug. 1949); sergent (30 dec. 1949); sergent major (7 nov. 1950); sublocotenent (7 nov. 1953); locotenent (?); locotenent major (?)

Decoraţii: Medalia „Meritul Militar”, clasa a II-a (1955). Prin Decretul nr. 242 din 26 mai 1958, locotenentului Istrate T. Constantin i s-a conferit Medalia „Pentru servicii deosebite aduse în apărarea orânduirii de Stat”, pentru „rezultate deosebite obţinute în muncă; pentru curajul, devotamentul, priceperea şi spiritul de sacrificiu dovedit în îndeplinirea sarcinilor de serviciu; pentru contribuţia adusă la întărirea Forţelor Armate ale Republicii Populare Române”[41].

Ofiţeri cu funcţii de comandă la Penitenciarului Gherla/ formaţiunea 0606 în perioada în care Constantin Istrate a activat acolo[42] 

Colonel ALEXANDRESCU Alexandru DUMITRU (n. 24 oct. 1928, com. Panaci/Păltiniş, jud. Suceava – d. 1998), comandant la Penitenciarul Gherla/formaţiunea 0606 (1 mart. 1960 – 1 oct. 1963).

Locotenent DOBRE DIMA (n. 14 iun. 1931, com. Căzăneşti, jud. Ialomiţa), locţiitor politic la Penitenciarul Gherla/formaţiunea 0606 (oct. 1953 – iul. 1955).

Locotenent colonel DINIŞ Petru IOAN (n. 12 febr. 1924, satul Nevoeş/Lunca, com. Şoimuş, jud. Hunedoara – d. 16 mart. 2010, mun. Deva, jud. Hunedoara), referent administrativ pentru subzistenţă şi locţiitor al şefului Biroului producţie – Unitatea Productivă de pe lângă Penitenciarul Gherla/formaţiunea 0606 (2 febr. 1953 – 1 mart. 1954) şi ajutor director de serviciu al comandantului la Penitenciarul Gherla/formaţiunea 0606 (1 mart. 1954 – 1 sept. 1958). Într-o caracterizare semnată de maiorul Goiciu Petrache la data de 30 iulie 1958, locotenentul major Diniş era apreciat pentru poziţia sa faţă de revoluţia anticomunistă din Ungaria: 

De remarcat este poziţia justă şi dârză a ofiţerului ce-a avut-o cu ocazia evenimentelor din Ungaria (din toamna anului 1956) când a dovedit vigilenţă revoluţionară şi spirit de clasă ducând o susţinută activitate profesională şi politică în rândul cadrelor ceia ce a făcut să iasă în evidenţă în mod deosebit[43].

Locotenent major DOMOKOŞ Alexandru IOSIF (n. 31 mai 1930, mun. Cluj-Napoca, jud. Cluj – d. 1980, mun. Gherla, jud. Cluj), lucrător operativ la Biroul „D” din penitenciarul Gherla/formaţiunea 0606 (16 mart. 1956).

Locotenent colonel DOROBANŢU Ion MIHAI – locotenent colonel, d. p. 1899 (n. 17 apr. 1909, oraşul Slănic, jud. Prahova – d. 1981), comandant la Penitenciarul Gherla/ formaţiunea 0606 (1 mart. 1959 – 1 mart. 1960).

Maior GOICIU Sandu PETRACHE (n. 1 nov. 1905, mun. Galaţi, jud. Galaţi – d. 1980, mun. Galaţi, jud. Galaţi), comandant la Penitenciarul Gherla/formaţiunea 0606 Gherla (iun. 1952 – 30 nov. 1958).

Maior JABA Ion GHEORGHE (n. 25 oct. 1926, com. Liteni, jud. Suceava – d. 1999), comandant pluton pază şi ofiţer de serviciu la Penitenciarul Gherla/ formaţiunea 0606 (nov. 1953 – 30 iun. 1956).

Locotenent colonel MIHALCEA Ilie AUREL (n. 19 mai 1925, com. Gura Teghii, jud. Buzău – d. 1989, mun. Gherla, jud. Cluj), şef al Biroului producţie şi şef al Biroului administrare şi gospodărire din Penitenciarul Gherla/formaţiunea 0606 (27 mai 1952 – 1 iun. 1955); locţiitor comandant pentru spate (1 aug. 1957 – 1 iun. 1959) şi director al Gospodăriei anexă a Penitenciarului Gherla/formaţiunii 0606 Gherla (1 iun. 1959 – 1 aug. 1963). Victor Pop a fost deţinut politic la Penitenciarul Gherla în perioada 1959 – 1964. În acest inteval de timp, la fel ca mulţi dintre condamnaţii „contrarevoluţionari” aflaţi în acest loc de deţinere, a muncit la unitatea productivă care funcţiona pe lângă penitenciar, având ca obiect de activitate producerea de mobilier. Iată cum şi-l aminteşte fostul deţinut pe ofiţerul Mihalcea:

În fabrică, prima dată, pă mine şi pe frate-miu ne-o bătut un gardian, Gabor. Noi am vrut să fim într-un schimb, şi-apoi o-nceput gardianul: „Ce-i bă, aţi vrut să evadaţi ?” Şi alte chestii…Atunci ne-o bătut la palmă…Da’ nu mai ştiu cu ce ne-o dat la palmă, că numa’ primele o durut, pe urmă nu o mai…Pe urmă, căpitanul Mihalcea mi-o dat cu tabla de pontaj în cap, că nu ştiu ce am întrebat de plutonieru’  acela care ponta. O zis: „Bă, bă, bă”…C-aşa se bâlbâia căpitanul acesta, Mihalcea, mă rog…Şi m-o lovit cu tabla aia de pontaj în cap. Dar eu m-am întors repede şi-am fujit să ies din atelier şi pă urmă-curte. Şi-am tras uşa şi el, cum o fujit după mine, o dat cu piciorul, şi-o dat cu el în uşe. Am fujit tare şi m-o pierdut, că de mă prindea…Doamne feri’ ! Cred că mă nenoroce’ ! Era tare Mihalcea ista, bătea rău. Era un atelier de scaune curbate şi n-avea numa’ o uşă, şi mereai înăuntru şi cu picioare de-astea bătea…Îi rupea-n bătaie…căpitanul. El o fo’ cu producţia[44].

Colonel PARASCHIV Ion GHEORGHE (n. 9 aug. 1922, com. Ciuperceni, jud. Teleorman), locţiitor comandant pentru spate la Penitenciarul Gherla/ formaţiunea 0606 Gherla (1 oct. 1959 – 1 iul. 1961).

Locotenent colonel PEICU Nicolae IOAN (n. 29 mart. 1919, satul Corugea, com. Casimcea, jud. Tulcea – d. 1986), locţiitor comandant pentru spate la Penitenciarul Gherla/ formaţiunea 0606 (1 iul. 1957 – 1 oct. 1959)

Căpitan RĂUTU Teodor CONSTANTIN (n. 28 nov. 1926, com. Zvoriştea, jud. Botoşani – d. 17 iun. 2010, mun. Constanţa, jud. Constanţa), locţiitor politic la Penitenciarul Gherla/ formaţiunea 0606 (1 aug. 1955 – 1 ian. 1959). În anul 2007, jurnalistul Laurenţiu Mihu de la „Evenimentul zilei” l-a intervievat pe fostul ofiţer de penitenciare. Iată ce declara Rătu despre perioada în care s-a aflat la Gherla:

La Gherla bătăile erau cu drugul şi băgau deţinutul într-o cameră unde erau mardeiaşii. Anchetatorii veneau din Jandarmeria veche. Băteau fără limită, până facea deţinutul pe el, cu parul cu care cărau tinetele. Când le trăgeau în călcâie şi în capul oaselor se zdruncinau deţinutii, care ieşeau din anchetă în patru labe. Şi la Suceava, Maricea, un mare anchetator din Securitate, îi trecea dintr-un cap în altul al coridorului prin ciomege[45].

Locotenent major SEBESTYÉN Gheorghe IULIU (n. 18 mai 1927, com. Bonţida, jud. Cluj – d. oct. 2013), comandant pluton supraveghere (oct. 1953 – ian. 1954) şi locţiitor al comandantului pentru pază şi regim la Penitenciarul Gherla/ formaţiunea 0606 (ian. 1954 – dec. 1955). După închiderea lucrărilor la Canalul Dunăre Marea Neagră fostul deţinut politic Dumitru Bacu a fost transferat la Gherla. Iată ce declara acesta despre ofiţerul Sebestyen: 

Numărul celor care luptau să-i smulgă pe reeducaţi din ghearele administraţiei a crescut dintr-o dată. Asaltul asupra reeducaţilor a devenit deschis şi agresiv. Dar reacţia administraţiei a fost şi ea violentă. Carcerele şi izolarea erau arhipline. Directorul Goiciu şi noul ofiţer politic Sebesteny nu mai puteau prididi cu pedepsele. Situaţia s-a complicat şi mai mult când printr-o nouă dispoziţie a Ministerului de Interne toţi deţinuţii veniţi de la canal au fost scoşi la muncă în ateliere. Controlul a devenit imposibil.

Informatorii administraţiei ameninţaţi de tinerii de la canal şi chiar foştii lor colegi de demascare au început să se teamă. Un vânt de nesupunere de neconceput cu o lună mai înainte a dus la neîndeplinirea normei de muncă (...) Chiar în camera în care am fost adus, din prima zi, răutatea câinească a ofiţerului politic Sebesteny şi-a făcut dovada pe spatele şefului de cameră ales tocmai de el! Pentru că la intrarea lui în celulă şeful de cameră nu a strigat tare „drepţi”, l-a pedepsit cu douăzeci şi patru de ore de lanţuri la picioare şi cătuşe la mâini într-o carceră ce căpătase faimă în perioada terorii din fabrică! Când s-a întors a doua zi, avea mâinile încercuite cu dungi vinete şi picioarele sdângerat de lanţuri[46]. 

Locotenent colonel TODORAN Evdochia VASILE (n. 31 dec. 1925, com. Baba, jud. Maramureş – d. 1995), Locţiitor comandant pentru spate (1 iun. 1955 – 1 iul. 1956), ofiţer de serviciu prim operativ (1 iul. 1956 – 1 dec. 1962) şi locţiitor comandant pentru pază şi regim la Penitenciarul Gherla/ formaţiunea 0606 (1 dec. 1962 – 1 iul. 1973). În memoriile sale, Paul Goma povesteşte despre o bătaie pe care a încasat-o un coleg de celulă de la ofiţerul Vasile Todoran, după ce acesta a avut un conflict cu un informator al administraţiei:

–  „După mine, după mine!” şi ne duce în camera căreia noi îi ziceam Corpul de Gardă. 

– „Trageţi şi uşa aia după voi!” – fiindcă noi intrasem dar nu ne atinsesem de uşă (deţinuţii nu au voie să închidă, să deschidă uşile – las’ că nici nu au prilejul). Nandi o închide, Tudoran se apleacă într-un colţ şi pune mâna pe o bâtă – în ungherul acela era un maldăr de bâte, câţiva snopi de bâte, rezerva....la zelul gardienilor  o bâtă nu rezista la mai mult de o sută de lovituri, deci abia acoperea doi deţinuţi, aşa că îşi făcuseră rezerve. Cea din mâna lui Tudoran era un nouă, proaspătă, din prun...Deţinuţii ţărani după ce ieşeau pân’ la portiţă oftau! – „Or tăiat prunii, prunii sănătoşi, care nu mai noi ştim ce greu cresc – ce i-ar fi costat de făceau bâte din lemn de pădure?”...Deci, bâta de prun: atârnau înc de ea fâşii de coajă brun-roşcată şi mirosea plăcut a prun jupuit de curând (mirousl  îmi aducea amint de furtunile de vară, în urma cărora se rup şi crăcile prunilor...). Tudoran părea cam doritor să scape mai repede – avea şi mâinile murdare, foarte murdare, dar o murdărie specială, ca după o noapte de călătorie cu trenul, fără bilet, o călătorie pe tampoane, pe vagoane...Murdăria de pe mâinile lui Tudoran venea de la metalul închisorii: balustrade, chei, zăvoare, lanţuri, uşă metalice...Numai gardienii şi călătorii fără bilet...

– „Tu!” zice Tudoran şi îl arată pe Nandi cu bâta. „Nădragii jos şi ia podeaua-n braţe!” N-a ridicat glasul, nu era furios. Doar cam grăbit – să se ducă acasă să îţi spele mâinile...Nandi îşi lasă într-o clipă nădragii în vine, îşi saltă la spate poalele zeghei şi se extinde, pe burtă, la picioarele ofiţerului: 

– „Bune-i asa?” – „Nu-i bine”, zice Tudoran. „Ia labele de la cur, să nu te pălesc şi peste ele!” Nandi lasă poalele zeghei în pace, îşi aduce mâinile în dreptul capului, pe duşumea. – „Gata eşti?” întreabă Tudoran. – „Gata!” răspunde Nandi, „dar vă rog frumos, nu daţi peste alea vechi...” – „Ai curu-zebră...” constată ofiţerul, „cin’ ţi l-a vrîstat?” – „Dom’ sergent Cîrciu”, zice Nandi. – „Se vede, lucrează Cîrciu ăsta de parcă s-a semna...” zice Tudoran. „Şi acu’ ce dracu fac, un’ să dau, că nu mai am loc!” zice Tudoran. – „Nu puteţi da printre?” întreabă Nandi. – „Păi da, să stau să calculez! Să ne prindă săptămâna ai’laltă – hai mai bine să ţi le dau la palmă!” – „Nu”, zice Nandi, „mai bine la cur, dacă vi-i greu să daţi printre, dati şi-aşa peste”. – „Bine şi fii atent că-s zece de toate”, zice Tudoran, „le număr tu ori le număr io?” – „Număraţi-le dvs.”, zice Nandi şi Tudoran începe să...

– N-aş zice. Ţi-am zis că părea cam plictisit. Nici sătul, nici...Nu prea punea el inimă, dar aşa se întâmplă în toate meseriile, cu timpul, pe fiecare ne pândeşte rutina (...) Chiar dacă ar fi lichidat un duşman, tot nu ar fi primit decoraţia pe care, un oarecare căprar cu dosar „curat” ar fi primit-o, pentru simplul fapt că le zicea deţinuţilor: Hoţule! (ca Păun de la Jilava...).

– În sfârşit pe la a cincea lovitură, Tudoran zice: „Muşchii moi, mă, să nu te rup!”

– Simplu: când eşti bătut la cur, e recomandabil să nu-ţi încordezi fesele. Carnea relaxată „stinge” lovitura, o amortizează, dar dacă (aşa cum, instinctiv, faci) o încordezi, crezând că, întâmpinând lovitura, o faci mai suportabilă, pielea crapă, pot să se rupă fibrele musculare...[47]. 

Maior VÂLSĂNESCU I. CONSTANTIN (n. 12 mai 1930, mun. Câmpulung-Muscel, jud. Argeş – d. 1991, mun. Braşov, jud. Braşov), locţiitor politic la Penitenciarul Gherla/formaţiunea 0606 (ian. 1959 – 1963).

Locotenent major VOMIR Iosif IOAN, şef al Biroului „D” din Penitenciarul Gherla/formaţiunea 0606 (mai 1955, 16 mart. 1956).

ANEXĂ

Subofiţerii de penitenciare Gavril Şomlea şi Gheorghe Şomlea, alias „Cap de vacă”

Plutonier adjutant de penitenciare ŞOMLEA Gheorghe GAVRIL (n. 24 febr. 1930, satul Nicula, com. Fizeşul Gherlii, jud. Cluj – d. 1991, mun. Cluj-Napoca, jud. Cluj)

Fraţii Şomlea s-au născut într-o familie numeroasă de ţărani săraci. Tatăl lor, Gheorghe Şomlea (n. 1901 – d. 1947) a fost agricultor iar mama, Rozalia Şomlea (n. 1909 – d. 1980), casnică (în perioada interbelică familia a deţinut 3 hectare de pământ). După decesul soţului, văduva Rozalia s-a angajat ca muncitoare necalificată la GAC Nicula.

Gavril Şomlea a mai avut cinci fraţi şi o soră: Gheorghe (n. 28 febr. 1927, satul Nicula, com. Fizeşul Gherlii, jud. Cluj), Ion (n. 12 mart. 1931, satul Nicula, com. Fizeşul Gherlii, jud. Cluj – 1975), Vasile (n. 13 iun. 1936, satul Nicula, com. Fizeşul Gherlii, jud. Cluj), Alexandru (n. 23 aug. 1938, satul Nicula, com. Fizeşul Gherlii, jud. Cluj), Mihai (n. 23 mai 1945, satul Nicula, com. Fizeşul Gherlii, jud. Cluj) şi Maria (n. mai 1935, satul Nicula, com. Fizeşul Gherlii, jud. Cluj).

În 1941, Gavril Şomlea a absolvit 4 clase primare la Şcoala mixtă de 7 ani din satul natal[48] (1937 – 1941), după care a rămas să lucreze în gospodăria părintească până în septembrie 1950, când a plecat la Hunedoara pentru a se angaja ca muncitor necalificat la Întreprinderea 12 Construcţii (sept. 1950 – 21 mai 1951). 

În primăvara anului 1951, a fost încorporat la Regimentul 1 Securitate Turnu Măgurele – UM 0777 Turnu Măgurele, fiind lăsat la vatră cu gradul de sergent major, specialitatea „aruncător de branduri” (21 mai 1951 – 21 febr. 1954). După satisfacerea serviciului militar s-a întors acasă, unde a continuat să lucreze ca agricultor colectivist la GAC Nicula (24 febr. 1954 – 1 aug. 1955). În ziua de 24 martie 1954 a fost primit în UTM iar după 3 zile, candidat de partid la organizaţia de partid a GAC Nicula.

La începutul lui iunie 1955 a făcut cerere pentru angajarea în MAI, fiind încadrat la 1 iulie 1955 în Corpul sergenţilor reangajaţi din MAI cu gradul de sergent major la Penitenciarul Gherla/ formaţiunea 0606 Gherla.

În referatul în care se propunea încadrarea tânărului Şomlea la formaţiunea 0606 Gherla, conducerea acestei formaţiuni propunea conducerii Direcţiei Generale a Penitenciarelor şi Coloniilor de Muncă să aprobe angajarea acestuia deoarece era corespunzător din punctul de vedere al originii sociale şi al ataşamentului faţă de regim. Decizia de angajare era motivată conform limbajului vremii:

În concluzie, tov. Şomlea Gavrilă este un element cinstit ataşat regimului nostru, provine dintr-o familie de ţăran sărac, are perspective de dezvoltare fiindcă a fost şi sergent major în termen, îl propunem să fie încadrat cu gradul de sergent major[49].

Astfel, prin Ordinul nr. 01539 din 1 iulie 1955 al şefului Direcţiei Penitenciare Lagăre şi Colonii, locotenent colonelul Ioan Sloboda, la formaţiunea 0606 Gherla au fost încadraţi „din câmpul muncii” următoarele cadre cărora li s-au atribuit pe loc gradul militar de caporali și sergenți: Gavril Şomlea şi Petru P. Puşcaş (sergenţi), Ioan T. Pop, Ioan N. Marcan, Gheorghe G. Coşeri, Ioan G. Rusu, Augustin A. Julea şi Dănilă D. Lupşa (caporali). 

La această unitate militară a rămas până la trecerea sa în rezervă în 1986, îndeplinind funcţiile de escortă (1 iul. 1955 – 1 febr. 1956), supraveghetor (1 febr. 1956 – 1 iul. 1957, 1 mart. 1963 – 1 oct. 1965), supraveghetor principal (1 iul. 1957 – 1 mai 1961, 1 ian. 1962 – 1 mart. 1963, 1 oct. 1965 – 1 febr. 1976), şef Punct control (1 mai 1961 – 1 ian. 1962) şi subofiţer operativ III (1 febr. 1976 – 31 aug. 1986). 

În toată perioada petrecută la Penitenciarul Gherla, subofiţerul Gavril Şomlea a activat în sectorul operativ al unităţii în special la secţia de deţinere de la parterul penitenciarului.

Potrivit documentelor existente în dosarul său de cadre, la scurt timp după încadrare, superiorii lui Şomlea se arătau mulţumiţi de exigenţa acestuia faţă de deţinuţi, de absenţa viciilor (nu bea şi nu era afemeiat) şi de combativitatea de care dădea dovadă în şedinţele de partid.

O referinţă dată în ziua de 23 decembrie 1955 de către sergentul major Pop Gheorghe este elocventă pentru descrierea portretului ipochimenilor selectaţi de regim să supravegheze „duşmanul de clasă” aflat în detenţie:

Sergentul Şomlea Gavrilă de la încadrarea lui în această unitate a urât din adânc pe duşmanul de clasă ce-l avem sub cheie fapt care a determinat pe Tov. să obţină succese în muncă, iar pe viitor are perspective să devină un fruntaş în muncă[50].

Într-o caracterizare din 4 iulie 1958, conducerea penitenciarului Gherla lăuda reacţia promptă a lui Şomlea în momentul izbucnirii revoltei frontieriştilor din iunie 1958:

Este un militar bine pregătit atât profesional, cât şi politic şi militar, fapt ce face ca în toate acţiunile să acţioneze corect şi se descurcă uşor în rezolvarea lor, aceasta a dovedit-o, mai cu seamă cu ocazia revoltei deţinuţilor C.R. (contrarevoluţionari-n.n.) de la Camera Nr. 86, în ziua de 14 iunie 1958, cu care ocazie a acţionat cu mult simţ de răspundere şi curaj pentru a împiedica acţiunile puse la cale de aceste elemente contrarevoluţionare cei avea sub cheie. În prezent sergentul major Şomlea Gavril, execută serviciul de supraveghetor principal la pavilionul Nr. III. Ţinând cont de faptele bune, precum şi de rezultatele obţinute în muncă, fiind un supraveghetor de nădejde, propunem să fie avansat de la gradul de sergent major la gradul de plutonier[51].

Gavril Şomlea a fost un militar sever, ferm şi punctual, fiind deseori citat prin ordin de front pe unitate de către comandantul penitenciarului. Prin aceste ordine, în anii ’50 – ’60, Şomlea a fost recompensat în mai multe rânduri acordându-i-se sume de bani, „mulţumiri” în faţa frontului, afişarea fotografiei la panoul de onoare al unităţii sau premierea cu un „butoiaş de 5 litri” (acest recipient i-a fost înmânat la 7 noiembrie 1958 de către însuşi comandantul penitenciarului, maiorul Goiciu Petrache). De asemenea, la sfârşitul anilor ’60 şi începutul anilor ’70, a fost adesea dat ca exemplu pozitiv proaspeţilor absolvenţi ai Şcolii militare de subofiţeri de penitenciare de la Jilava care erau ulterior repartizaţi la Penitenciarul Gherla. Dintr-o notare de serviciu întocmită pe perioada 1 ianuarie – decembrie 1975 aflăm care era nivelul de exigenţă al subofiţerului în raport cu deţinuţii:

La izolatoarele de pedeapsă aplică regimul de izolare întocmai deţinuţilor care sunt pedepsiţi nepermiţând acestora de aşi pune în aplicare unele planuri pe care ei le urzesc aşa cum uni deţinuţi ce se găseau la plimbare din neatenţia supraveghetorului de la plimbare s-a reuşit a strecura prin plasa de sârmă pe geamul de la izolator ţigări celor de la izolator. De asemenea a prevenit intenţia de sinucidere (strangulare) a deţinutului de la izolator, dar datorită vigilenţei de care a dat dovadă el şi împreună cu un alt supraveghetor Plut. Miheştean Ioan au zădărnicit intenţia deţinuţilor. La fel tot ca o faptă pozitivă în executarea atribuţiunilor de serviciu este şi aceia că la venirea din transfer a deţinuţilor aveau asupra lor diferite sume de bani sau obiecte interzise pe care subofiţerul le-a depistat şi ridicat. Pentru cele menţionate mai sus a primit premii speciale în bani[52].

De-a lungul carierei sale a fost sancţionat de foarte puţine ori pentru abateri disciplinare: 5 zile de arest la garnizoană pentru lipsă de interes în muncă (4 oct. 1960) şi 5 zile de arest simplu la garnizoană pentru neglijenţă în serviciu (2 febr. 1962).

Modul prompt în care subofiţerul executa ordinele şi instrucţiunile primite, pasiunea cu care îşi îndeplinea sarcinile de serviciu, tactul în relaţiile cu ceilalţi subofiţeri şi angajaţi civili, au condus la creionarea unui comportament exemplar, atât în serviciu cât şi în familie.

În perioada 1965 – 1985 a fost recompensat în mai multe rânduri cu sume cuprinse între 300 şi 980 de lei, care au totalizat 18.570 de lei (pentru exemplificare – la data de 18 octombrie 1974 a fost recompensat cu 600 de lei de către locţiitorul pentru pază şi regim al Penitenciarului Gherla pentru că a împiedicat sinuciderea unui deţinut). 

În funcţiile pe care le-a îndeplinit la Gherla, subofiţerul Gavril Şomlea a fost notat an de an cu calificative de „bine” şi „foarte bine”. În notarea de serviciu întocmită pentru perioada 1 ianuarie – 31 decembrie 1985, se preciza:

Are o bună pregătire politico-ideologică fiind un exemplu de combativitate în cadrul dezbaterilor. Cunoaşte documentele de partid, căutând să aplice în practică sarcinile ce reies din acestea, iar la dezbaterile finale a fost apreciat cu calificativul „foarte bine”. Cunoaşte bine prevederile legilor, ordinele şi instrucţiunile ce-i reglementează autoritatea, sprijinind şi cadrele mai tinere în integrarea acestora în muncă. Este un bun executant al ordinelor, aplică şi respectă prevederile regulamentelor militare. Atât la pregătirea profesională cât şi la cea militară a fost apreciat ca calificativul de „foarte bine”. Manifestă grijă pentru păstrarea şi apărarea secretului de stat şi de partid[53].

A fost trecut în rezervă la 31 august 1986 prin ordinul comandantului Penitenciarului Gherla nr. S/477 (art. 37, litera „a” din Statutul Corpului Subofiţerilor din Forţele Armate ale RSR). La acea dată locuia în municipiul Gherla, pe strada Alexandru Vlahuţă nr. 18, Bloc V 2, Scara 3, apartamentul nr. 33.

În referatul de cadre întocmit cu ocazia trecerii în rezervă, conducerea Penitenciarului Gherla preciza:

De la încadrare a muncit numai în sectorul operativ, îndeplinind în condiţiuni bune şi foarte bune, diferite misiuni de pază, escortare şi supraveghere, obţinând rezultate bune şi foarte bune în activitatea practică. A fost mereu preocupat de îmbogăţirea cunoştinţelor profesionale, politico-ideologice şi a perfecţionării stilului şi metodelor de muncă. În această îndelungată perioadă de peste 31 de ani, a îndeplinit şi alte funcţii în cadrul unităţii ca, ajutor ofiţer de serviciu şi subofiţer de serviciu, funcţii în care şi-a făcut cu simţ de răspundere datoria, conducând cu competenţă activităţile din cadrul unităţii, dovedind un bun spirit de orientare. Ca membru de partid s-a achitat şi se achită în mod conştiincios de sarcinile ce-i sunt trasate, luând atitudine critică şi autocritică faţă de lipsuri şi neajunsuri. Pentru rezultate bune şi foarte bune obţinute în muncă a fost de mai multe ori recompensat de conducerea unităţii cu mulţumiri şi diferite sume băneşti, iar în notările de serviciu anuale a fost notat cu calificative de foarte bine. În societate şi familie are o conduită corespunzătoare, se bucură de bune aprecieri din partea vecinilor şi a cetăţenilor (…) Conducerea unităţii analizând raportul subofiţerului cât şi faptul că acesta este înaintat în vârstă, fiind şi suferind de unele afecţiuni medicale ca, spondiloză cervicală şi lombară, iar în anul 1985 a făcut o paralizie facială periferică stângă, urmare a cărui fapt, capacitatea de muncă a subofiţerului a fost substanţial diminuată, fiind în continuă scădere, făcând faţă tot mai greu sarcinilor de serviciu şi obligaţiilor militare, fapt pentru care propunem a i se aproba trecerea în rezervă cu data de 31.08.1986, în vederea pensionării conform prevederilor Decretului nr. 214/1977, art. 8 aliniatul 2, privind pensiile militare de stat[54].

Gavril Şomlea a fost căsătorit cu Ana Şomlea cu care a avut 2 copii: Vasile şi Eleonora. 

În anii ’80, Vasile Şomlea a activat ca ofiţer de pompieri în cadrul Companiei de pompieri a municipiului Turda. În 1984, Eleonora Şomlea, în urma absolvirii unui curs de contabilitate industrială în municipiul Dej, s-a încadrat pe un post de contabil la Penitenciarul Miercurea-Ciuc.

În anul 1966, unul din fraţii lui Gavril Şomlea, Ion Şomlea, a fost condamnat la un an închisoare pentru neglijenţă în serviciu (lipsă în gestiune).

Studii militare: curs de perfecţionare la Şcoala de perfecţionare ofiţeri şi sergenţi Jilava – DGPCM (1 sept. 1958 – 28 febr. 1959); curs de perfecţionare subofiţeri de penitenciare la Şcoala militară de subofiţeri penitenciare Jilava nr. 9 – UM 0191 Bucureşti – DGP (1 nov. 1968 – 1 mart. 1969). La sfârşitul acestui curs s-a clasat al treilea în seria sa, obţinând la majoritatea disciplinelor calificative de „foarte bine”. După absolvirea cursului, la 1 martie 1969, printr-un ordin al comandantului Penitenciarului Gherla, plutonierului Gavril Şomlea i s-a ridicat penalizarea de 5% care i se aplicase la solda de funcţie în ultimii ani din cauza neîndeplinirii condiţiilor de studii militare (la acea dată, această soldă era de 680 de lei lunar); curs de reciclare la cursul de perfecţionare a cadrelor de penitenciare din Bucureşti (5 ian. – 3 febr. 1979)

Grade succesive: sergent (1 iul. 1955); sergent major (15 iun. 1956); plutonier (15 iun. 1962); plutonier major (23 aug. 1969); plutonier adjutant (30 dec. 1978).

Decoraţii: Prin Decretul nr. 185 din 7 mai 1964, plutonierului Şomlea Gh. Gavril i s-a conferit Medalia „În serviciul patriei socialiste”, clasa I, pentru „10 ani vechime în unităţile militarizate ale Ministerului Afacerilor Interne”.[55] Medalia „A 50-a Aniversare a Partidului Comunist Român” (21 mai 1971); Ordinul „Meritul Militar”, clasa a III-a (9 oct. 1970), a II-a (18 iul. 1975) şi I (21 febr. 1981).

Plutonier adjutant de penitenciare ŞOMLEA Gheorghe GHEORGHE alias „Cap de vacă” (n. 28 febr. 1927, satul Nicula, com. Fizeşul Gherlii, jud. Cluj)

În 1940 a absolvit Şcoala mixtă de 7 ani din satul natal (1934 – 1940). După finalizarea studiilor primare a rămas acasă pentru a munci în gospodăria părintească (1940 – 1942 şi 1943 – 20 nov. 1949) iar pentru o vreme a lucrat ca muncitor necalificat la Fabrica de cărămidă din Gherla (1942 – 1943).

Ca urmare a decesului tatălui său (1947), Gheorghe Şomlea a rămas unic susţinător de familie, fiind cel mai mare dintre fraţi. Pentru a-şi câştiga existenţa, muncea şi pe la diferiţi proprietari de pământ din comuna natală.

În toamna anului 1949 va fi încorporat la Batalionul 2 AT Craiova – UM 1807 Craiova (20 nov. 1949 – oct. 1951), iar în iulie 1951 va fi primit în UTM (în PMR i s-a acceptat candidatura abia în 1954).

După lăsarea la vatră va munci timp de 2 ani de zile în gospodăria propriei familii (oct. 1951 – 15 febr. 1952). La începutul anului 1952 a înaintat actele pentru încadrarea la Penitenciarul Gherla/ formaţiunea 0606 Gherla, fiind angajat ca achizitor, începând cu 15 februarie 1952. Pentru a obţine avizul favorabil de încadrare în MAI, Şomlea a ataşat la cererea sa două referinţe favorabile semnate de către Mihai Cupşa, deputat în Sfatul popular comunal, şi Vasile Legion, membru al organizaţiei comunale a Frontului Plugarilor. La data de 29 ianuarie 1952, Serviciul cadre din Direcţia cadre a DGPCUM a luat în discuţie propunerea Penitenciarului Gherla şi a întocmit un referat prin care solicita conducerii DGPCUM aprobarea în vederea angajării tânărului Şomlea pe un post de miliţian la unitatea sus-menţionată[56].

Până la data trecerii în rezervă, Gheorghe Şomlea a îndeplinit următoarele funcţii la Penitenciarul Gherla/ formaţiunea 0606: achizitor (15 febr. 1952 – 1 mart. 1954), gestionar (1 mart. 1954 – 1 apr. 1955), supraveghetor (1 apr. 1955 – 1 iul. 1957 şi 1 nov. 1965 – 1 ian. 1966), supraveghetor principal (1 iul. 1957 – 1 mart. 1963, 1 ian. 1966 – 1 aug. 1967 şi 1 dec. 1970 – 30 nov. 1971), gospodar (1 mart. 1963 – 1 nov. 1965), subofiţer de serviciu (1 aug. 1967 – 1 dec. 1970 şi 1 dec. 1971 – 31 mart. 1972), şef de schimb (1 apr. 1972 – 1 aug. 1973) şi subofiţer operativ principal II (1 aug. 1973 – 1977).

Pe lângă aceste funcţii, Şomlea a mai ocupat – în mod temporar – şi alte posturi: gospodar de popotă, responsabil cu vorbitorul, ajutor de serviciu al comandantului, supraveghetor la camere, şef de secţie la parterul Secţiei I. În toată perioada în care a lucrat la Gherla, Şomlea a primit de la superiorii săi numai calificative de „foarte bine”. Totodată, în prima jumătate a anilor ’60, a reuşit să absolve 11 clase de liceu la Şcoala medie „Petru Maior” din Gherla, însă fără diplomă de bacalaureat (? – 1964). În perioada 1966 – 1968 a urmat cursurile serale de partid la Secţia economie politică din cadrul Comitetului orăşenesc de partid Gherla.

În intervalul de timp 1965 – 1976 a fost recompensat în mai multe rânduri (pentru „rezultate bune în muncă”) cu sume cuprinse între 300 şi 840 de lei (în total 6.390 de lei). Pe lângă banii primiţi de la conducerea penitenciarului, Şomlea a mai fost recompensat cu: „o carte” (22 aug. 1955), citări prin ordin de front (nov. 1960 şi iun. 1962), afişarea fotografiei la panoul de onoare al unităţii (1 iun. 1962) şi „mulţumiri” prin ordin de front pe unitate (30 dec. 1960, 30 dec. 1961, 23 aug. 1963, 22 aug. 1964, 29 apr. 1965, 22 aug. 1971 şi 1 mai 1974). Dosarul său de cadre conţine mai multe referinţe şi aprecieri pozitive ale superiorilor săi în care aceştia lăudau profesionalismul subofiţerului, dar şi combativitatea de care dădea dovadă în cadrul şedinţelor de partid.

Cu toate acestea, Gheorghe Şomlea a fost pedepsit de-a lungul carierei sale militare în mai multe rânduri: 3 zile de arest la garnizoană pentru că a pierdut într-un tren un pachet cu imprimate (18 febr. 1954), 3 zile de arest pentru neglijenţă faţă de bunurile unităţii (6 ian. 1963), 3 zile arest la garnizoană pentru că în urma unui control i s-a găsit pistolul-mitralieră murdar şi cu rugină pe ţeavă (3 mai 1963) şi „observare verbală” pentru neglijenţă în mânuirea armamentului (3 iul. 1971).

Iată cum era caracterizat Gheorghe Şomlea într-un referat de cadre (datat 17 mai 1971) întocmit de plutonierul major Corăbeanu Constantin – subofiţer de personal la Penitenciarul Gherla:

Subofiţerul este foarte bine pregătit din punct de vedere politic, profesional şi militar, fapt ce face să se poată achita cu uşurinţă în toate problemele de serviciu, dovedeşte preocupare în perfecţionarea cunoştinţelor, însuşirea ordinelor şi instrucţiunilor MAI aplicându-le în practică la locul de muncă. Subofiţerul a muncit mai mult timp ca subofiţer de serviciu, unde a dovedit multă pricepere în executarea sarcinilor care îi reveneau. S-a preocupat în permanenţă de pregătirea subordonaţilor şi sprijinirea lor în activitatea de zi cu zi. În calitate de supraveghetor principal, subofiţerul dă dovadă de multă iniţiativă în munca practică pe care o desfăşoară fiind un bune exemplu în faţa celorlalţi subofiţeri din cadrul unităţii. La pregătirea profesională, militară şi de specialitate, subofiţerul  a obţinut calificativul numai de foarte bine[57]. 

În perioada ianuarie – februarie 1968 a fost internat în spital, fiind bolnav de obezitate şi colecist. O lună mai târziu, o Comisie medico-miliară din Spitalul militar Cluj l-a clasat pe Şomlea în poziţia „apt limitat gradul II”, ceea ce a condus la o „relaxare” a atribuţiilor de serviciu.

A fost trecut în rezervă la 31 iulie 1977 prin ordinul comandantului Penitenciarului Gherla nr. 012.

Şomlea Gheorghe a fost căsătorit cu Şomlea Maria, născută Tamaşi. Cu aceasta a avut 2 copii: Gheorghe şi Maria.

Studii militare: cursul de supraveghetori de pe lângă penitenciarul Jilava (16 apr. – 16 iun. 1956).

Grade succesive: miliţian (15 febr. 1952); caporal (23 aug. 1952); sergent (1 mai 1953); sergent major (11 iun. 1956); plutonier (1 nov. 1956); plutonier major (1 nov. 1964); plutonier adjutant (30 dec. 1972).

Decoraţii: Prin Decretul nr. 185 din 7 mai 1964, plutonierului Şomlea Gh. Gheorghe i s-a conferit Medalia „În serviciul patriei socialiste”, clasa I, pentru „10 ani vechime în unităţile militarizate ale Ministerului Afacerilor Interne”[58]; Medalia „A 50-a Aniversare a Partidului Comunist Român” (21 mai 1971). Ordinul „În serviciul patriei socialiste”, clasa a III-a (6 apr. 1967); Ordinul „Meritul Militar”, clasa a II-a (11 mai 1972).